poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie

era tot iarnă pe-atunci încă n-apucase să ningă-n oraş era doar al naibii de frig şi noi priveam lumea de la geamul bucătăriei şi credeam că lumea ne stă la picioare iar în picioare purtam şosete pluşate cu dungi galbene în rest eram goi şi miroseam la fel în fiecare dimineaţă şi pe sub sânii tăi obişnuiam să adorm oricând să mă trezesc oricum şi să trăiesc în neştire şi era tot iarnă şi-n fiecare iarnă ne răceam unul de la altul şi împărţeam aceeaşi folie de paracetamol şi ceaiul de chimen ne făcea bine şi portocalele începeau să fie dulci şi mai credeam în poveşti încă mai credeam în poveşti pentru că nu ştiam că poveştile nu există pentru că doar iarna se pot spune poveşti ce nu există pentru că pe-atunci urşii polari nu erau pe cale de dispariţie iar pe pachetele de ţigări încă nu scria fumatul ucide iar eu fumam mult fumam cu poftă ţigări din petunii şi inimi de sfinţi şi da era tot iarnă şi citeam mai multe cărţi deodată şi chiar credeam că ştiu mai bine decât heidegger de ce fiinţa este iar ochii tăi îmi erau de-ajuns pentru că nu uitau nimic... şi era tot iarnă pe-atunci ca şi acum o iarnă ce-mi ascultă bătaia aspră din venă şi cuvântul din acest vers e o iarnă de-aia grea absurd de grea numa bună de spus poveşti ce nu există

ultima noapte de toamnă

hai cu mine în nopţile încă neninse să mai străbatem un drum pe care să ne prefacem că nu-l ştim să avem umbre închipuite în paşi închipuiţi care ne urmăresc şi care ne aleargă până departe undeva în tăcerea tuturor de unde să pot să-ţi adun lumini de lună rece în sprâncene şi sânii să ţi-i acopăr cu ceaţă şi să ţi-i muşc ca şi cum aş muşca neîndurător un măr roşu copt şi tu să nu mă opreşti şi lasă-mă să mai cred măcar o dată că toamna încă nu ne-a uitat şi mai bine ia-ne şi aruncă-ne în această ultimă noapte de toamnă pentru că acum avem voie să visăm orice avem voie să trăim orice şi dacă eu sunt un vis înseamnă că tu mă visezi şi dacă tu mă trăieşti înseamnă că eu îţi visez acum ca nicicând în această ultimă noapte de toamnă sub noi alunecă îngeri cu aripi rotunde tu ţi-ai pus deja mănuşile gri şi mai cauţi cu privirea ochiului meu frunze încă necăzute

aşa e să fii gol (atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru)

aşa e să fii gol nu doar pe dinafară ci şi pe dinăuntru nu doar pe dinăuntru dar mai ales pe dinafară cu pielea-mi toată adunată de la frigul ce-ţi stă în vârful sânilor de parcă iarna ţi-a ajuns deja prin inimă îţi spun că sunt neacoperit şi nu acopăr nimic că toate aceste dungi uscate şi amare ce-mi trec haotic trupul sunt ale celor care-au încercat cândva să iubească şi aş vrea să şi le ia dracu toţi înapoi să şi le poarte ei la nesfârşit pentru că merită mie mi-ar conveni doar să mă izbesc de fluturi tâmpiţi ce se nasc dimineaţa şi mor seara sau de îngeri amnezici ce încurcă lumile-ntre ele să trăiesc puţin din antinomii antifraze antagonisme antiteze să mă obişnuiesc că nu reuşesc niciodată nimic fiindcă sunt gol nu doar pe dinăuntru ci şi pe dinafară nu doar pe dinafară dar mai ales pe dinăuntru cu venele-nmuiate-n ulei din maci furioşi ce-mi stau lipite de ideile mele fixe mult prea fix îţi spun că nu mai poţi ascunde nimic în ceva ce n-are nimic de ascuns că nu mai poţi să te încălzeşti prin mine că sunt cel mai gol dintre cei ce şi-au dorit întotdeauna să fie goi dar n-au ştiut cum şi-ţi arăt ceea ce nu trebuie arătat îţi arăt ceea ce ai vrut să vezi uite

