Se afișează postările cu eticheta inger. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta inger. Afișați toate postările

luni, 26 decembrie 2011

toate-s la locul lor












toate-s la locul lor
şi tu
ce bine dormi
şi ce uşor îţi cade noaptea
în stropi imenşi pe şold
ca şi când n-aş fi trecut
niciodată pe-acolo
şi doar buzele-ţi tresar
din când în când
de parcă un înger sau doi
ar încerca să râdă
întâia oară

toate-s la locul lor
aşa ca nici nu mai întreb
de ce m-ascunzi prin vis

marți, 22 noiembrie 2011

im-perfectul timpului prezent












nu o să mă credeţi dar vă spun noi existăm pentru că alţii ne există şi orice imperfecţiune poate fi perfectă şi uite că aşa s-a mai dus o zi şi zilele ni se duc împreună şi noi suferim de atacuri de cord de panică de identitate de mijlocul oricărei vârste de viaţă de vulturi ce ne trec prin viaţă de îngeri ce ne-atacă cu nesimţire ne-simţirea de închipuiri de orice realităţi închipuite sau nu de raţiuni contradictorii care ne fac dificilă orice alegere pentru că orice am face alegem să ne fie mai uşor pe calea cea mai grea pe când noi ar trebui să iubim până la dracu şi înapoi de mult şi de neoprit şi mâinile doar ar trebui să ne fie îngheţate de la vreun frig al vreunei ierni şi inima nu niciodată inima ar trebui să ştie sângele celor pe care-i iubim şi-ar trebui să fie încinsă ca o lavă ce mocneşte într-un vulcan ce tocmai vrea să erupă şi-aşa cu inima al naibii de încinsă ar trebui să vrem să trăim lumi pe care ştim că n-avem cum să le trăim şi să nu ne săturăm niciodată de gustul pe care-l au buzele să nu ne săturăm de vise ori de iluzii oricât de iluzoriu ar fi tot şi asta pentru simplul motiv că orice am face noi existăm pentru că alţii ne există şi orice imperfecţiune poate fi perfectă şi nu o să mă credeţi dar cred c-ar trebui să iubim mai mult chiar dacă nu ne reuşeşte nicicum

joi, 13 octombrie 2011

ultima noapte de toamnă












hai cu mine în nopţile încă neninse să mai străbatem un drum pe care să ne prefacem că nu-l ştim să avem umbre închipuite în paşi închipuiţi care ne urmăresc şi care ne aleargă până departe undeva în tăcerea tuturor de unde să pot să-ţi adun lumini de lună rece în sprâncene şi sânii să ţi-i acopăr cu ceaţă şi să ţi-i muşc ca şi cum aş muşca neîndurător un măr roşu copt şi tu să nu mă opreşti şi lasă-mă să mai cred măcar o dată că toamna încă nu ne-a uitat şi mai bine ia-ne şi aruncă-ne în această ultimă noapte de toamnă pentru că acum avem voie să visăm orice avem voie să trăim orice şi dacă eu sunt un vis înseamnă că tu mă visezi şi dacă tu mă trăieşti înseamnă că eu îţi visez acum ca nicicând în această ultimă noapte de toamnă sub noi alunecă îngeri cu aripi rotunde tu ţi-ai pus deja mănuşile gri şi mai cauţi cu privirea ochiului meu frunze încă necăzute

vineri, 7 octombrie 2011

aşa e să fii gol (atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru)












aşa e să fii gol nu doar pe dinafară ci şi pe dinăuntru nu doar pe dinăuntru dar mai ales pe dinafară cu pielea-mi toată adunată de la frigul ce-ţi stă în vârful sânilor de parcă iarna ţi-a ajuns deja prin inimă îţi spun că sunt neacoperit şi nu acopăr nimic că toate aceste dungi uscate şi amare ce-mi trec haotic trupul sunt ale celor care-au încercat cândva să iubească şi aş vrea să şi le ia dracu toţi înapoi să şi le poarte ei la nesfârşit pentru că merită mie mi-ar conveni doar să mă izbesc de fluturi tâmpiţi ce se nasc dimineaţa şi mor seara sau de îngeri amnezici ce încurcă lumile-ntre ele să trăiesc puţin din antinomii antifraze antagonisme antiteze să mă obişnuiesc că nu reuşesc niciodată nimic fiindcă sunt gol nu doar pe dinăuntru ci şi pe dinafară nu doar pe dinafară dar mai ales pe dinăuntru cu venele-nmuiate-n ulei din maci furioşi ce-mi stau lipite de ideile mele fixe mult prea fix îţi spun că nu mai poţi ascunde nimic în ceva ce n-are nimic de ascuns că nu mai poţi să te încălzeşti prin mine că sunt cel mai gol dintre cei ce şi-au dorit întotdeauna să fie goi dar n-au ştiut cum şi-ţi arăt ceea ce nu trebuie arătat îţi arăt ceea ce ai vrut să vezi uite

