Se afișează postările cu eticheta fericire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta fericire. Afișați toate postările

joi, 15 mai 2014

2 țigări și umbra lui kierkegaard




unde erai de dimineață mi-ai dispărut atât de ușor de sub pleoape când m-am trezit te-am căutat în bucătărie am dat peste un cimitir de idei putrezite în cadavre mecanice storcătorul de oțel ceasul și vase androgine de lalique peste care bântuiau umbrele lui kierkegaard și pascal în rest doar resturi de mâncare și înțelepciune un gol cu care nu reușesc să mă obișnuiesc și mi-e frig îmi acopăr umerii cu o redingotă gri am 32 de ani și am numărat până la un miliard faceți și voi calculele eu am obosit mai am 2 țigări le voi fuma urmărit de remușcări pentru moment sunt plesnit de afazii adânci și nici nu știu dacă vreau să-mi revin despre singurătate nu e bine să vorbești când ești singur pentru că ai observa cât de idiot ești oricum te caut iarăși în agartha și în limitele vieții nu ești nici măcar în arhiva refulărilor mele doar homunculi și druizi îmi străbat uterul imaginației nimic altceva sunt la ultima țigară sunt la diferența dintre extaz și delir sunt la limba ta ca o literă cuneiformă ce-mi săruta fruntea sunt fără ciorapi cu mâinile goale am aruncat la gunoi primul alineat din viața mea tu

ziua judecății va fi cea mai scurtă
închid ochii
fericirea a fost la început
evident
înainte să știi că o trăiești



photo: Jochen van Eden

vineri, 22 noiembrie 2013

e o prostie să crezi




nu știi ce ai până nu pierzi ce prostie draga mea oricum niciodată nu învățăm lecția pentru că noi nu aparținem nimănui la fel cum nimic nu ne aparține și începem vieți și dimineți și zile și mergem mai departe cu capetele plecate în fața unor călăi imaginari care nu ne iartă pentru că noi înșine acceptăm să fim sclavii unui salariu jalnic de parcă avem creiere din peturi de cola și cel mai ușor e să spunem că nu înțelegem ce se întâmplă că doar de ce dracu să depunem un efort să ieșim din neurastenii și nevroze mai bine căutăm resturi de viață în tomberoanele timpului și mergem și stăm și mergem și stăm și pierdem și credem c-am pierdut ceva și nici nu știm ce până când ajungem să nu ne mai pese de mizeria de pe mâini și sufletul nostru e ca un coridor de spital fără becuri prin care nu se mai poate ajunge nicăieri oricum e o prostie să crezi că oamenii pierd suflete draga mea eu cel puțin nu pierd decât chei dar nici nu știu dacă sunt om sunt doar paralizat în patul conștiinței iar de ridicat nu mă voi ridica fiindcă nu pot umbla peste cadavre tălpile mele sunt prea fine și iubesc patul acela vechi cu saltea denivelată în care ți-am sărutat întâia oară sânii fiindcă pe vremea aia nu vedeam că trece timpul și plantele nu se ofileau însă uite cum noi ne cunoaștem de-o viață și nici acum nu știm ce suntem flori magneți ori cuvinte și încă mai inventăm întrebări dar știu că într-o zi vei râde cu buzele mela draga mea vei fi fericită pentru că fericirea constă în uitare altfel spus dacă vrei să fii fericită încă de azi trebuie să uiți ziua de mâine

de fapt
întotdeauna e prea târziu să regreți că ți-ai permis să trăiești


photographer: Ovidiu Manoilescu
artist: Mauricio Silerio

joi, 11 aprilie 2013

totul trece




acum
răsfoiesc nişte cărţi pe care
cu greu ţi le-aş explica

mă plictisesc noaptea cade
cineva sună la uşă
mai pierd o picătură de sânge
pe gresia mov
nu e grabă timp avem
totul trece negreşit

cumva mă trezesc
când plouă când e soare
inima mea tresaltă dumnezeu e viu
şi tu respiri păpădii
e dimineaţă
doctorul n-a venit

mai aştept mai aştept
până când o să-ţi dai seama
că te aştept

joi, 6 septembrie 2012

kashmir











scăpată de îngeri cu degete moi
lumina iar cade în valuri veline
aşezată pe felia de pâine
liniştea îneacă fericiri în paharul cu lapte

ezitări dileme şi contradicţii hulpave
sunt presărate cu rozmarin
şi-aruncate-n kashmir
unde girafe unicorni şi bostani aurii
stau pitulaţi fără grijă în vise haşiş

peste praful în solzi de muştar
pe masă sunt clipe
de-o viaţă încrustate-n cuvinte
şi doar scaunul gol de alamă polară
aşteaptă minutul cel leneş în care
iar o să fii

miercuri, 29 august 2012

toamna există tot ce nu există









aş îndrăzni să spun că totul e frumos
că secundele mele sunt bătăile tale de inimă
dar atunci când inima ta bate
frunzele cad

e toamnă iubito
iar toamna există tot ce nu există

eu toamna respir adânc
şi mă împac cu gândul că totul moare
toamna îţi iubesc atât de mult mâinile
pentru că mă dezbraci
de haine de mine
de tâmpeniile zilnice care-mi trec prin cap
şi-apoi facem sex ca doi turbaţi
până târziu în noapte când tu adormi
şi eu pe furiş mă ridic din pat mă pierd
în teorii metafizice stupide am impresia că
văd lumea cum n-o mai vede altcineva
şi scriu până mai pot până mai am ce
până dimineaţa
sunt
cum s-ar zice
fericit

aş îndrăzni
aş îndrăzni să spun că totul e frumos
că secundele mele sunt bătăile tale de inimă
dar atunci când inima ta bate
frunzele cad


foto: Svetlana Korolyova

luni, 13 februarie 2012

accident, ca-n viaţă












acum nu mă doare nimic de parcă n-ar exista durere şi îngerii n-ar avea ce veghea de fapt trei ketonale şi-au făcut treaba destul de bine şi sunt aproape fericit dar ştiu că mai târziu aşa în vreo trei ore când toate-s tăcute şi noaptea-i cuprinsă de iarnă o să mă caţăr pe pereţi de durere şi-atunci nu mi-aş dori altceva decât ca degetul mâinii tale drepte degetul ăla cărnos cu vinişoare indigo firav împrăştiate sub pielea netedă să-mi umble cuminte pe glezna luxată înmuiat în alifii misterioase cu gust de ciocolată... până adorm



foto: Iker Iglesias

miercuri, 4 ianuarie 2012

bustiera de chamois









ce simpli şi ce buni eram
nu căutam sensul zilelor şi
toate miroseau a lavandă
mai ales dimineţile

rarele dimineţi în care
păreai neînţeles de fericită
îţi înmuiai degetul în cana cu lapte
să vezi cât e de fierbinte
şi-apoi rupeai biscuiţii cu miere în două
aşteptând să-ţi zâmbesc

ca şi când nu-l înţelegeai pe dumnezeu

şi-atunci
ştiam că niciun dumnezeu
nu mă poate vindeca
decât tu

şi dimineţile tale
în care nu vroiam altceva decât
să-ţi număr pistruii cărămizii
ascunşi după bustiera de chamois

