despre căutare

hai să căutăm ceva ce nu poate fi găsit undeva unde nu se ştie ce-i căutarea pentru că eu n-aş vrea să mai stau pe-aici sunt doar oameni cu suflete exorcizate ce se îngrămădesc prin centrul oraşului hoinărind din cafenea în cafenea fără nici o direcţie ca semn că nici iarna asta n-au învăţat să iubească ştii foarte bine eu nu cred în niciodată nu e prea târziu pentru că întotdeauna poate fi prea târziu aşa că hai să căutăm ceva ce nu poate fi găsit undeva unde nu se ştie ce-i căutarea poate în mine ceva ce ai lăsat în vreun cotlon unde stau pitulate amestecate ruginite toate secundele trecutului


foto: Alexander Kharlamov

morning coffe

lăsasem cred lumina aprinsă în hol vasele nespălate în chiuvetă patul nefăcut şi-am fugit în această cafenea unde se aude o piesă veche put a little love in your heart pe masă sunt câteva lăcrămioare proaspete aruncate într-o vază de lemn o scrumieră albastră în care fumegă-n tăcere un dunhill pe peretele din dreapta un ceas vechi în care stau secunde împietrite cine ştie de când şi noi cei care încă ne recunoaştem în fiecare dimineaţă noi cei care bem această cafea cu ochii închişi de parcă niciunde nu ne place decât în lumea pe care am învăţat împreună s-o visăm noi cei care n-am citit niciodată aceeaşi carte dar ştim fiecare ce cărţi a citit celălalt noi cei prinşi într-o viaţă pe care nu ştim s-o trăim singuri noi cei care mai şi râdem din când în când da noi suntem cei care acum deschidem ochii şi încă ne recunoaştem în fiecare dimineaţă lăsăm lumina aprinsă-n hol vasele nespălate în chiuvetă patul nefăcut şi fugim în cafenele unde secundele stau împietrite cine ştie de când în ceasuri vechi


foto: Francois Bienveniste

21 februarie, 20:01

e o zi de marţi ca oricare alta în care mă găsesc greu la cât de uşor îţi este ţie să mă pierzi nu-mi vine să fac nimic îmi trec prin cap tâmpenii întrebări inutile ce gust are conştiinţa ce formă are o secundă cum de ce când unde sunt nu ştiu de ce dimineaţa mă urc în maşină mai întâi mă opresc pe undeva să beau o cafea apoi merg la servici vorbesc o zi întreagă la telefon despre cifre strategii business planuri rahaturi necesare care-mi ocupă jumate din viaţă şi-aştept ceva niciodată n-am ştiut ce de-asta poate şi zilele mi se par la fel şi mi-ar place să trăiesc o zi în care să nu ştiu ce zi e să stau la masa de scris să dau cuiva cuvinte în dar şi să cred că nu se mai poate întâmpla nimic rău să iubesc în neştire să iubesc din neştire iar tu să fii pe-aproape doar pe-aproape ar fi de-ajuns însă azi nu e o astfel de zi e doar una în care scriu acest poem ca pe o pagină de jurnal pe care nu sunt sigur că o voi mai reciti vreodată şi pe care-o închei aşa

a mai trecut o zi pe care-am trăit-o nefiind
dar încă ştiu să respir



foto: Kemal Kamil Akca

seară în septembrie

e seară în septembrie
aş bea un ceai cu ghimbir la samsara
şi m-aş citi în pălmile oricui, nimănui

apoi m-aş arunca în locul cuiva
de la vreun etaj miraj
rupându-mă amestecându-mă
până învăţ să iubesc nevrotic hiptonic

şi nu m-aş opri n-aş mai gîndi
i-aş lăsa pe toţi să-mi trăiască din viaţă
măcar o secundă rotundă

eu să dispar eu să apar
undeva oriunde uneori nicăieri
iar noaptea să se-nchidă lichidă...

de ce mă-ntrebi cum de exist, nu ţi-am mai spus?
sunt pentru că ştiu că tu vrei ca eu să fiu

oraş de asfalt tango

în acest oraş se găseşte o lume ascunsă, o lume a umbrelor de trotuar. Umbre încâlcite, dezbrăcate, indiferente, lascive şi pistruiate ici colo cu mucuri de ţigară...


un oraş de asfalt putred şi gălăgios ce prinde în el vieţi neînsemnate şi întrebări simple...


de pe o terasă aruncată în mijlocul străzii mă arunc din când în când în ochii oamenilor grăbiţi şi îi oblig să-mi deseneze pe retină ... un zâmbet! Încerc să le prind umbrele-n secunde şi să le spun urlând: „azi aţi trecut fără voie prin umbra mea... azi m-aţi cunoscut pentru o secundă dar de oprit n-aţi ştiut să vă opriţi...”