sunt gol
în mine nu mai e nimic în jurul meu doar eu

joi, 29 septembrie 2011

"visul trebuie trăit", îmi spuneai












între dinţi încă îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi mai mult mai puţin mai în grabă mai de dimineaţă mai oricum mai dintotdeauna gol şi depresiv dintr-un realism magic te privesc cum calci frunzele sub tălpi şi înainte să-ţi desprinzi palma de palma mea mi-ai spus cu zâmbetul tremurat visul trebuie trăit visul... trebuie trăit... şi aşa mi te-ai ascuns sub pleoape trăindu-mă doar până ieri uitându-mă de azi atât de uşor în acest vid perfect de unde îmi imaginez doar că-ţi sunt lipit de diafragmă şi-ţi bat în partea de jos a inimii de fiecare dată când respiri, când respiri uită-te! nu ascund nimic în inimă decât o seară rece de toamnă şi câţiva îngeri rătăciţi în ea ce mă întreabă obsesiv ce sunt de ce nu sunt nici eu nu ştiu nici eu nu mai ştiu nici eu nu cred nici eu nu mai cred... cândva ne trăiam visul împreună neştiutori şi uşor inexistenţi dar asta era pe vremea când dinţi-mi erau pătaţi de heroină şi te gustam cu 3 buze de melc întotdeauna înainte de culcare şi pe furiş îţi strecuram în buzunarul cămăşii de noapte o nouă zi...
chiar dacă între dinţi îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi acum îţi pot spune doar că acest vis nu, nu-l pot trăi

joi, 11 august 2011

metempsihoză


pune-mă în orice viaţă
trăieşte-mi din iluzii
zdrobeşte-mă de secunde
scaldă-mă-n furtuni de august
şi lasă-mi îngerii din mine
să iubească femei ce umblă-n tălpile goale
pe marginea lumii



pune-mă undeva
acolo după marginea lumii
unde negrul nu are 47 de nuanţe
unde nu respir morfină
unde nu trebuie să înţeleg nimic
unde nu ştiu să înţeleg

pune-mă în orice viaţă
poate într-o viaţă în care nu ştiu
că pot visa că pot iubi că pot trăi

joi, 4 august 2011

„the weary kind”



suntem întinşi pe patul lui procust dacă n-aţi ştiut mie mi se face operaţie pe suflet
17 siluete cu ochii negrii mă înconjoară am o gaură în piept cât o galaxie şi un suflet de mărimea frunzelor de cireş soarele inundă începutul de toamnă lumina acoperă tulburările obsesive depresiv-anxioase de mâine e toamnă mă prind cu toamna de mâini şi mă ţin strâns ca într-o colivie de lemn mi se dau să înghit culori şi realităţi şi realităţi colorate mi se fac masaje sunt pus la dietă mi se ia sânge venele mi se scurg în pâmânt precum rădăcinile pe spate am ventuze 17 siluete cu ochi negrii intră cu mâinile cu picioarele cu ţâţele cu totul în mine şi mă inundă şi folosesc pense de smuls limba şi sub ultraviolete îmi pun visele visele mele sunt moarte şi logica a murit şi dumnezeu nu se simte bine pe acoperişul lumii mele sunt un obiect cercetat cunoaşterea structurei clarifică formarea şi transformarea obiectului cercetat urăsc structuralismul ce melancolie simplă trăiesc sau manie sau demenţă sau idioţie am o cămaşă de forţă din epidermă de înger 17 siluete cu ochi negrii încearcă să-mi străpungă sufletul mă pun sub duşuri reci îmi dau comprese cu muştar substanţe vomitive sufletul nu-l puteţi scoate din mine ce gust dulce de clorpromazină am sub limbă am surplus de cromozomi şi aştept ziua de mâine de mâine vine toamna şi cu mâinile voi fi ancorat de ea toamna eu visez toamna doar eu visez şi tremur frigul îmi face bine şi aerul curat şi ploaia adâncă şi mocirla nu-mi cereţi nimic sunt mai mult decât gol

în inimă să-mi căutaţi inima mea nu are colţuri resuscitaţi-mă

sâmbătă, 30 iulie 2011

auzi ceva... din mine?


auzi? auzi ce e în mine? auzi cum mi se destramă ziua prin inimi şi noaptea... noaptea... cum îmi tace? auzi visele ce zac în mine? îi auzi pe îngeri cum îmi fumează visele şi se droghează cu ele? îi auzi cum devin... umani?

îmi auzi mintea ce se îneacă în râsul absurd al sorţii? îl auzi pe dumnezeu cum stinge lumina din mine şi se duce la cules de mere??

auzi infinitul ce mă ţine cu forţa în el fiindcă eu îi sunt sfârşit??

mă auzi cum îmi vorbesc? auzi şarpele ce-mi ţine vertebrele legate, chipurile distruse de operaţii nereuşite ce-mi stau lipite de amintiri, ochii când mi se mişcă, moartea? îmi auzi moartea?? mâna întinsă?? mâinile întinse?? le auzi?

auzi peretele de oţel al inimii? îmi auzi inima buncăr? auzi imploziile de supernove din ea? auzi ce bine se moare în mine??
auzi ce bine se moare în mine??

sunt... singurul om din lume care mai urlă
sunt... în singura lume în care se mai poate urla

n-am să plec până când
nu aude cineva ceva... din mine

miercuri, 6 iulie 2011

îngerii nu sunt liberi








atunci când plouă
îngerii urlă
şi strică un cer
de altfel perfect

îngerii nu sunt liberi
au fost o singură dată
iar gustul mărului muşcat
l-au simţit şi ei

uneori
îşi lasă negrul din inimă
în inima mea
şi mă ucid
pentru a se elibera,
murind odată cu mine

miercuri, 29 iunie 2011

întrebări












prin mine intră-n lume
întrebările tuturor îngerilor

eu cel inexistent, inesenţial,
incognoscibil, indiferent,
inadecvat, inuman

port povara celor care
caută un răspuns

ehe
dac-aş fi ştiut cine cunt
în lume n-ar mai fi fost întrebări

şi răspunsul ar fi fost cel dintâi

joi, 23 iunie 2011

noaptea, de sânziene


dacă închid ochii
sub frunze de sticlă mată
mă voi fi pierdut şi furat
de cântece şoptite-n miresme vulgare,
să fiu găsit
de cine-mi visează în noapte
pentru prima oară chipul



din mlaştini hipnotice
zâne cu mâinile-n polen
îmi opresc secundele în cântec
şi mă îmbracă-n solstiţii dulci,
în rest sunt gol
întotdeauna am fost aşa

e noapte, de sânziene
mă caută femeile prin vise
îmi pun descântece-n flori de piersic
şi-şi culcă pe sâni
cuvinte pe care cândva le rosteam
aşa că
să nu uiţi cumva să visezi
în această noapte nu pot visa pentru tine

şi dacă nu mă vei fi visat
de dimineaţă vei ştii
pentru că va ploua cu rouă neagră
peste obsesia mea de a fi înger

luni, 13 iunie 2011

Pot visa doar dacă sunt visul altcuiva


Ajung în tine dintr-o lume pe care-ai pierdut-o demult. Aduc cu mine copaci ce-ţi scutură-n priviri poveşti despre regate pe care le considerai inexistente. Vreau să vezi cum am fost visat împărţind planetele în galaxii şi galaxiile la infinit. Până la urmă, dac-aş fi fost visul tău, aş fi ajuns să fiu inexistent de real...




