Se afișează postările cu eticheta lume. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta lume. Afișați toate postările

luni, 7 noiembrie 2011

a şti şi a crede












eu m-am oprit ce lume se destramă în jurul meu mereu nu întreb şi nici nu-mi pasă doar m-am oprit neclintit în acest oriunde niciunde de unde cad într-o iluzie sau două şi-mi vine să cred c-afară poate ninge că-n alţii poate plouă şi că doar mă joc cu psihoze crunte mărunte cu boli amare vulgare că sufăr de hipo şi hiper de toate şi ştiu că drumul spre mine ţi-e tatuat pe spate de altfel voi fi bine chiar dacă eu m-am oprit neclintit iar tu într-un niciunde oriunde mergi alergi voi fi bine chiar dacă-ntr-un fel deformat aromat ştiu c-au să mi se aşeze încet discret zăpezile cele mai tăcute prin inimi iar nopţile alea adânci netrăite le voi aduna oricum acum în stropi inegali pe care ţi-i voi picura pe sub gene alene cândva altcumva pentru ca visele să ţi se pară posibile credibile...

da...
am o mie de realităţi absente recente
din care pot să aleg
pentru că ştiu ce nu există încă
ce nu există încă ştiu că oricum va fi
dar nah decât să ştiu aş vrea totuşi să cred

sâmbătă, 22 octombrie 2011

despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie)












iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi mi-e gura uscată şi sunt uşor schizoid şi mă străbate o contradicţie absurdă în starea mea de a fi şi mă gândesc la toţi cei care mă trăiesc şi mă împart şi mă despart şi mă poartă în ei şi unora le sunt leac împotriva otrăvii altora le sunt otravă pe unii îi sufoc şi multora le respir toamnă şi ce mai e de respirat mai sunt şi alţii cărora le iubesc în locul lor ceea ce ei nu ştiu să iubească şi mai sunt şi câţiva care mă poartă doar pentru că vor dar sunt puţini şi mai eşti şi tu iar ţie ţi-aş arăta totul fără ca să-ţi ascund altceva decât pe mine însumi dar tu mă porţi în tremurul cărnii aromate de măr nedefinit nedefinitizat şi mă pierzi şi-mi taci în fiecare dimineaţă şi nici nu ştii dacă seara mă vei mai găsi dar nu contează eu oricum am să-ţi apar cândva mai devreme cândva mai târziu cândva mai oricum cândva mai oricând întotdeauna nesăbuit neîntregit şi chiar dacă am cea mai pură raţiune impură ai să te bucuri să mă porţi pentru că toţi mă poartă în ei şi eu nu port în mine nimic altceva decât pe toţi la un loc şi uite că iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi sub cap am o infinitate de insomnii şi uite aşa îţi vine câteodată să culegi de pe oriunde umbre de fluturi pe care să ţi le înfigi adânc în irişi şi să-ţi doreşti ca lumea din tine să fie aspru de frumoasă

duminică, 21 august 2011

plimbare












nu mi-am pus nimic în picioare
şi-am ieşit să mă plimb
tocmai azi
mă ascund pe furiş în oamenii de pe stradă
şi le trăiesc vieţile în câţiva paşi
de fapt îmi voi lăsa lumea din mine în ei
să se descurce cu ea
măcar atât
cât fumez o ţigară