să vă spun ce e în jurul meu: peste drum se văd şoferi care se grăbesc să prindă unda verde la semafor, câţiva turişti încurcaţi în spaţiu (vorbesc pe o limbă pe care nu o recunosc), prea puţini oameni care se ţin de mână (ori nu se mai obişnuieşte asta ori oamenii nu mai prea iubesc), foarte mulţi trecători indiferenţi care se răcoresc cu îngheţată de vanilie la cornet ori alţii care muşcă în grabă din covrigi cu susan...


doar eu le privesc umbrele cum dansează în asfaltul putred un tango cu partener necunoscut... parcă ar şopti fiecare „hello there... the angel from my nightmare...” Tac şi le ascult vorbele nerostite...poate pentru că eu am timp... am timp să privesc secundele – singurul meu blestem – pe lângă faptul că îmi trăiesc fiecare secundă mai trăiesc şi secundele celorlalţi în mine...


dar măcar am o consolare: azi e prima zi de vara! De azi pot să aştept toamna...

nud

am spatele gol
şi trăiesc într-un cerc imperfect
strâng imposibilul în dinţi
iar pe limbă am gust de cometă
aşa sunt mai nou,
destul de accesibil




dacă observi
o rană de cuţit
îmi sufocă plămânii-n prăsele
şi-mi ard în tăcerea cuiva
toate ideile aberante
idei ce s-au înmulţit în prima parte
a propriei vieţi renăscute

sunt cel puţin uimit
de ceva vreme mă caut mai puţin
pe de altă parte
tremur mai rău decât oricând
şi frig n-are cum să-mi fie
că doar iubesc

cât despre tine
tu doar clipeşti
şi mă trimiţi s-arunc secunda-n minut
şi ora afară din zi
îţi imaginezi că timpul trăieşte în mine
dar uiţi, neştiutoare fiind,
că timpu-i relativ

acum câteva zile m-am lăsat de fumat
acum iar fumez
fumez aripi de înger slut în narghilele de lut

secunda secretă

fragment

"Las această zi să se termine fără ca să-mi dau seama cât de schimbat sunt.

Până acum am simţit fiecare secundă din viaţă, poate de aceea mă simt atât de obosit! Sub povara secundelor, aşa se pare că sunt. Şi nu e uşor. Uneori secundele sunt mai grele decât veacurile..

Mă joc cu un destin conştient! Şi bineînţeles că pierd! tic – tac, tic – tac ...

Cât de tare am putut să aud secundele astăzi... parcă erau prinse cu fire de oţel de tâmple... totul în jurul meu, oamenii, maşinile, vântul, frunzele... era antrenat în acelaşi ritm enervant... tic – tac, tic – tac...

Tic – tac, tic – tac... si el, fluxul sangvin, regla inima după secunde... tic – tac, tic – tac...

Respir secunde grele... aşa înghit mai uşor cuvintele tale!


Ah, da... mai e ceva la care mă tot gândesc!
Nu mi-au plăcut niciodată secretele! Doar gândul că cineva mi-ar ascunde ceva, m-ar obseda până aproape de nebunie aflarea acelui lucru! Şi de iertat ... nu aş ierta niciodată!

Ce ciudat! Stau şi te privesc şi te ascult! Te întreb dacă îmi ascunzi ceva! Tu îmi spui că nu! De fapt... eu ştiu... ştiu că îmi ascunzi.. şi ştiu şi ce...

Şi uite că afară a început să plouă! Plouă cu stropi mari şi cu secunde grele! Nici nu mă aşteptam să fie altfel..."

secunda 61

secunda asta trecuse atât de repede
încât umbra zeilor rămase spintecată în patru
de două lame de cuţit trântite în ficat
ca dintr-o tăcere albastră
de unde sirene stricate ar cere o gură de apă sărată


sârma ghimpată drept ghirlandă
îmi strălucea deja la gât
verdele murdar îmi crescuse în palmă
şi nici nu mai apucasem să spun
că nu va mai ninge

alungă-mă, i-am zis
pierde-mă de mine, i-am zis
şi m-a alungat
şi m-a pierdut
secunda
m-a ascuns pe mine în mine
şi m-a lăsat
secunda, curva dracului,
întins pe ultima zăpadă

căutând un loc unde s-ascund fericirea

alergam în secunde
rănit şi izbit de un înger
căutând cu tălpile sparte
un loc unde s-ascund fericirea

din mine se scurge-n ruină
o stea fără carne
şi las urma de sânge şi piatră
pe un drum ce-nghite o altă lume-n lume

tot ce mai am
e acest aer murdar care mă respiră
prin nările unui păianjen
în rest
organele le-am lăsat deja pe fişa de donaţii
dacă ai noroc vei primi ce-ţi lipseşte

n-aş fi vrut niciodată să am uimirea
că am făcut pe cineva fericit

ah,
şi de mâine, vreau să-ţi tai irisul în două
şi să mă vezi mai fericit