Şşşh... primeşte-mă în şoaptă, nu-ţi spune ţie că am ajuns. Lasă-te surprinsă când te vei trezi mâine dimineaţă şi nu-ţi vei mai recunoaşte vocea, corpul şi amintirile. Te vei obişnui şi cu bătăile ca de tunet ale noii tale inimi. Te vei obişnui şi cu actorii de plastic ce-ţi vor trăi de acum încolo printre gânduri. De obicei eu nu-i băgam în seama, dar tu poţi să-i distribui în orice vis pe care crezi că eu l-aş fi visat...


Îţi voi spune unde am fost până acum... ai răbdare! Am călătorit mult până să ajung în tine... visat. Am străbătut în mers secunde uriaşe, am luat micul dejun cu primul dumnezeu ştiut şi am decojit de întuneric prima zi de lumină. Apoi am zgâriat stele de gaz cu unghiile care de-abia ce-mi creşteau şi sub care încă mai am pete albe de căi lactee elicoidale, ca cele de lipsă de calciu. Şi am mai inventat arlechinii, poveştile cu îngerii care vor să devină oameni, triunghiul, relativitatea şirurilor de numere perfecte, culorile şi raţiunea... Şi nu, sufletul nu l-am inventat eu... În schimb, am descoperit visul... am descoperit că pot visa, că pot visa doar dacă sunt visul altcuiva...


Aşa că am ajuns. Sunt la marginea ta de viaţă. Închide-ţi buzele şi nu mă respira.

Lasă-mă să-ţi fiu doar vis, ca să pot visa şi eu...

vineri, 3 iunie 2011

departe



suntem departe
ascunşi între copaci
ce se scutură de o ploaie trecătoare
şi mai aproape
de un cer ce miroase a iederă




e bine aici
liniştea e străpunsă
doar de picuri pătraţi de apă
din pământ ies idoli absenţi de scoarţă uscată
şi zâne cu sâni amărui
ne îmbie într-un cântec fluierat
de uitare

nu vom mai pleca
magi ascunşi în noaptea ce va să vină
se pregătesc să ne împartă universul
în porţii egale
sub tălpile reci
religii păgâne renasc
şi
pe nesimţite
spirite lunecoase se grăbesc să iasă din noi
respirând pentru prima dată ... aerul liber

câte mistere şoptite de frunze
ne poartă în iluzia unei dimensiuni paralele
şi câtă vară ...
câtă vară albastră
ne trece prin trup...
de azi vom merge pe drumul mătăsii
şi ne vom lăsa ochii-nfloriţi
de flori sălbatice de opiu...

cât de departe e lumea de noi
cât de departe e lumea de noi...
şi de îngeri... de îngeri nu ne e teamă...

duminică, 29 mai 2011

iubirea-i doar o întâmplare magică


ce noapte ne-nconjoară
o noapte cu mii de sânziene
ce-şi arată dansând hiptonic
sânii-n ascunzişul lunii



aceasta-i noaptea stelelor ascunse
de-ar fi acum să te am
te-aş avea doar în lumea polară
acolo-n mănunchi iubirile-s prinse
şi nu scapă

şi ce subtil cad norii într-o furtună
ce se aude-n depărtare
lumina-n urgie păleşte
şi ochii adulmecă o rouă amară
nimic, dar nimic nu contează
de data asta
îngerii sunt cei ce visează

şi-n visul lor nefiresc
eu sunt visat visând
îmi caut celălalt sine
ultima dată îl lăsasem
într-o dimineaţă de mai
pândind nuferii să înflorească

uitasem atunci să-i spun
că îngerii nu visează
şi că iubirea-i doar o întâmplare magică

sâmbătă, 7 mai 2011

nud


am spatele gol
şi trăiesc într-un cerc imperfect
strâng imposibilul în dinţi
iar pe limbă am gust de cometă
aşa sunt mai nou,
destul de accesibil




dacă observi
o rană de cuţit
îmi sufocă plămânii-n prăsele
şi-mi ard în tăcerea cuiva
toate ideile aberante
idei ce s-au înmulţit în prima parte
a propriei vieţi renăscute

sunt cel puţin uimit
de ceva vreme mă caut mai puţin
pe de altă parte
tremur mai rău decât oricând
şi frig n-are cum să-mi fie
că doar iubesc

cât despre tine
tu doar clipeşti
şi mă trimiţi s-arunc secunda-n minut
şi ora afară din zi
îţi imaginezi că timpul trăieşte în mine
dar uiţi, neştiutoare fiind,
că timpu-i relativ

acum câteva zile m-am lăsat de fumat
acum iar fumez
fumez aripi de înger slut în narghilele de lut

luni, 25 aprilie 2011

curiozitate? ok, hai că-ţi destăinui!