miercuri, 7 decembrie 2011

de ce mă iubesc oamenii












în mine sisif e fericit asta vociferam ca un dement prin bucătărie în timp ce-mi prăjeam trei felii de pâine de altfel cam toţi care trăiesc prin mine sunt fericiţi doar eu nu ştiu ce dracu am de nu mă suport şi mă încăpăţânez să cred că n-am nevoie de nimic altceva decât de logică chiar dacă logica nu ne scoate din căcat dar uite aşa îmi creez lumi care toate pot exista pentru că în absolutul meu totul e relativ şi-n fiecare seară mă gândesc ce-mi lipseşte şi cred că cel mai mult îmi lipsesc lucrurile simple dar nu ştiu ce înseamnă simplu şi-atunci n-are cum să-mi lipsească ceva ce n-am trăit şi uite aşa o iau iar de la capăt şi mă complac cu ideea că lumea e absurdă fiindcă în fiecare moment ne întrebăm ce suntem cum suntem de ce suntem pe când ar trebui doar să trăim fără ca să ştim de fapt că trăim şi dintre toţi am impresia că eu mă întreb cel mai mult de-asta şi cred că dumnezeu nu-mi seamănă şi nici nu-i datorez nimic şi da am răspunsul la întrebarea de ce mă iubesc oamenii: pentru că nu mă doare-n cot niciodată dar numai tu ştii că nu e bine să fiu lăsat singur cu mine pentru că aş putea crede prea mult aş putea visa prea mult aş putea iubi prea mult

vineri, 15 aprilie 2011

culcat la picioarele lumii


o privire scurtă asupra lumii
lumea nu merită privită
de fapt, lumea privită prin ochii mei
arată ca un deşert sărat
în care oamenii stau cu capul în nisip
precum struţii
şi caută cele două molecule de hidrogen



azi aş fi vrut să muşc cu poftă din fericire
şi să respir acest anotimp
dar am reuşit doar să prizez această primăvară
de parcă ar fi o linie albă de orizont nedefinit

şi aş mai fi vrut
să-mi acoperi corpul cu mâini
două nu sunt de-ajuns
oricum nu iau nimic personal din tine
totuşi poate te vei lipsi uneori de mine
şi îmi vei da voie
să mă împrumut şi mie din când în când

sunt culcat la picioarele lumii
şi din mine ies mai multe cabluri
sunt conectat la o matrice ţinută în clorură
dacă ar fi să mă vând lui Dumnezeu
oare cât să cer pe mine?

noh bine,
hai să trăiesc şi azi pentru mâine

vineri, 25 februarie 2011

căutând un loc unde s-ascund fericirea


alergam în secunde
rănit şi izbit de un înger
căutând cu tălpile sparte
un loc unde s-ascund fericirea

din mine se scurge-n ruină
o stea fără carne
şi las urma de sânge şi piatră
pe un drum ce-nghite o altă lume-n lume

tot ce mai am
e acest aer murdar care mă respiră
prin nările unui păianjen
în rest
organele le-am lăsat deja pe fişa de donaţii
dacă ai noroc vei primi ce-ţi lipseşte

n-aş fi vrut niciodată să am uimirea
că am făcut pe cineva fericit

ah,
şi de mâine, vreau să-ţi tai irisul în două
şi să mă vezi mai fericit

luni, 3 ianuarie 2011

despre conceptul fericire


fragment

Se spune că fericirea este o aspiraţie comună tuturor oamenilor. Pe cât este de comun conceptul, pe atât este de complex iar elementele care îl compun pot să fie chiar contradictorii. Pe de-o parte, fericirea este arta de a fi, arta de a te bucura, arta de a voi, arta de a avea. Este o stare durabilă de satisfacţie care ţine mai mult sau mai puţin de o disciplină personală. Pe de altă parte, fericirea este strâns legată de şansă, de noroc. Însuşi termenul fericire (bonheur), din punct de vedere etimologic, înseamnă „ora cea bună” adică o împrejurare bună, o chestiune ce ţine de şansă. Din acest punct de vedere fericirea poate să însemne pur şi simplu a te bucura de „un moment bun, favorabil”, însă bon, din cuvântul francez bonheur, sugerează şi ideea de bine, concept care are o istorie aparte în gândirea filosofică. Putem observa că avem de-a face cu un concept nedeterminat, cu o noţiune, în sensul lui Kant, despre care nu se poate spune aproape nimic definitiv şi precis. După Kant, fericirea rezultă din satisfacerea tuturor dorinţelor noastre şi tocmai din această cauză conceptul este nedeterminat, altfel spus, cu toţii vrem să fim fericiţi dar nimeni nu ştie exact cum!

Atunci când vorbim despre fericire la ce ne gândim? Ce înţelegem prin fericire şi cât întelegem din fericire? Cum se poate răspunde la o întrebare atât de subiectivă? Avem cu toţii acelaşi răspuns sau răspunsul este diferit? Poate fericirea să ne constituie, putem să avem fericirea în comun? Acestea sunt numai câteva întrebări legitime pe care le putem pune atunci când dorim să vorbim despre fericire.

Fericirea reprezintă gradul de satisfacţie pe care un individ îl are cu privire la întreaga sa viaţă. O definiţie clasică a fericirii este dată de Bentham conform căruia „fericirea este o sumă de plăceri şi insatisfacţii”. Fericirea este determinată atât de factori externi cât şi de factori interni. Gradul de fericire pe care il resimt reprezintă astfel satisfacţia pe care o am cu privire la întreaga mea viaţă.

Istoria fericirii este o istorie aparte. Subiectul a reprezentat şi încă reprezintă o temă centrală de reflecţie în filosofie dar şi în alte discipline precum ştiinţele politice, psihologie sau economie, care au definiţii proprii. Conform lui Rojas (2005) există patru teorii principale despre fericire enunţate în termeni de: hedonism - utilitarianism, dorinţă, satisfacţia faţă de propria viaţă şi teoria listei lucrurilor obiective asupra fericirii.

Conform teoriilor hedoniste plăcerea este principiul oricărui bine. Plăcerea (hedone) este scopul vizat, astfel că fiecare acţiune care produce plăcere este legitimă. Trebuie să-ţi amplifici plăcerea pentru a te bucura tot mai mult. Fericirea rezidă din plăcerea de a te bucura de diverse lucruri sau de împlinirea tuturor dorinţelor pe care le ai. Mai nou, în termeni de consum, fericirea provine dintr-o cursă către obţinerea de plăceri: cumpărăm nu pentru a ne poziţiona social de exemplu, ci pentru a ne produce satisfacţii ludice, emoţionale, estetice, distractive, corporale etc. (Lipovetsky).

În termeni de dorinţă, fericirea se enunţă simplu: sunt fericit atâta timp cât obţin ceea ce doresc. Cu cât am mai multe dorinţe împlinite cu atât sunt mai fericit. Felicitas este compusă ca o bucurie imutabilă şi constantă ce provine din împlinirea tuturor dorinţelor. Civilizaţia dorinţei, aşa cum o numeşte Lipovetsky, consistă în raportul a fi – a avea la un timp comprimat, altfel spus, dorinţele mele mă definesc, dar totul trebuie să se petreacă acum, în acest moment, într-un metatimp social.

