"visul trebuie trăit", îmi spuneai

între dinţi încă îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi mai mult mai puţin mai în grabă mai de dimineaţă mai oricum mai dintotdeauna gol şi depresiv dintr-un realism magic te privesc cum calci frunzele sub tălpi şi înainte să-ţi desprinzi palma de palma mea mi-ai spus cu zâmbetul tremurat visul trebuie trăit visul... trebuie trăit... şi aşa mi te-ai ascuns sub pleoape trăindu-mă doar până ieri uitându-mă de azi atât de uşor în acest vid perfect de unde îmi imaginez doar că-ţi sunt lipit de diafragmă şi-ţi bat în partea de jos a inimii de fiecare dată când respiri, când respiri uită-te! nu ascund nimic în inimă decât o seară rece de toamnă şi câţiva îngeri rătăciţi în ea ce mă întreabă obsesiv ce sunt de ce nu sunt nici eu nu ştiu nici eu nu mai ştiu nici eu nu cred nici eu nu mai cred... cândva ne trăiam visul împreună neştiutori şi uşor inexistenţi dar asta era pe vremea când dinţi-mi erau pătaţi de heroină şi te gustam cu 3 buze de melc întotdeauna înainte de culcare şi pe furiş îţi strecuram în buzunarul cămăşii de noapte o nouă zi...
chiar dacă între dinţi îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi acum îţi pot spune doar că acest vis nu, nu-l pot trăi

pe vremea găurilor negre

aşa ne iubeam şi noi cândva când tu îmi erai ca un labirint şi uneori mă ascundeai în tine şi ne lua câteva ore până să fiu găsit şi în neastâmpărarea ta cu mâinile mânjite de la nuci verzi îmi mângâiai tâmpla pe deasupra şi sufereai de fericire când cuvintele mi se desprindeau de pe limbă pe-atunci însă nu-mi vorbeam mie niciodată şi doar tu îmi trăiai prin cuvânt dar nu cred că-ţi mai aduci aminte cum pe discovery se descopereau în fiecare zi găuri negre iar eu îţi arătam că şirul lui fibonacci e şi finit şi infinit în acelaşi timp şi ne plăcea la amândoi cafeaua cu lapte şi ceaiul negru cu iasomie infuzat 3 minute şi cum nimic dar nimic din jur nu era gri şi tu te îmbrăcai deseori în albastru ca în acea seară de vineri când aflasem despre sfârşitul lumii iar eu încă nu-ţi cunoşteam bine sânii de aceea ţi-am spus că sfârşitul meu e în vârful degetelor mele şi că doar în această lume te simt în alte lumi nu exist şi nici n-aş şti ce-i iubirea şi de-ai fi vrut ţi-aş fi murit şi moartea ta oricând pentru că eu niciodată n-am ştiut să-mi exist ca şi acum... ca şi acum când sunt aproape şi departe de nimic de orice plutesc hipnotic într-o lume în care şoareci rotunzi ne locuiesc prin umbre iar umbrele ne sunt amestecate în gri şi aud şi văd şi simt

ce singuri şi gri trăim unul în celălalt

déjà vu

m-am aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei duc cana de cafea la gură şi de nicăieri şi dintr-odată secunde mânjite cu praf mi se aşează pe mâini şi mă străpung fiori de frig dintr-o toamnă necunoscută şi genele-mi îngheaţă-ntre ele o altă lume un păienjeniş cleios în care mă furişez şi-mi îngrămădesc în cap toate vieţile netrăite ale tale ale mele şi sunt un fel de ghicitor mărunt dintr-un târg de vechituri care caută licurici, licurici speriaţi şi stinşi ţi se ascund în ochi şi nu doar atât ascund ochii tăi şi nu doar atât îmi amintesc uneori când mă întrebai cum îţi vine rochia ta albastră nu-ţi puteai opri buzele din zâmbet privindu-mi umerii nedumeriţi iar când vroiai să mă iubeşti îmi muşcai arterele cu dinţii şi mă fereai de melancolii cronice şi reuşeai cumva să-mi rupi vocile din cap una câte una şi să m-adormi în nopţi fără vise până dimineaţa când mă hrăneam din carnea crudă a sânului tău drept şi îţi spuneam că trăiesc viaţa unei frunze necăzute şi că uneori îmi place să mă opresc între trecut şi viitor să respir... să respir... ca şi acum când îmi duc cana de cafea la gură şi sunt aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei privind lumea ce trece pe stradă şi neînţelegând ce am trăit ce voi trăi...

reminder

ne-am aşezat cuminţi în pat
eu la perete tu la margine
te-am luat în braţe
ţi-am încălzit picioarele reci
şi ţi-am rămas pentru un timp cu mâna pe sâni
şoptindu-ţi pe lobul urechii
mâine să te îmbraci mai gros, va ploua
apoi m-am întors pe partea cealaltă
mi-am îngrămădit perna sub cap
iar noaptea mi s-a închis repede sub pleoape
mai repede ca niciodată
iar tu parcă mi-ai fi spus
„să nu uiţi... să nu uiţi să te trezeşti mâine dimineaţă”
dar adormisem deja...

seară în septembrie

e seară în septembrie
aş bea un ceai cu ghimbir la samsara
şi m-aş citi în pălmile oricui, nimănui

apoi m-aş arunca în locul cuiva
de la vreun etaj miraj
rupându-mă amestecându-mă
până învăţ să iubesc nevrotic hiptonic

şi nu m-aş opri n-aş mai gîndi
i-aş lăsa pe toţi să-mi trăiască din viaţă
măcar o secundă rotundă

eu să dispar eu să apar
undeva oriunde uneori nicăieri
iar noaptea să se-nchidă lichidă...

de ce mă-ntrebi cum de exist, nu ţi-am mai spus?
sunt pentru că ştiu că tu vrei ca eu să fiu

Video - poemul "aici, jos"

poemul "aici, jos" recitat de mine pe o minunata piesa la pian compusa de Tibi Menyhart! Multumesc Tibi!
astept reactiile voastre! :)

somn

mi-ai adormit prin mine
şi m-ai lăsat în noroiul zilelor ploioase
să-mi număr cuvintele nerostite
prin şoaptele altora, ca să nu-ţi tresar
şi parcă văd că doar la primăvară te vei trezi
şi-ai să mă-ntrebi undeva într-o dimineaţă
aşa fără vreo urmă de vinovăţie sacră
dacă avem lapte la cafea

prima zi de toamnă

n-am să rămân aici
am să plec înaintea ultimei dimineţi
când un vultur cu un şarpe în gheare
va spinteca cerul proaspăt trezit
când oamenii şi florile tac
tac tăcerea morţii şi a lunii
când încă în visul tău neterminat
îţi bat prin inimă şi îţi respir şi
dorm

şi de plecat
plec în prima zi de toamnă
undeva unde frunzele au pistrui gălbui
şi umbrele se măsoară în picuri reci de ploaie
undeva unde tu ai mersul oamenilor grăbiţi
ce nu ştiu exact încotro merg
şi niciodată nu se opresc
poate chiar undeva unde oamenii... nu cunosc toamna

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi
te-aştept la colţul de stradă obişnuit
acolo unde împărţeam între noi un minut
acolo unde îţi dăruiam o secundă
dintr-un infinit

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi