Sunt fericit de fiecare dată când te văd în fața aragazului. De fapt, nu gătești nimic și nici nu mi-ai gătit vreodată. Îmi place însă când te apleci și deschizi ușa cuptorului. În cuptor stă ascunsă gravitația pământului ori un fel de magnet special care îți atrage sânii afară din tricou. Tricoul tău e fericit și el, trebuie să fie. Poate și aragazul și cuptorul și întreaga bucătărie. S-ar putea spune că viața mea e o adevărată fericire. Și asta doar pentru că te-ai aplecat să deschizi ușa cuptorul. Așa, fără vreo implicație sau cu intenția de a-mi găti ceva. Poate doar vrei să mă faci fericit. Cine știe?! Poate doar tu! Adică, acolo în suflețelul tău mizantrop, suflețelul tău roz și drăgălaș ca un porcușor de guineea, vrei să mă faci fericit. Și, din când în când, după ce îți spun că te voi părăsi din nou și iar, te duci imediat în fața aragazului și deschizi ușa cuptorului. Scârțâitul prelung este ca o hipnoză pleznită peste suflet și peste organul central. Cel mai important dintre organe. Atunci, eu mai rămân o vreme și uit de ce am vrut să plec. Captiv al organului central. Rămân și accept. Ca un rățoi prostănac. Scot limba și aștept grăunța. Nu mă mai enervează nici istericalele tale și nici faptul că-mi reproșezi toate căcaturile pe care se presupune – de drept! – că ar trebui să le facă un bărbat. Și pe care, evident, eu nu le fac. Chiar dacă le fac, evident!
Mă mir că nu m-am săturat de povestea asta, mă mir și mai tare că tu nu te-ai săturat. Dar știu totuși, sau cel puțin presupun că, în același suflețel roz și mizantrop, se ascunde și un gram sau chiar o tonă rotundă de masochism duios. Magnific masochism duios. Biciuitor, metafizic, ultrafundamentalist. Trebuie să fii tâmpit să i te supui. Și, vă dați seama, sunt tâmpit! Cel mai dobitoc dintre tâmpiți. Mă supun, pe când ar trebui să sparg ușa în fugă. Dar nu! Rămân și te privesc cum deschizi ușa cuptorului. Lin, agale, din șale. Mai întâi! Ai de grijă să te privesc. Trântești cratița cu ulei în care, tot eu!, ți-am pregătit cina cu câteva momente înainte. Cele câteva bucățelele de vită, rumenite în ulei de susan cu frunze de busuioc netratate chimic, rămase singurele în ea, se împrăștie, care pe unde pot, peste parchetul triplustratificat (care a costat o avere și pe care tot tu ai insistat să-l cumpărăm chiar dacă nu mai aveam niciun chior de ban pe card). Pe când să urlu de nervi și să-mi crape tâmpla dreaptă, te apleci și prinzi cu mânușoarele tale mânerul ușii de la cuptor. Șalele fine ți se dezgolesc iar tricoul se duce în sus ca și cum ar urca treptele vertebrelelor. Treptele raiului, lumina zilelor, existența în sinea ei. Deus magnus est! Simplu și cu efect covărșitor. Spirala se învârte și ochii mei pun în funcțiune motorul organului central. Un motor diesel care nu trebuie uns și care duce un milion de kilometri de abureală. Ca al unui Golf IV. Și tu continui să te apleci și ușa cuptorului se deschide și sânii tăi sunt atrași de magnetul special și tricoul e fericit. Și bineînțeles și eu. Și organul meu central. Și întreaga bucătărie și întreaga viață. Iar eu, din nou și iar, nu plec și nu sparg ușa. Și te iert. Normal că te iert! Chiar dacă ești, ca orice femeie, singurul și unicul ucigaș în serie care nu a fost și nici nu va fi vreodată prins. Normal că te iert. Ba mai mult, îmi cer și iertare. Ca și cum aș fi ucis the last fucking unicorn. Te mângâi precum o iapă își mângâie mânzul proapăt născut, te iau în brațe precum dimineața îi umple de lumină pe neștiutorii, vai!, veșnicii neștiutori care cred în speranța binelui din lume. Și te iubesc. Normal că te iubesc. Pentru că mă faci fericit. Pentru că sunt fericit de fiecare data când te văd în fața aragazului.
Sânii tăi nu se tem de ANAF, chiar dacă nu plătesc impozitul pe venit.
photo credit: Stefan Beutler