Teoria listei lucrurilor obiective ale fericirii nu se axează nici pe plăcere nici pe dorinţă. Această teorie aduce în discuţie ipoteza că există o listă de lucruri, considerate ca fiind cu adevărat importante în viaţă, care definesc fericirea. Prin urmare, un individ va fi fericit dacă va realiza în întreaga sa viaţă anumite lucruri considerate dezirabile precum: educaţie, iubire, cunoaştere, carieră, prieteni, confort material, sănătate, spirit civic etc.

Satisfacţia faţă de propria viaţă constă într-o autoevaluare pozitivă a propriei vieţi, comparând modul în care trăieşti cu anumite standarde şi aspiraţii reale.

Pe lângă aceste teorii mai există şi alte definiţii date fericirii în tradiţia filosofică. Menţionarea acestor perspective este importantă pentru înţelegerea deplină a conceptului.

Odată cu Socrate începe şi interesul pentru fericire. Acest interes al filosofiei pentru fericire este pus în raport cu interesul substanţial pentru om. Cunoaşterea de sine, postulată de către Socrate, nu presupune doar autocontemplare ci şi gândire, te învată cum să gândeşti, cum să trăieşti, prin urmare cum să fii fericit. Fericirea devine astfel punctul principal de reflecţie pentru eudemonişti, ce o consideră binele suprem.

Mai apoi, fericirea este gândită prin intermediul a două curente filosofice: idealismul (Platon, Aristotel, Plotin) şi materialismul (epicurismul şi stoicismul). Pentru idealişti, fericirea reprezintă binele omului deoarece fiecare tinde către bine. Fericirea este o dorinţă absolută. Orice facem, facem pentru a fi fericiţi, fericirea fiind scopul vizat iar nu mijlocul unui scop. Conţinutul unei astfel de fericiri poate fi constituit numai în două moduri: prin contemplare sau printr-o viaţă ce trebuie să fie conformă cu virtutea.

Materialiştii în schimb fac din fericire o doctrină a plăcerilor. Epicurismul este un hedonism, plăcerea este principiul oricărui bine, dar şi un eudemonism: trebuie să te bucuri cât mai mult posibil alegând însă dintre plăceri pe acelea care sunt compatibile cu fericirea. Stoicismul însă este un ascetism moralist care defineşte fericirea prin virtute. Dacă pentru epicurieni, a fi fericit înseamnă a trăi bine, pentru stoici, a trăi fericit înseamnă a trăi virtuos, binele stoic fiind un bine moral.

În istoria filosofiei, conceptul de fericire capătă un nou sens odată cu Hobbes care deschide prerogativele organizării politice a fericirii din secolul al XVIII-lea. Fericirea nu mai ţine numai de subiectiv, de virtute, de morală, de bine, ci tinde din ce în ce mai mult să ţină de obiectiv. Fericirea care era gândită până acum ca un bine suprem devine o teorie a puterii ca obiect al unei căutări care nu este foarte bine definită. Fericirea este dorinţă de putere deoarece obiectul dorinţei omului nu este de a se bucura o singură dată ci de a-şi asigura pentru totdeauna îndeplinirea dorinţei sale viitoare (Comte-Sponville).

Această nouă artă de a trăi atribuie fericirii un statut necesar şi indispensabil. Fericirea devine puterea de a te bucura şi bucuria de putere a lui Spinoza. Fericirea este experienţă de viaţă. Fericirea se traduce astfel şi prin iubire care este până la urmă experienţa noastră a tuturor. Aceste noi valenţe ale modului de a gândi fericirea aduc în ecuaţie încă un element: pe Celălalt. Din acest moment, fericirea nu mai este la modul singular.

Concluzionând, se poate vorbi de 3 moduri diferite de a gândi fericirea. Mai întâi, putem gândi fericirea ca o bucurie imuabilă şi constantă care rezultă din împlinirea tuturor dorinţelor, numită şi felicitas. Mai apoi, al doilea mod de a gândi fericirea este relativ fiindcă suntem mai mult sau mai puţin fericiţi (atunci când nu suntem fericiţi) sau aproape fericiţi de fiecare dată când bucuria pe care o simt mi se pare posibilă. Acesta este cred şi fericirea comună în sensul ei obişnuit. Şi nu în ultimul rând mai este şi fericirea înţeleptului, numită beatitudine.

[...]

Nu sunt dacă nu sunt fericit! :)

vineri, 24 decembrie 2010

Pauză de la sens


În acest decembrie îi văd pe prea puţini zâmbind. E un decembrie amar, pustiit, nici măcar alb! În loc de zăpadă, mocirla a ales să dea culoare străzilor. Acum totul este în peisaj! Totul se potriveşte: o ploaie rece şi măruntă, o mizerie cruntă şi apăsătoare. Astea mai lipseau! Sunt parcă zile şi umbre furate din romanele lui Tolstoi. Mă uit în jur şi îi văd pe aceşti oameni care trec pe lângă mine şi mă întreb dacă pot găsi la unul dintre ei măcar un motiv adevărat de bucurie. Cine mai simte bucuria acum? De ce ar mai simţi-o? Mai există motive adevărate de bucurie? Cine mai merge pe drum în căutarea ei? Mă tem că prea puţini! Şi dintre aceea, mulţi se mint pe ei înşişi!

Cum am văzut eu ziua de azi?
Prin ochii unei mari dureri de cap. Strada plină de oameni care se agitau să mai cumpere ultimele produse cu preţ redus, cadouri fără sens, miros de tot felul de mâncăruri prin bucătărie, agitaţie, mult prea multă agitaţie! Sensuri neînţelese! Sensuri pe care nici eu nu mai vreau să le înţeleg!

Îmi dau seama că anul acesta nu am ascultat până acum nici o colindă! Am butonat telecomanda să găsesc ceva la tv, dar nimic: doar filme proaste, ştiri fără conţinut, reality showuri absolut ridicole... am renunţat!

de fapt, toată lumea este fericită! de altfel, de ce ar transmite felicitări în stânga şi-n dreapta?

pană la urmă, ce e cu sărbătorile astea? ne oferă doar o pauză, o paranteză de la ceea ce ne înconjoară? putem zâmbi aşa neclintiţi în această paranteză? chiar putem uita de ceea ce ne înconjoară?

se pare că totuşi încercăm!...

voi încerca şi eu, până la urmă, de ce nuh?

uite că am început şi eu...

miercuri, 8 decembrie 2010

Bucurie - fragment din "Nu mă numesc Eu!"


Sunt atât de fericită! Sună a clişeu dar ştiu că te cunosc dintotdeauna. De când te-am întâlnit m-am schimbat atât de mult. Am găsit o cale prin care trecutul să nu mă atingă. Sunt aşa cum niciodată nu am reuşit să fiu. Trăiesc prin tine ca şi când nu aş exista. Îmi dai sensul de prezenţă şi culoarea de a fi...