sunt gol
în mine nu mai e nimic în jurul meu doar eu

pe vremea găurilor negre

aşa ne iubeam şi noi cândva când tu îmi erai ca un labirint şi uneori mă ascundeai în tine şi ne lua câteva ore până să fiu găsit şi în neastâmpărarea ta cu mâinile mânjite de la nuci verzi îmi mângâiai tâmpla pe deasupra şi sufereai de fericire când cuvintele mi se desprindeau de pe limbă pe-atunci însă nu-mi vorbeam mie niciodată şi doar tu îmi trăiai prin cuvânt dar nu cred că-ţi mai aduci aminte cum pe discovery se descopereau în fiecare zi găuri negre iar eu îţi arătam că şirul lui fibonacci e şi finit şi infinit în acelaşi timp şi ne plăcea la amândoi cafeaua cu lapte şi ceaiul negru cu iasomie infuzat 3 minute şi cum nimic dar nimic din jur nu era gri şi tu te îmbrăcai deseori în albastru ca în acea seară de vineri când aflasem despre sfârşitul lumii iar eu încă nu-ţi cunoşteam bine sânii de aceea ţi-am spus că sfârşitul meu e în vârful degetelor mele şi că doar în această lume te simt în alte lumi nu exist şi nici n-aş şti ce-i iubirea şi de-ai fi vrut ţi-aş fi murit şi moartea ta oricând pentru că eu niciodată n-am ştiut să-mi exist ca şi acum... ca şi acum când sunt aproape şi departe de nimic de orice plutesc hipnotic într-o lume în care şoareci rotunzi ne locuiesc prin umbre iar umbrele ne sunt amestecate în gri şi aud şi văd şi simt

ce singuri şi gri trăim unul în celălalt

déjà vu

m-am aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei duc cana de cafea la gură şi de nicăieri şi dintr-odată secunde mânjite cu praf mi se aşează pe mâini şi mă străpung fiori de frig dintr-o toamnă necunoscută şi genele-mi îngheaţă-ntre ele o altă lume un păienjeniş cleios în care mă furişez şi-mi îngrămădesc în cap toate vieţile netrăite ale tale ale mele şi sunt un fel de ghicitor mărunt dintr-un târg de vechituri care caută licurici, licurici speriaţi şi stinşi ţi se ascund în ochi şi nu doar atât ascund ochii tăi şi nu doar atât îmi amintesc uneori când mă întrebai cum îţi vine rochia ta albastră nu-ţi puteai opri buzele din zâmbet privindu-mi umerii nedumeriţi iar când vroiai să mă iubeşti îmi muşcai arterele cu dinţii şi mă fereai de melancolii cronice şi reuşeai cumva să-mi rupi vocile din cap una câte una şi să m-adormi în nopţi fără vise până dimineaţa când mă hrăneam din carnea crudă a sânului tău drept şi îţi spuneam că trăiesc viaţa unei frunze necăzute şi că uneori îmi place să mă opresc între trecut şi viitor să respir... să respir... ca şi acum când îmi duc cana de cafea la gură şi sunt aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei privind lumea ce trece pe stradă şi neînţelegând ce am trăit ce voi trăi...

reminder

ne-am aşezat cuminţi în pat
eu la perete tu la margine
te-am luat în braţe
ţi-am încălzit picioarele reci
şi ţi-am rămas pentru un timp cu mâna pe sâni
şoptindu-ţi pe lobul urechii
mâine să te îmbraci mai gros, va ploua
apoi m-am întors pe partea cealaltă
mi-am îngrămădit perna sub cap
iar noaptea mi s-a închis repede sub pleoape
mai repede ca niciodată
iar tu parcă mi-ai fi spus
„să nu uiţi... să nu uiţi să te trezeşti mâine dimineaţă”
dar adormisem deja...