luni, 8 august 2011

în deconstrucţie


deschide ochii încearcă măcar acum să vezi ceea ce stă ascuns când sunt tranşat în bucăţi de carne macră şi împrăştiat pe o masă de alamă ca în lecţia de anatomie a domnului tulp miroase-mă îndeaproape ca pe prima noapte de mai vezi de ce-mi stă sângele blocat în vene şi de ce în ventricule n-am decât numere pe cerul gurii nu sunt negru şi degetele-mi sunt galbene doar de la fumat găseşte orice dar găseşte ceva aplică dacă vrei analize spectrale sau derivate calculează-mă trebuie să te întrebi cine îl cunoaşte pe nietzsche mai bine decât mine şi să te mai întrebi de ce nu am mâncat niciodată shaorma nici măcar nu sunt sigur că aşa se scrie corect de fapt ce crezi că am tot vrut să-ţi arăt dar idealist fiind am crezut că lumea-i mişto şi am tot aşteptat să descoperi tu? şi încă ceva nu mă lua din context fiindcă voi fi lipsit de sens dă-mi un sens absurd de simplu degeaba încerci să mă cauţi printre cuvinte cuvântul meu nu s-a inventat sau poate că mi-a rămas blocat în trigonul carotic rătăcit ca orice altceva din mine nimic la locul lui nebunia sau moartea asta e soarta nenorocitului care obişnuia să-şi trăiască propria lume în-măr-murit

găseşte orice dar găseşte ceva

joi, 28 iulie 2011

viaţa mea va fi altfel!


fragment de roman

[...]

Până acum întreaga mea viaţă a fost un vis. Nimic din ce am trăit nu îmi mai poate spune că am existat. Doar nişte fotografii şi nişte amintiri care nu îmi seamănă deloc. Nu sunt nimic din ce am fost. Adevărul meu nu există şi nici nu va exista.

Am glasul pierdut. Îmi vorbesc în mai multe voci şi încerc să nu ascult de niciuna. Îmi aprind o ţigară. Peste drum un cuplu face sex şi le observ trupurile prin fereastra înnegrită. În fundal se aude muzica lui Edith Piaf. Nu ştiu de unde. Poate doar îmi imaginez. Trăiesc un război absurd de conştient. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Sunt cuprins de liniştea fricii, cu trupul adunat în colţul camerei, bolnav de febră, prins între umbre şi cadavre şi o ploaie caldă de gloanţe. Îmi ţin fruntea cuprinsă între palme şi repet obsesiv: „viaţa mea va fi altfel!”.
În cameră miroase a câmp de război, miroase a groază, miroase a secundă. Am mâinile umede şi încerc să gândesc matematic această muzică pe care o ascult. Nu mai exist pentru nimeni. Nici pentru mine nu mai exist.

De câţiva ani am fost normal. Nimic nu a fost îndeajuns.
Viaţa mea va fi altfel. Asta mi-am spus încă din copilărie. Acum îmi las ochii să privească spre un trecut de care nu sunt sigur că mi-a aparţinut vreodată. Am corpul adunat lângă fereastra camerei şi mâinile îmi sunt pline de sânge de la un pahar pe care l-am spart din furie. În cameră sunt lucruri împrăştiate peste tot. Sticle, cioburi, haine murdare, fotografii îndoite, un scaun rupt, sute de foi scrijelite, mucuri de ţigară stinse direct pe podea. De aici, din această cameră, universul pare îngustat. Exist doar aici într-un sens de care nu îmi mai pasă. Am eşuat...

În stânga mea e o fotografie uşor ruptă. Ochii mi se măresc de oboseală şi zăresc chipul unui copil îmbrăcat în pantaloni scurţi gri şi într-un tricou albastru. În mâini ţine strâns un arc de alun şi o săgeată de trestie. Are părul lung de un blond spălăcit. Zâmbeşte de parcă s-ar porni la un război imaginar cu copaci şi vietăţi mitologice... Aveam vreo şase ani cred. Era o zi neclintită de vară, pe la mijlocul lunii iulie. Împreună cu un văr de-al meu ne găseam pe marginea unei linii de cale ferată. Furasem monede de aluminiu de la bunicul meu şi le puneam pe linia ferată încinsă de la soarele puternic. Vroiam să aplatizăm monedele de aluminiu pentru a face vârfuri pentru săgeţile noastre de trestie. Mai târziu, în aceeaşi zi, o săgeată cu vârf de aluminiu mi-a lăsat o rană adâncă în piciorul stâng. Ajuns acasă, cu mâinile şi corpul aproape tot pătat de un roşu închis şi uscat, am făcut-o pe mama şi pe bunica mea să plângă. Nu înţelegeam de ce plâng şi tot repetam cu un glas mirat „ce s-a întâmpat?”. Din acel moment mi-am spus: viaţa mea va fi altfel! Probabil pentru că niciodată nu mi-a plăcut să văd pe cineva plângând... În acea zi, dimineaţa, pe la noi trecuse un fotograf care îmi făcuse această poză pe care acum o privesc întrebător. A fost ziua în care urma să devin pentru prima dată conştient de existenţa celorlalţi... Până atunci, lumea nu exista pentru mine pentru că eu nu ştiam că exist. Din acea zi, existenţa a devenit un blestem...