Nimic nu ne atinge. Trăim o filosofie primară căutând primele principii şi cauze ale bucuriei. Locurile în care mergem ne înconjoară şi se lasă schimbate de nepăsarea noastră inocentă. Dansăm pe străzi, ne spunem că suntem nebuni, ne îmbătăm cu aerul rece de afară şi le spunem tuturor cât de cald e. Astăzi am fost prin parc şi am aruncat cu săgeţi în cărţile lui Aristotel ca să nimerim cuvintele despre fericire, ieri ne-am vopsit dinţii cu albastru de metil şi le-am zâmbit trecătorilor la semafor. Altădată ne aflam într-un restaurant şi beam un fersh de mere care era exagerat de dulce. La masa de lângă noi se aşază un cuplu. Ea e blondă şi poartă o rochie albă cu buline negre. El vrea să pară dichisit dar e normal de obişnuit. Eu îţi spun că sunt la prima întâlnire dar tu nu le dai atenţie. Îi privesc pe cei doi. Îşi comandă ceva de mâncare. El termină primul şi observ cum bate din piciorul stâng şi se uita pe pereţi neştiind ce să spună. Gestul lui îmi aduce aminte de prima noastră întâlnire... când nici eu nu am ştiut ce să spun... poate dor „nu ştiu” de vreo 5 ori... Continui să-i privesc pe cei doi. El e la fel de neliniştit. Ea îmbucă în greaţă dintr-o tulpină de broccoli şi se mişcă în reluare. Sunt stingheriţi unul faţă de celălalt. Îţi atrag atenţia încă o dată iar tu, cu un gest imprevizibil, te ridici de la masă şi te îndrepţi către ei. Intri în discuţie, eu nu aud ce le spui, însă citesc uimirea apoi nervozitatea de pe chipurile lor. Apoi, cei doi încep să zâmbească, tu revii la masă şi îi laşi în urmă chiar râzând... împreună, ca şi când s-ar cunoaşte dintotdeauna. Te întreb ce le-ai spus iar tu îmi răspunzi scurt: „le-am făcut cunoştinţă unuia cu celălalt”.

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb. E prima dată când am încetat să mai sper deoarece acum nu mai am la ce să sper. Ajunge să trăim. Chiar şi aşa inconştienţi.

Fericirea nu are consistenţă fără bucurie. Nu poţi fi fericit scrâşnind din dinţi. A iubi înseamnă a fi fericit. Iubirea e probabil singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Iubirea ne diferenţiază pentru a ne pune în comun, pentru a ne avea la modul comun. Iar bucuria este produsă de iubire. Bucuria provenită din iubire nu este ca orice cadou normal pe care îl deschizi şi, o dată cu deschiderea lui, bucuria încetează. Bucuria iubirii oferă limita eternităţii. De aceea ne spunem că ne vom face cadouri pe care nu le vom deschide niciodată...

Ne plimbam printre umbre de lumini şi uităm de Epicur şi de stoici. Ne desenăm pielea cu linii rupestre şi alergăm stolurile de cocori din mlaştinile tomnatice. Ne mânjim trupurile cu celule de gheaţă şi ne vom transfoma în barbari preistorici pe care arheologii o să-i descopere într-un târziu. Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.

- Sunt aici!
- Şi Eu...!

De noi nu depinde nimic. Suntem liberi într-o libertate cosmică ce nu are limite decât bănuite. Atunci când zâmbesc şi tu zâmbeşti. E noua regulă pe care urmează să ţi-o spun. Mă bucur că nu suntem altundeva decât aici, în această lume suprasensibilă în care ne-am integrat, care ne integrează. Aici, Eul meu magic vrea să se desprindă de mine iar eu îl las... sunt incompatibilă cu mine într-un mod care nu mă contrariază. Şi simt această bucurie... acest zâmbet. E ca şi acel moment pe care îl simţi în prima zi al unei vacanţe pe care ai plănuit-o cu mult timp în urmă. Ajungi în locul cu pricina, îţi desfaci bagajele, te plimbi puţin prin împrejurimi şi apoi te aşezi undeva, în camera hotelului, la bar, afară pe o bancă, oriunde, şi stai. Doar stai. Şi timp de câteva minute doar te bucuri. Uiţi cine eşti, ce ai fost, ce vei fi. Îţi zâmbeşti ţie... Eşti ca un sculptor care îşi trădează modelul şi începe să sculpteze o transformare ideatică. Un ceva care va deveni orice... Te privesc. Zâmbeşti... şi eu zâmbesc. Astăzi mă bucur... ţin în mână cheia de la intrarea în lumea miturilor...

Mă bucur de această bucurie a ta. Am devenit ceea ce nu am fost încă. Suntem identici şi diferiţi pentru că doar aşa ne putem conserva fiinţa şi nefiinţa. Avem logica cea mai simplă. Acum când nu ne gândim la nimic. Acum când tu nu te gândeşti la nimic. Eşti doar aici. Şi zâmbeşti. Îmi spui că aflându-te într-un spital de nebuni, dacă spui că eşti normal, nimeni nu te crede. Primul pas spre vindecare e să te crezi nebun. Şi râzi. Mă bucur să te văd râzând. Mă bucur că suntem nebuni. Mă bucur că eşti în lumea mea. Că ai uitat de lumea ta, de depresiile care te măcinau, de gândurile legate de sinucidere, de obsesii, de extreme, de paradoxuri, de limite. Ai venit în lumea mea simplă în care te bucuri. De când ai ajuns, în mine totul se schimbă numai Tu nu. Ai devenit permanenţa mea. Obsesia mea calmă. Şi mă bucur...

Rătăcim împreună prin ruinele palatului din Cnossos. Tăiem cu dosul palmelor luminile ce se strecoară printre crăpăturile din ziduri şi creăm spectre din alb şi negru. Ne facem cununi din ramuri de alun pe care le purtăm dansând un dans frenetic printre bacante. Sorbim din cupe de os un vin tânăr şi ne hrănim cu matematici dispărute. Într-un târziu, de partea cealaltă a cărbunilor încinşi, îl observăm şi pe Eros care arată ca o umbră frivolă. Ne amuzăm de el. Eros e fiul abundenţei (Poros) şi al sărăciei (Penia). Paradoxul lui îl înţelegem... iar de Thanatos nu ne pasă acum. Sunt doar Eu şi Tu. Tu în limita mea. Noi în limita bucuriei.

Tu eşti sinonim cu substanţa în sine.
Tu, Tu eşti Supraeul meu.

Sub dinastia Zhou, marchizul Lîng a auzit într-o noapte cântecul unei viori ciudate. I-a plăcut atât de mult încât i-a poruncit maestrului de muzică să-l copieze şă să-l prezinte marchizului Pîng. Era cântecul cel mai funest dintre toate cântecele. Era cântecul care prevedea sfârşitul imperiului. Dar era atât de plăcut încât marchizul Pîng a spus „vreau să-l ascult până la sfârşit”, nebăgând de seamă că pe terasele palatului se aşezaseră deja două stoluri a câte opt cocori negrii... Atunci când există plăcere, nimic nu mai există. Universul se închide în jurul tău şi nu-şi denunţă caracterul tiranic.