de visat, dacă mă întrebi, visez tot mai mult... şi parcă nici propriile coşmaruri nu-mi mai sunt de ajuns... am început să am coşmarurile altora...
dar nu e nimic rău în asta, cel puţin dimineaţa nu îmi doresc să dorm mai mult...
aşa că, dis de dimineaţă, casc ochii pe geamul de la bucătărie, privesc insistent prin praful de afară şi exclamez lovindu-mi buzele de dinţi... ce lume minunată!


de iubit, dacă mă întrebi, iubesc triunghiurile... îmi amintesc întotdeauna cât de simplă e perfecţiunea... din păcate nu am reuşit niciodată să trasez cu mâna liberă nişte linii perfect drepte care să formeze un triunghi perfect...
nu e nimic rău... oricum întotdeauna am fost obsedat de ecuaţii imposibile care să demonstreze că suma unghiurilor nu este egală cu 180 grade...


obsesii am multe...
şi nu iubesc doar atât...


de trăit, după cum vezi, trăiesc! mai mult trăiesc pentru alţii! asta e singura mea dovadă de existenţă! în plus am inimă degeaba! sângele îmi trece prin inima unui înger amnezic...
nici în asta nu e nimic rău! măcar de bolile cardiace am scăpat...


da, parcă nu e nimic rău în a fi eu!

şi ar mai fi ceva:
traheele-mi sunt albe!
de fumat... nu mai fumez, decât flori de cireş!

marți, 12 aprilie 2011

am sedat toţi îngerii din mine! I’m fucking fine


îmi scald tăcerea în tot ce am vrut să fiu. voi mai spune un alt cuvânt... doar atunci când voi învăţa să vorbesc iar...

în această linişte, nu se mai poate găsi nimic din timp... nici urme de ape nu mai stau deasupra-mi... nici lumina de ieri nu mă încălzeşte... nici înălţimi nu mai sunt... nu mai am cum să măsor propria cădere... oricum, de-ar fi să mai păşesc, în urma ta mi-aş găsi cărarea...

la ce mă gândesc acum? nu ştiu! la reîntoarcerea spre sine?! la ce îmi doresc?! să mă gândesc la cum am fost sau la cum voi fi?!

aşa că în linişte zbier a nimic dar mai ales încep să merg, să neg, să am, să las...şi mi se pare că am uitat, nu de mult, între noi coasta cea ruptă...

mă bandajez cu tăcere... nu mai am nimic de pierdut... voi lăsa istoria să pornească de la sfârşitul a ceea ce nu a fost încă...

din acest spaţiu rupt din infinit doar câţiva îngeri de piatră, în jurul meu, se mai găsesc a-mi striga ceva despre nemurire... eficient şi clar...

dar n-am ce înţelege! am sedat toţi îngerii din mine! I’m fucking fine…

mă simt mai bine aşa... întins... în această linişte, voi lăsa iarba să-mi treacă de vene...
voi fi una cu uitarea
şi de-ar fi să mă recunosc
mă voi recunoaşte
în prima ta mirare
că, uite,
nu va fi un an secetos...

vineri, 25 februarie 2011

căutând un loc unde s-ascund fericirea


alergam în secunde
rănit şi izbit de un înger
căutând cu tălpile sparte
un loc unde s-ascund fericirea

din mine se scurge-n ruină
o stea fără carne
şi las urma de sânge şi piatră
pe un drum ce-nghite o altă lume-n lume

tot ce mai am
e acest aer murdar care mă respiră
prin nările unui păianjen
în rest
organele le-am lăsat deja pe fişa de donaţii
dacă ai noroc vei primi ce-ţi lipseşte

n-aş fi vrut niciodată să am uimirea
că am făcut pe cineva fericit

ah,
şi de mâine, vreau să-ţi tai irisul în două
şi să mă vezi mai fericit

miercuri, 19 ianuarie 2011

viaţa mea va fi altfel! (II)