În această noapte, pentru mine totul se va sfârşi. Nu mai am nimic să-mi ofer. Nu mai am de oferit nimic nimănui. Niciodată nu am avut. Nu mă recunosc niciunde. Nu am fost nimic. Trecutul meu e doar o istorie a cuiva care a căutat întotdeauna genialitatea. Şi niciodată nu a găsit-o. Pentru că nu avea cum. Niciodată nu am înţeles nimic. Niciodată nu am ştiut ceva. Lucrurile sunt ceea ce sunt. Nu au sensuri profunde sau ascunse. Lumea este ceea ce este, ceea ce se arată a fi. Nimic mai mult. Aşa că am căutat degeaba ceva ce oricum nu există. Am înţeles însă prea târziu. Trebuia să rămân ceea ce am fost...

Mă doare capul îngrozitor de tare. Dacă închid ochii parcă aş pluti într-o mare de cianură. Sunt aproape leşinat. Am impresia că sunt un biet golan întins pe o stradă necirculată, lângă o cabină de telefon, dezbrăcat, ca un model ideal. Doi câini mă trezesc şi deasupra mea făpturi demonice şi vulturi verzi zboară într-un cerc imperfect. Mai deasupra, două flori se luptă şi împroaşcă venin pe un cer ce stă să se dărâme. Visez această minunăţie perfectă... acest ultim vis... în care recunosc eternitatea... Sunt un produs liber al sinelui... Uit de orice interlume, de orice conştiinţă, de orice dorinţă. Am eşuat în propria istorie...

În faţa trecutului sunt neputincios. Acest element care nu mai există, despre care nu sunt sigur că a existat mă apasă într-un mod terifiant. Îmi este imposibil să-l schimb. Îmi este imposibil să-l concep. Sunt aşa cum mi-am dorit să fiu pentru că am refuzat întodeauna să fiu altfel.

Prin urmare, acum voi privi spre viitor trăind acest ultim prezent. Nu mai vreau să dau viaţă niciunui trecut. Trecutul poate să moară. Eu oricum nu-l voi mai regreta. Nu urăsc ce nu am fost. Ci numai ce am decis să fiu.

Pe tine te-am iubit o singură şi simplă viaţă.

- Vrei să mă opreşti? N-ai nici o şansă... fiindcă oricum nu eşti aici!

La sfârşit am să zâmbesc. Întotdeauna mi-am dorit să zâmbesc. Aşa gol şi murdar, cu trupul plin de tăieturi adânci, cu toate imperfecţiunile mele imaginate, aş vrea să zâmbesc... chiar să râd în hohote, să dau într-un râs asurzitor şi înnecat! Să râd de tot ce mi-am imaginat, să râd de tot ce am trăit, să râd precum Giordano Bruno când privea prima scânteie ce aprindea lemnele de sub propriul rug. Ce viaţă simplă se pare că am avut. O viaţă pe care am transformat-o în propriul inchizitoriu. Prin urmare de ce nu aş râde? Ce altceva mi-ar mai rămâne de făcut...

„Sapere audere” spunea Kant la mijloc de iluminism! S-o ia dracu de raţiune! Eu o să renunţ la ea. Nu mai vânez niciun trecut! În schimb, îmi dau seama că trecutul m-a răpus! Şi-a azvârlit adânc în mine toate neîmplinirile, toate deziluziile, toate coşmarurile, toate aceste săgeţi cu vârf de aluminiu înmuiat în venin de crotal negru. Trecutul nu mă iartă. Nu îşi întoarce privirea de la mine şi mă ţine prins de el. Nu vrea să scape de mine. Dar eu am să scap de el! Singura cale de a scăpa de acest trecut, de trecutul meu, e să scap cumva de mine! Odată cu dispariţia mea şi trecutul meu va dispare. Voi înfrânge ceea ce părea de neînvins!