Eşti lângă mine. Nu vreau ca această bucurie pe care o resimţim împreună să se termine vreodată. Vreau să trăim acest prezent absolut inexistent. Vreau să fim. Chiar şi aşa inexistenţi. Nu vreau să ascultăm cântecul niciunei viori. Noi nu vom arunca inelul în apă la fel ca Polycrates pentru a înlătura pericolul unei fericiri prea mari. Pentru noi nu există fericire prea mare. Singura substanţă care există e fericirea. Este noul nostru principiu metafizic. Vreau ca noi să decurgem din fericire, vreau ca fericirea să devină pentru noi o necesitate naturală, un mod propriu prin care să fim în relaţie cu totalitatea, cu totalitatea noastră. Astfel vom simţi cea mai înaltă formă de bucurie. Vreau să ni se facă un transplant de transcendenţă, să pretindem că putem învinge orice sfârşit, să fim rezultatul unei ecuaţii imposibile, să fim singurii actori care joacă pe ultima scenă, şi care-şi fac intrarea anunţaţi la portavoce de însuşi Zarathustra. Vreau ca viitorul să nu fie contingent. Mă gândesc la sfârşit. Nu ar trebui...

Astfel suntem acum. În acest timp inexistent. Când ne-am cunoscut nu-mi mai aduc aminte. Cât va dura această bucurie nici nu contează. Trăim. Doar trăim. Nu avem nici o vinovăţie sacră. Ne generăm şi ne regenerăm dintr-un univers fragmentar. Suntem muzele ideale pentru Van Gogh.

Doar câteodată tu te mai opreşti şi mă întrebi: „tu cum mă vezi pe mine?”, iar, după ce îţi răspund, mai spui scurt „chiar?”. Apoi te reîntorci lângă mine ca şi când ai fi vrut doar o confirmare de existenţă.

Există un sânge rece în aceste mâini care îţi scriu această scrisoare. Ştii, niciodată nu am mai scris o scrisoare. Acum stau aici lângă tine, tu nemişcat, cu ochii închişi, încercând poate să-mi mai spui ceva. Ţi-am scris o scrisoare despre bucurie. Despre bucuria noastră. Aşa cum am văzut-o, aşa cum poate tu ai simţit-o. Vreau să-ţi trimit această scrisoare la adresa la care nu ai să ajungi să locuieşti niciodată. Eu sunt dovada ta de existenţă. Nu pot înţelege cum am ajuns aici, cum ai ajuns tu aici. Vreau să te trezeşti. Sunt înconjurată de aceste halate albe care mişună în jurul tău şi care nu îmi dau nici un răspuns. Vreau să faci totul. Eu voi face totul. Vreau să te trezeşti. Nu mă lăsa să exist.


Ne-am ascuns viitorul într-un criptex iar codul l-am lăsat trecutului să-l piardă. Te aştept în ultima zi a infinitului...

vineri, 12 noiembrie 2010

Ceva despre bucurie!


fragment

Nimic nu ne atinge. Trăim o filosofie primară căutând primele principii şi cauze ale bucuriei. Locurile în care mergem ne înconjoară şi se lasă schimbate de nepăsarea noastră inocentă. Dansăm pe străzi, ne spunem că suntem nebuni, ne îmbătăm cu aerul rece de afară şi le spunem tuturor cât de cald e. Astăzi am fost prin parc şi am aruncat cu săgeţi în cărţile lui Aristotel ca să nimerim cuvintele despre fericire, ieri ne-am vopsit dinţii cu albastru de metil şi le-am zâmbit trecătorilor la semafor...

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.
Ajunge să trăim. Chiar şi aşa inconştienţi.

Fericirea nu are consistenţă fără bucurie. Nu poţi fi fericit scrâşnind din dinţi. A iubi înseamnă a fi fericit. Iubirea e probabil singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Iubirea ne diferenţiază pentru a ne pune în comun, pentru a ne avea la modul comun. Iar bucuria este produsă de iubire. Bucuria provenită din iubire nu este ca orice cadou normal pe care îl deschizi şi, o dată cu deschiderea lui, bucuria încetează. Bucuria iubirii oferă limita eternităţii. De aceea ne spunem că ne vom face cadouri pe care nu le vom deschide niciodată...

Ne plimbam printre umbre de lumini şi uităm de Epicur şi de stoici. Ne desenăm pielea cu linii rupestre şi alergăm stolurile de cocori din mlaştinile tomnatice. Ne mânjim trupurile cu celule de gheaţă şi ne vom transfoma în barbari preistorici pe care arheologii o să-i descopere într-un târziu. Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.

- Sunt aici!
- Şi Eu..!

De noi nu depinde nimic. Suntem liberi într-o libertate cosmică ce nu are limite decât bănuite. Atunci când zâmbesc şi tu zâmbeşti. E noua regulă pe care urmează să ţi-o spun. Mă bucur că nu suntem altundeva decât aici în această lume suprasensibilă în care ne-am integrat, care ne integrează. Aici, Eul meu magic vrea să se desprindă de mine iar eu îl las... sunt incompatibil cu mine într-un mod care nu mă contrariază...

Astăzi mă bucur... ţin în mână cheia de la intrarea în lumea miturilor...

duminică, 26 septembrie 2010

Nu mă numesc Eu! Limitele!




[…]

Mai bine să visez.
Am ales să nu îmi mai spun că ceea ce buzele articulează are o importanţă majoră pentru memoria mea. De fapt, îmi dau seama că de aceea foloseam cuvintele rostite. Pentru a mă îngriji de faptul de a nu uita. Mi-am dat seama însă că şi fără memorie pot merge mai departe. Dacă nu mai repet memoria, încet o să încep să uit. Plus că am obosit să mai reţin... Atunci, mi-am spus, e mai bine să visez...

Eram undeva pe o margine de cale ferată. Tălpile îmi erau reci fiindcă observasem că îmi pierdusem încălţările pe undeva. Nu m-am mai obosit să-mi mai aduc aminte unde fiindcă luasem hotărârea chiar şi în vis să nu mai dau importanţă memoriei. Mă urcasem pe o şină. Încercam cumva să-mi ţin echilibrul. Îmi era greu, mai ales că niciodată nu am fost un tip echilibrat. Poate doar echilibrat în limite extreme. Pas cu pas urmam linia dreaptă a căii ferate care se pierdea undeva târziu într-un orizont nedefinit. Era o linişte paradisiacă. Vântul nu sufla. Parcă aşteptam ca ceva, o lumină, un zgomot de tren să mă dezechilibreze şi să mă oprească. Cu toate acestea nu se auzea nimic. Mi-am dat seama că e noapte. Păşeam pe o linie de cale ferată printr-un întuneric asurzitor către un orizont nedefinit. Nici măcar luna nu ieşise cu o urmă de lumină pentru a-mi arăta calea. Probabil că şi luna se întorsese cu partea sa întunecată. Şi nu înţelegeam de ce. Pentru că nici nori nu erau. Nici o furtună nu se simţea în aerul rece. Da, era destul de rece. Tălpile îmi erau deja erau îngheţate dar nu m-am oprit. Nici nu mă puteam opri fiindcă nu mă puteam întoarce. Nu aveam unde. Trebuia să păşesc fiindcă numai în faţă puteam găsi un peron unde să mă opresc. În stânga mea era un pâlc lung de sălcii care îşi scuturau fără voie puţinele frunze lungi rămase pe crengi. Probabil că e toamnă, mi-am spus. Observasem că au un trunchi neobişnuit de gros. Oare cât de bătrâne pot fi, m-am întrebat. Oare cine a mai trecut pe langă ele? Le observase cineva până acum? Întotdeauna mi-au plăcut sălciile. Întotdeauna mi-am imaginat toamna plină de sălcii. Nu îmi aduc aminte să fi zărit vreo salcie în alt anotimp. Poate că nu am vrut să le văd decât toamna. Sau numai toamna mi se arătau. Dar şi asta e o amintire... şi nu vreau să-mi mai aduc aminte!