ascuns

m-am ascuns
în umbra sânului tău drept
de unde adorm şi curg
şi-nchid crepusculi-n noapte
să nu-mi deschizi ochii
până când nu termin de numărat
un infinit de vise

vreau

vreau ca dimineaţa să mă scald în aurore
şi să dau jos de pe mine noaptea ca pe o haină purtată prea mult
ziua vreau ca oamenii să zâmbească prosteşte de mult
vreau să fiu primul care zâmbeşte prosteşte de mult
vreau să beau apă scursă din ceruri fără nori
şi mai vreau ca pe buze să-mi crească flori imense de mac
iar ţie... ţie vreau să-ţi fiu urma de sutien lăsată adânc în piele
vreau să-ţi fiu mirosul sânilor seara
când ochii ţi se închid sub florile mele de mac
şi adorm

(pre)simt

astăzi ce simt?

simt pulsul explodând în tâmplă

simt că pot fi masca oricui

simt ploaia, deşertul

simt ce cald îţi este între sâni

şi mai simt că nu mai am răbdare şi chef
să înţeleg de ce înţeleg


cine dracu sunt azi?

noaptea, de sânziene

dacă închid ochii
sub frunze de sticlă mată
mă voi fi pierdut şi furat
de cântece şoptite-n miresme vulgare,
să fiu găsit
de cine-mi visează în noapte
pentru prima oară chipul



din mlaştini hipnotice
zâne cu mâinile-n polen
îmi opresc secundele în cântec
şi mă îmbracă-n solstiţii dulci,
în rest sunt gol
întotdeauna am fost aşa

e noapte, de sânziene
mă caută femeile prin vise
îmi pun descântece-n flori de piersic
şi-şi culcă pe sâni
cuvinte pe care cândva le rosteam
aşa că
să nu uiţi cumva să visezi
în această noapte nu pot visa pentru tine

şi dacă nu mă vei fi visat
de dimineaţă vei ştii
pentru că va ploua cu rouă neagră
peste obsesia mea de a fi înger

departe

suntem departe
ascunşi între copaci
ce se scutură de o ploaie trecătoare
şi mai aproape
de un cer ce miroase a iederă




e bine aici
liniştea e străpunsă
doar de picuri pătraţi de apă
din pământ ies idoli absenţi de scoarţă uscată
şi zâne cu sâni amărui
ne îmbie într-un cântec fluierat
de uitare

nu vom mai pleca
magi ascunşi în noaptea ce va să vină
se pregătesc să ne împartă universul
în porţii egale
sub tălpile reci
religii păgâne renasc
şi
pe nesimţite
spirite lunecoase se grăbesc să iasă din noi
respirând pentru prima dată ... aerul liber

câte mistere şoptite de frunze
ne poartă în iluzia unei dimensiuni paralele
şi câtă vară ...
câtă vară albastră
ne trece prin trup...
de azi vom merge pe drumul mătăsii
şi ne vom lăsa ochii-nfloriţi
de flori sălbatice de opiu...

cât de departe e lumea de noi
cât de departe e lumea de noi...
şi de îngeri... de îngeri nu ne e teamă...

iubirea-i doar o întâmplare magică

ce noapte ne-nconjoară
o noapte cu mii de sânziene
ce-şi arată dansând hiptonic
sânii-n ascunzişul lunii



aceasta-i noaptea stelelor ascunse
de-ar fi acum să te am
te-aş avea doar în lumea polară
acolo-n mănunchi iubirile-s prinse
şi nu scapă

şi ce subtil cad norii într-o furtună
ce se aude-n depărtare
lumina-n urgie păleşte
şi ochii adulmecă o rouă amară
nimic, dar nimic nu contează
de data asta
îngerii sunt cei ce visează

şi-n visul lor nefiresc
eu sunt visat visând
îmi caut celălalt sine
ultima dată îl lăsasem
într-o dimineaţă de mai
pândind nuferii să înflorească

uitasem atunci să-i spun
că îngerii nu visează
şi că iubirea-i doar o întâmplare magică