- Cum te numeşti?
- Eu, nu mă numesc Eu!

Camera mea parcă e o stradă din Florenţa lui Boccacio, pe cât de liniştită pe atât de plină de ciumă. De aici, aşa, cu corpul sfârtecat de amintiri, voi purta acest război împotriva trecutului. Îmi voi lepăda şi ultimul strat de piele în gardurile de sârmă ghimpată, voi înfrunta toate schijele nemernice care îmi vor străpunge carnea, voi scurge oricât de mult sânge va fi necesar pentru a învinge. Voi învinge trecutul prin acest prezent pe care îl voi dărui viitorului. Aş fi în stare să fac de două ori cele 12 munci ale lui Hercule pentru a răpune această nefiinţă meschină. Voi da expresie absenţei şi mă voi elibera... Supraomul lui Nietzsche poate să moară şi el... oricum nu a existat niciodată...

Din acest câmp de luptă perfect voi triumfa peste sentimente şi amintiri. Voi lăsa miile de cioburi să explodeze îndrăzneţ pe lângă aripi de fluturi cu cap de mort, sunetul aprins de foc să trezească şi să ardă orice urmă de trecut rămasă. De acolo, din mijlocul vâltorii mă voi avânta triumfător cu o lamă ruptă în mână, clătindu-mi răfuiala într-o apă plină de săpun cu gust de sânge. Un ultim gând mă duce spre Voltaire care îi spunea lui Leibnitz „doctor Panglass”, ridiculizându-l pentru credinţa efemeră şi puerilă că „lumea noastră e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Doctore Panglass, nu ai avut dreptate! În lumea mea nu a fost nimic bun! Să vă fie raţiunea insuficentă....

De ce fac ceea ce fac? Mai contează? Nu cred... dacă am ajuns aici de ce m-aş mai opri?! Nu pot să-i dau dreptate nici lui Platon. Nu există nimic dincolo de viaţă. În viaţa pe care o ai nu eşti mort. Eu cred doar că, pentru unii, viaţa chiar nu li se potriveşte. De aceea poate mă aflu şi eu aici. Am trăit o viaţă care nu mi s-a potrivit.

Fără de ochi privesc... fără de gură vorbesc... Sunt în sfârşit în peştera lui Platon... Aici nu e nici întuneric şi nici lanţuri nu mai sunt. Beau un vin acru dintr-o venă de fecioară, îmi scald clipa în cel mai pur prezent şi pictez din propria transpiraţie îngeri în fundul gol pe care îi umanizez prin nesăbuinţa mea. Dă-o dracului de cunoaştere esenţială. De acum nu mai am cum să-mi recunosc imortalitatea...
Trecutul a ars... din prezent a rămas scrum... viitorul s-a stins...

[...]

luni, 13 iunie 2011

Pot visa doar dacă sunt visul altcuiva


Ajung în tine dintr-o lume pe care-ai pierdut-o demult. Aduc cu mine copaci ce-ţi scutură-n priviri poveşti despre regate pe care le considerai inexistente. Vreau să vezi cum am fost visat împărţind planetele în galaxii şi galaxiile la infinit. Până la urmă, dac-aş fi fost visul tău, aş fi ajuns să fiu inexistent de real...




Şşşh... primeşte-mă în şoaptă, nu-ţi spune ţie că am ajuns. Lasă-te surprinsă când te vei trezi mâine dimineaţă şi nu-ţi vei mai recunoaşte vocea, corpul şi amintirile. Te vei obişnui şi cu bătăile ca de tunet ale noii tale inimi. Te vei obişnui şi cu actorii de plastic ce-ţi vor trăi de acum încolo printre gânduri. De obicei eu nu-i băgam în seama, dar tu poţi să-i distribui în orice vis pe care crezi că eu l-aş fi visat...