Am mai făcut câţiva paşi. Mă gândeam că trebuie să măresc ritmul. Să ajung undeva, cu toate că în faţa mea nu se zărea nimic. Atunci am conştientizat că speram să găsesc un loc unde să mă opresc. Niciodată nu am sperat şi nu am crezut în speranţă. Am crezut întotdeauna că speranţa e pentru cei care nu sunt capabili să gândească. Am văzut în speranţă un mod conştient de a te face nefericit. Cu cât speri mai mult la ceva cu atât vei fi mai nefericit fiindcă cel mai probabil nu se va întâmpla. Fiindcă sper la ceva, iar acel ceva nu există, înseamnă că doresc să existe ceva ce nu este. Iar asta nu poate să-şi facă loc în raţiune. Şi, pe lângă asta, mai este şi o chestiune ce ţine de soartă. Iar soarta nu s-a înţeles niciodată bine cu mine. Chiar şi aşa, acum speram. Speram să ajung undeva, speram să mă opresc, speram să întâlnesc pe cineva. Eram un imbecil care îşi imagina că mai poate găsi ceva după ce a pierdut tot. Nu mai era nimic de găsit. Dar eu speram. Ce mai înseamnă speranţa pentru cineva care ştie că sfârşitul e măsurat în săptămâni sau ore? Probabil că nimic. Dar încă speră fiindcă nu mai are altceva de făcut. E ultimul lucru pe care încă îl mai poate face. Speră ca acel timp pe care îl mai are să treacă mai repede. Iar locul în care trebuie să ajungă să se întrevadă. V-aţi gândit vreodată la speranţă în acest mod? Speranţa mă face să uit că merg pe un drum de care nu îmi mai pasă şi mă duce mai repede spre o destinaţie absolut necunoscută. Ce a fost nu mai contează, ce va fi nu are sens...

Am continuat să merg mai departe. Să păşesc pe şina rece cu tălpile goale. Aţi păşit vreodată cu tălpile goale pe ceva rece? E acea senzaţie de frig extenuant şi revigorant în acelaşi timp, care te pătrunde până în cea mai îndepărtată celulă. Fiorul e ca o muşcătură de ţipar, te amorţeşte dar îţi lasă şi o furnicătură adâncă în toţi porii pielii. Simţeam că eram extenuat. Mă gândeam că sunt cumva liber. Că acea senzaţie de rece pe care o simţeam ca un înveliş inert al inimii, paradoxal, trebuie să fie totuşi un semn că încă mai sunt în viaţă, că nu sunt un produs al imaginaţiei mele, că aerul pe care încă îl respir e real. Chiar şi aşa, îmi tot repetam în gând că sunt în sfârşit liber, că m-am eliberat de tot ce refuzasem să-mi mai aduc aminte! Sunt doar eu cu o lună întunecată, cu un orizont nedefinit, cu un pâlc de sălcii şi cu un zid de amintiri de care nu vroiam să mă ating. Însă îmi era teamă să zbier, îmi era teamă să deschid glasul. Îmi aduc aminte că în copilărie îmi plăcea la nebunie să rătăcesc dis de dimineaţă în lunile de toamnă pe dealurile de lângă satul bunicilor mei. De multe ori era ceaţă foarte deasă de nu vedeai nimic la o depărtare de 20 metrii. Liniştea era absolută. Aveam senzaţia că trăiesc într-un vid, dar numai acum am înţeles asta. Mă plimbam prin acea ceaţă deasă iar cel mai mult îmi aduc aminte că îmi plăcea să urlu cât mă suportau plămânii, şi nu de puţine ori mă întorceam acasă cu gâtul umflat. Urlam de plăcere. Speriam toate vieţuitoarele din preajmă dar nu mă gândeam ar trebui ca cineva să mă audă. Urlam pentru plăcerea de a auzi un urlet care se propagă într-o ceaţă deasă lăsată în valuri pe culmile asimetrice ale dealurilor. Nu îmi păsa de nimic pentru că nu era nimic de care să-mi pese. Un urlet făcea cât o plăcere pe care doar acum o regret. Fiindcă doar acum am ajuns să o înţeleg. Era plăcerea lucrului neînţeles pentru că înţelegerea lui nu-mi aducea nimic. Decât plăcere. Din păcate acum nu mai pot spune asta. Nu mai sunt liber pentru că îmi este frică să urlu. Chiar dacă sunt înconjurat de linişte şi singurătate, îmi dau seama că liniştea şi singurătatea sunt cele mai puternice limite care există.

De când am atins prima limită în viaţă am trăit parcă doar pentru a le depăşi. Îmi plăcea mult să trec peste limite, să le străpung aşa cum străpungea cu lancea Don Quijote morile de vânt. Nimic nu îmi stătea în cale. Dar am ajuns până într-un punct în care nu mai aveam ce străpunge. Imaginaţi-vă o cetate. Prima limită exterioară a unei cetăţi e un şanţ de apărare plin cu apă. apoi zidurile groase de piatră, străjerii cu arme ascuţite care o apără. Treci peste toate aceste limite, străbaţi şanţul de apă, prăbuşeşti zidul gros, omori toţi străjerii şi ajungi în centrul cetăţii unde a linişte şi unde eşti singur. Şi nu, nu ma interesat niciodată să trec limitele pentru a da peste comori şi cine ştie ce alte bogăţii. Am făcut asta doar pentru a trece limitele şi a mai pune astfel încă ceva în memorie. Absurd şi prostesc. Ce puteţi spune despre cineva care a ajuns să-şi aranjeze memoria ca o mare încăpere cu multe sertăraşe mici în care arunca prada fiecărei limite depăşite? Şi care a ajuns cu numerotarea la 3877? Dar care a ajuns în mijlocul pustiu al cetăţii! De aceea am renunţat la memorie. De aceea libertatea acum nu mai are valoare cu toate că nu există nici o limită în jurul meu. Îmi puteţi spune că libertatea nu există însă decât în limita unor limite, adică împrejmuită. Da, e adevărat. Şi acum căutam o limită. Dar vroiam să fiu în interior ei, vroiam să mă simt limitat, protejat, ca atunci când ceaţa mă împrejmuia şi unde nu îmi era teamă să urlu.