Continuare

La sfârşit am să zâmbesc. Întotdeauna mi-am dorit să zâmbesc. Aşa gol şi murdar, cu trupul plin de tăieturi adânci, cu toate imperfecţiunile mele imaginate, aş vrea să zâmbesc... chiar să râd în hohote, să dau într-un râs asurzitor şi înnecat! Să râd de tot ce mi-am imaginat, să râd de tot ce am trăit, să râd precum Giordano Bruno când privea prima scânteie ce aprindea lemnele de sub propriul rug. Ce viaţă simplă se pare că am avut. O viaţă pe care am transformat-o în propriul inchizitoriu. Prin urmare de ce nu aş râde? Ce altceva mi-ar mai rămâne de făcut...

„Sapere audere” spunea Kant la mijloc de iluminism! S-o ia dracu de raţiune! Eu o să renunţ la ea. Nu mai vânez niciun trecut! În schimb, îmi dau seama că trecutul m-a răpus! Şi-a azvârlit adânc în mine toate neîmplinirile, toate deziluziile, toate coşmarurile, toate aceste săgeţi cu vârf de aluminiu înmuiat în venin de crotal negru. Trecutul nu mă iartă. Nu îşi întoarce privirea de la mine şi mă ţine prins de el. Nu vrea să scape de mine. Dar eu am să scap de el! Singura cale de a scăpa de acest trecut, de trecutul meu, e să scap cumva de mine! Odată cu dispariţia mea şi trecutul meu va dispare. Voi înfrânge ceea ce părea de neînvins!

- Cum te numeşti?
- Eu, Eu nu mă numesc Eu!

Camera mea parcă e o stradă din Florenţa lui Boccacio, pe cât de liniştită pe atât de plină de ciumă. De aici, aşa, cu corpul sfârtecat de amintiri, voi purta acest război împotriva trecutului. Îmi voi lepăda şi ultimul strat de piele în gardurile de sârmă ghimpată, voi înfrunta toate schijele nemernice care îmi vor străpunge carnea, voi scurge oricât de mult sânge va fi necesar pentru a învinge. Voi învinge trecutul prin acest prezent pe care îl voi dărui viitorului. Aş fi în stare să fac de două ori cele 12 munci ale lui Hercule pentru a răpune această nefiinţă meschină. Voi da expresie absenţei şi mă voi elibera... Supraomul lui Nietzsche poate să moară şi el... oricum nu a existat niciodată...

Din acest câmp de luptă perfect voi triumfa peste sentimente şi amintiri. Voi lăsa miile de cioburi să explodeze îndrăzneţ pe lângă aripi de fluturi cu cap de mort, sunetul aprins de foc să trezească şi să ardă orice urmă de trecut rămasă. De acolo, din mijlocul vâltorii mă voi avânta triumfător cu o lamă ruptă în mână, clătindu-mi răfuiala într-o apă plină de săpun cu gust de sânge. Un ultim gând mă duce spre Voltaire care îi spunea lui Leibnitz „doctor Panglass”, ridiculizându-l pentru credinţa efemeră şi puerilă că „lumea noastră e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Doctore Panglass, nu ai avut dreptate! În lumea mea nu a fost nimic bun! Să vă fie raţiunea insuficentă....

De ce fac ceea ce fac? Mai contează? Nu cred... dacă am ajuns aici de ce m-aş mai opri?! Nu pot să-i dau dreptate nici lui Platon. Nu există nimic dincolo de viaţă. În viaţa pe care o ai nu eşti mort. Eu cred doar că, pentru unii, viaţa chiar nu li se potriveşte. De aceea poate mă aflu şi eu aici. Am trăit o viaţă care nu mi s-a potrivit.

Fără de ochi privesc... fără de gură vorbesc... Sunt în sfârşit în peştera lui Platon... Aici nu e nici întuneric şi nici lanţuri nu mai sunt. Beau un vin acru dintr-o venă de fecioară, îmi scald clipa în cel mai pur prezent şi pictez din propria transpiraţie îngeri în fundul gol pe care îi umanizez prin nesăbuinţa mea. Dă-o dracului de cunoaştere esenţială. De acum nu mai am cum să-mi recunosc imortalitatea...

Trecutul a ars... din prezent a rămas scrum... viitorul s-a stins...

[...]

fragment din "Nu mă numesc Eu!"