Acum îmi era teamă. Chiar şi cu tălpile goale îmi era teamă ca nu cumva să alunec iar căzătura mea să producă orice zgomot mic ce se putea auzi. Încă nu eram sigur dacă visam sau trăiam o realitate sumbră. Nici nu ştiam dacă îmi era teamă de a mă trezi sau teamă de a constientiza realitatea. Cel puţin acum ştiam de ce mă aflu aici, pe această cale ferată ce trecea pe lângă un pâlc de sălcii de o parte şi de cealaltă pe lângă un zid de amintiri de care refuzam să mă mai ating vreodată. Sunt în căutarea unei limite care să mă cuprindă. Dar pentru asta ştiam că şi acestei limite trebuia să-i prăbuşesc zidurile. Aş da orice să privesc liniştit o spărtură în zidul acestei limite, să mă apropri de acea lumină ca de laser care trece prin crăpătură, să-mi lipesc buzele de piatră şi să ulru fără ca să-mi pese că cineva mă aude. Mi-am dat seama că, cu orice limită pe care o treceam, altele în spatele meu se formau şi astfel mă excludeau. Orice interior atingeam, era de fapt interiorul exteriorului. Mă excludeam inconştient în exteriorul pustiu fără ca să întorc privirea. Ca şi acum. Dacă încerc să întorc privirea risc să mă dezechilibrez şi să cad. Atunci mai bine privesc înainte. Şi păstrez, îmi păstrez tăcerea...

Singura amintire de care nu puteam uita erai tu. Poate de aceea mă aflam aici, sau poate de aceea căutam să mă aflu în interiorul unei limite. Dacă stau bine să mă gândesc şi tu ai fost o limită. Dar nu orice limită. Tu ai fost limita mea. Pielea care îmi îmbrăca această carne aproape îngheţată de frigul de afară. Atunci nu ştiam. Acum realizez. M-am aflat în interiorul unei limite iar tu ai fost zidul care m-a apărat atunci când bucăţi de piatră cădeau pe lângă lancea ce străpungea alte limite. Doar că nu am ştiut să găsesc acea spărtură din zid. Din zidul tău. Tu ai încercat să-mi arăţi, cred. Dar eram prea preocupat de alte limite, căutând o limită care deja mă înconjura, interiorul în mijlocul căruia deja mă aflam. Şi trebuia doar să întorc privirea. În spatele meu tu deschiseseşi deja o spărtură prin care lumina cădea, prin care puteam să urlu... A privi înainte înseamnă a depăşi orice. Dar înseamnă şi a nu observa. Ce sens are să priveşti ca turbat un drum fără orizont căutând doar chei cu care să deschizi noi şi noi uşi. Poate doar dorinţa de a le deschide şi de a depozita în memorie numărul unei noi cuceriri. Dar cu fiecare uşă dechisă nu îmi dădeam seama că acestea se şi închideau în spatele meu. Nu ştiu dacă vă daţi seama ce vreau să vă descriu! Aveam impresia că trecând limite, cucerind cetăţi, deschizând uşi, drumul meu trebuia să urmărească un ceva care se afla într-un interior absolut. Doar că, paradoxal, încercând să găsesc interiorul absolut, eu mă îndepărtam tot mai mult de el şi mergeam către un exterior absolut. Şi tu erai acel interior absolut în care deja eram. Doar că nu am fost capabil să văd, să înţeleg...
Tu erai limita mea, eu nelimitarea. De aceea nu pot acum să scap de amintirea ta. De aceea am scăpat de toate amintirile, de toată memoria. De aceea acum umblu desculţ, cu tălpile goale, printr-un întuneric neînvins. Nu o să mă mai trezesc niciodată. Pentru că nu merit să aud soneria nici unui ceas. Probabil sunt condamnat să merg ţinându-mi echilibrul pe această linie de cale ferată la nesfârşit, mi-am spus. Ceea ce ştiu însă este că nu mai sunt eu, nu mai pot fi eu...

Caut şi nu mai caut nimic. Îmi doresc dar nu mai ştiu ce. Sunt eliberat de orice limită pentru că nu mai există limite care să mă cuprindă. Paradoxal, chiar şi acum merg înainte. Şi chiar dacă îmi doresc să privesc înapoi... nu mai pot face asta...

Nu mi-a dat nimeni un nume.
Nu mă numesc Eu!

[…]



Acesta este un fragment dintr-un proiect pe care l-am inceput acum multi ani si pe l-am redescoperit zilele acestea prin ceva hartii invechite. Daca aveti pareri sau daca fragmentul produce ceva, o schimbare, un sentiment, o traire in voi...

sâmbătă, 14 august 2010

Gândind la cald!



Ce avem în comun? Ceea ce ne desparte!

(Ce vreme de tot rahatul este afară! Cald, mult prea cald! Urăsc căldura! Parcă nu mai am chef de nimic! Oricum obişnuiesc de ceva timp sa mă aşez pe spate în pat şi să privesc tavanul, aşa pentru câteva ore..... Fără să mă gândesc la nimic... Măcar de aş contempla...la ceva... dar nici măcar atât! Cineva mi-a spus ieri ca sunt flegmatic, mă rog, altfel nici nu aş putea fi zilele astea! Dacă mai adaug şi vechile mele depresii ajung să fiu exact persoana cu care se poate discuta....!)

Ca să revin, vorbeam despre ceea ce avem în comun! Mi-am adus aminte, stând aşa în pat şi privind tavanul (se pare că totuşi m-am gândit la ceva!), că, pe undeva, Nancy a spus că numai ceea ce ne diferenţiază ne aduce la comun! Are perfectă dreptate! Cu cât conştientizez că distanţa dintre noi este, cu atât avem mai multe în comun! Sau, altfel spus, numai aşa putem avea un comun! În sensul de înconjurare!

Oare unde o fi khora d-lui Ciomos când ai nevoie de ea?!

De exemplu, să încercăm să gândim fericirea la comun prin readucerea în discuţie a Celuilalt ca şi formă de constituire a fericirii individuale. Celălalt este mediatorul fericirii mele, este cel în raport cu care pot să mă consider fericit. Lumea pe care o împart, fericirea pe care o împart, o împart cu cineva: iar Celălalt poate să se numească persoană iubită, prieten, familie, societate. Acced astfel la fericire prin raportul meu cu Celălalt pentru că astfel pot spune ceva despre fericirea mea. Această abordare are două dimensiuni. Mai întâi, dacă Celălalt nu contează pentru faptul de a fi fericit, atunci avem de-a face cu o individualizare a fericirii, cu o exacerbare a hiperindividului pentru care fericirea, în sensul de experienţă, este personalizată şi unică. Mai apoi, dacă Celălalt contează pentru atingerea fericirii individuale, atunci Celălalt capătă valenţe indispensabile în modul propriu de a atinge fericirea. Însă, în ambele cazuri, dacă nu conştientizăm distanţa dintre noi, (des)părţirea, atunci nici vorbă de fericire...

Deja e prea cald! V-am spus oare că urăsc căldura?

marți, 29 iunie 2010

Încercarea de negare a valorilor recunoscute! Un fel de nihilism...


În fiecare moment încercăm să ne autodepăşim, să ne autoevaluăm, să ne autoconservăm, să prevenim, să fim altfel... Facem tot posibilul să cunoaştem tot, să avem controlul, să trecem peste condiţii! Regulile nu mai există pentru noi fiindcă le considerăm uşor de încălcat. Distrugem repere fiindcă am încetat să le mai examinăm.

Ne-am creat o lume ireală şi eronată în care nu ne mai pasă de nimic. Decât de noi! Asistăm la o pierdere brutală a tuturor valorilor. Adevărul, dreptatea, binele, fericirea au devenit texte de fabulă....

De fapt, ne place să ne încălzim de la lumina unei lanterne ce atârnă deasupra noastră!

De ce să mai credem în lucruri durabile, în indivizi? Nu e mai bine să fim hiperindivizi autodepăşiţi, autoevaluaţi, autoconservaţi, autopreveniţi? Ah, poate e mai uşor, nu neapărat mai bine... Realitatea proprie pe care ne-am creat-o e pe bună dreptate plină de elemente eterne şi definibile care pentru noi au sens. Asta era: sensul nostru suntem noi! Cu cât suntem mai aproape de noi cu atât mai mult credem că nimeni şi nimic nu mai contează! Spaţiul pe care mi l-am creat este al meu, numai al meu, este personalizat, amprentat şi apărat ca o cetate!

Dar mai sunt şi cei care îşi revendică iluzia. Să însemne asta că se acceptă ficţiunea că există lucruri fixe?

„- Ce faci de dimineaţa până seara?
- Încerc să fac ceva ca să nu mor!
- Şi reuşeşti?
- Decomdată, da!”


Nu cred în nimic. Şi asta mă face cel mai credibil!

miercuri, 26 mai 2010

Aşteptarea nu mai are sens!



Trăim experienţa instantaneului!

Aici şi acum a devenit un imperativ necesar!

Nu e de ajuns că sunt fericit, că am ce îmi doresc, că nu am probleme medicale etc. Mai trebuie ca totul să se petreacă acum. Fără amânare, fără paranteze, fără prelungiri.

Totul trebuie comprimat. Timpul trebuie comprimat. Prezentul trebuie să devină absolut!

Aşteptarea nu-şi mai are sens. Altădată, fericirea era un sens al aşteptării, al drumului lung pe care trebuia să-l parcurgi. Acum fericirea s-a schimbat în clipă! Cu cât durează mai puţin cu atât e mai validă!

Totul devine pentru noi o urgenţă. Ne place să ne grăbim. Dar nu pentru a câştiga timp. Ci pentru a ne satisface nevoia de instantaneu. Cultul prezentului absolut. Încă o dată!

Noua condiţie temporală se impune ca o condiţie a existenţei proprii. Trebuie să prind nedeterminatul, să trăiesc nedeterminatul (prezentul) deoarece sunt înconjurat de ameninţări de tot felul, de incertitudini şi de riscuri! Aproape totul e susceptibil de a-mi alimenta sentimentele de nelinişte! Şi atunci trebuie să trăiesc, paradoxal, ceea ce nu simt! Adică prezentul!

Extazul clipei! Pentru că vrem să ne conservăm aici şi acum! Fac o poză, o văd, o transmit şi imediat o şterg din memoria aparatului, fără ca să o mai developez! Nedeterminatul îmi face bine! Ce fără de substanţă suntem!

Că am fost nu mai contează, că voi fi nu are sens!

vineri, 21 mai 2010

Ultimul alchimist!


Se joacă de-a Superman, de-a Dionysos şi de-a Narcis!

Vrea să combine depăşirea de sine cu clipa trăită şi cu împlinirea individuală!

Ce fericire!

Ultimul alchimist a găsit elementele perfecte. Elementele fericirii!

Trebuie doar să: îţi exploatezi potenţialul la maxim (dacă îl ai), să nu-ţi mai proiectezi fiinţa în viitor (asta dacă mai crezi că ai un viitor) şi, în final, să stabileşti într-un mod Feng Shui raportul cu sine (asta dacă te mai găseşti).

Vedeţi cât e de simplu!

Ultimul alchimist. Mai trebuie doar să amestece şi să asezoneze cu un gram de plăcere! Şi totul este gata! Poftiţi vă rog la fericire!

Ah, mă puteţi întreba, dar cum rămâne cu fericirea care provine din nefericirea celorlalţi? Cu bucuria de a vedea distrusă fericirea altora, cum rămâne cu răzbunarea, cu excesul de fericire al celuilalt?

Cum rămâne cu Nemesis? Cum nu ne lasă ea să gustăm din reţeta fericirii pregătită de ultimul alchimist!
A dracului fufă!

marți, 11 mai 2010

Asceza stoică sau despre cum virtutea asigură fericirea! Vremuri demult apuse...!


Un vechi ideal stoic suna de genul "Suportă şi abţine-te"! Însă timpurile în care puteai să suporţi şi erai capabil să te abţii au trecut de mult! Morala a murit. Şi nici nu va mai învia!

Stoicismul a fost cu siguranţă un ascetism moralist şi voluntarist. De asemenea este şi un eudemonist fiindcă asceza stoică trimite către o cale singură, şi anume, către fericire. Această fericire, necunoscută nouă celor moderni, post-moderni, hiper-post-moderni ş.a.m.d. însă se defineşte prin virtute, iar nu prin bucurie. Virtutea asigură fericirea. Vedeţi de ce nouă nu ne este cunoscută o astfel de fericire? Fiindcă nu o putem înţelege! De exemplu, încercaţi să daţi o definiţie a virtuţii.... aşa cum o înţelege fiecare...!

A trăi bine înseamnă pentru stoici, a trăi virtuos, adică moral! Înseamnă a clasifica dorinţele şi a le supune criteriilor morale. Dihotomia stoică sună cam aşa: fie dorim ceea ce depinde de noi, fie dorim ceea ce nu depinde de noi. Dacă dorim ceea ce nu depinde de noi (sănătatea, frumuseţea etc.) atunci fericirea e supusă hazardului. Invers, dacă nu dorim ceea ce nu depinde de noi, atunci dorinţa noastră va fi întotdeauna îndeplinită, pentru că, prin definiţie, depinde numai de noi să o îndeplinim. Dacă vreau să fiu sănătos, sunt nefericit pentru că dorinţa mea nu e satisfăcută. Dacă în schimb nu vreau decât să mă îngrijesc, o fac: fac deci ceea ce doresc!

Depinde de noi să acceptăm ceea ce nu depinde de noi. Prin urmare, morala stoică spune: dacă nu dorim decât ceea ce depinde de noi, vom trăi bine, în sensul moral al termenului şi vom fi complet fericiţi!

"Suportă şi abţine-te!" ... uşor de spus .... imposibil de făcut!

Aşa că nici măcar nu trebuie să sperăm la o astfel de fericire!. Noi hiper-post-modernii! Şi fiecare poate reflecta! Şi bineînţeles că nu se va gândi la virtute...!

Morala a murit. Şi nici nu va mai învia!