Îţi voi spune unde am fost până acum... ai răbdare! Am călătorit mult până să ajung în tine... visat. Am străbătut în mers secunde uriaşe, am luat micul dejun cu primul dumnezeu ştiut şi am decojit de întuneric prima zi de lumină. Apoi am zgâriat stele de gaz cu unghiile care de-abia ce-mi creşteau şi sub care încă mai am pete albe de căi lactee elicoidale, ca cele de lipsă de calciu. Şi am mai inventat arlechinii, poveştile cu îngerii care vor să devină oameni, triunghiul, relativitatea şirurilor de numere perfecte, culorile şi raţiunea... Şi nu, sufletul nu l-am inventat eu... În schimb, am descoperit visul... am descoperit că pot visa, că pot visa doar dacă sunt visul altcuiva...


Aşa că am ajuns. Sunt la marginea ta de viaţă. Închide-ţi buzele şi nu mă respira.

Lasă-mă să-ţi fiu doar vis, ca să pot visa şi eu...

vineri, 3 iunie 2011

departe



suntem departe
ascunşi între copaci
ce se scutură de o ploaie trecătoare
şi mai aproape
de un cer ce miroase a iederă




e bine aici
liniştea e străpunsă
doar de picuri pătraţi de apă
din pământ ies idoli absenţi de scoarţă uscată
şi zâne cu sâni amărui
ne îmbie într-un cântec fluierat
de uitare

nu vom mai pleca
magi ascunşi în noaptea ce va să vină
se pregătesc să ne împartă universul
în porţii egale
sub tălpile reci
religii păgâne renasc
şi
pe nesimţite
spirite lunecoase se grăbesc să iasă din noi
respirând pentru prima dată ... aerul liber

câte mistere şoptite de frunze
ne poartă în iluzia unei dimensiuni paralele
şi câtă vară ...
câtă vară albastră
ne trece prin trup...
de azi vom merge pe drumul mătăsii
şi ne vom lăsa ochii-nfloriţi
de flori sălbatice de opiu...

cât de departe e lumea de noi
cât de departe e lumea de noi...
şi de îngeri... de îngeri nu ne e teamă...

vineri, 15 aprilie 2011

culcat la picioarele lumii


o privire scurtă asupra lumii
lumea nu merită privită
de fapt, lumea privită prin ochii mei
arată ca un deşert sărat
în care oamenii stau cu capul în nisip
precum struţii
şi caută cele două molecule de hidrogen



azi aş fi vrut să muşc cu poftă din fericire
şi să respir acest anotimp
dar am reuşit doar să prizez această primăvară
de parcă ar fi o linie albă de orizont nedefinit

şi aş mai fi vrut
să-mi acoperi corpul cu mâini
două nu sunt de-ajuns
oricum nu iau nimic personal din tine
totuşi poate te vei lipsi uneori de mine
şi îmi vei da voie
să mă împrumut şi mie din când în când

sunt culcat la picioarele lumii
şi din mine ies mai multe cabluri
sunt conectat la o matrice ţinută în clorură
dacă ar fi să mă vând lui Dumnezeu
oare cât să cer pe mine?

noh bine,
hai să trăiesc şi azi pentru mâine

vineri, 25 martie 2011

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb


fragment

[...]
Nimic nu ne atinge. Trăim o filosofie primară căutând primele principii şi cauze ale bucuriei. Locurile în care mergem ne înconjoară şi se lasă schimbate de nepăsarea noastră inocentă. Dansăm pe străzi, ne spunem că suntem nebuni, ne îmbătăm cu aerul rece de afară şi le spunem tuturor cât de cald e. Astăzi am fost prin parc şi am aruncat cu săgeţi în cărţile lui Aristotel ca să nimerim cuvintele despre fericire, ieri ne-am vopsit dinţii cu albastru de metil şi le-am zâmbit trecătorilor la semafor...

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.
Ajunge să trăim. Chiar şi aşa inconştienţi.

Fericirea nu are consistenţă fără bucurie. Nu poţi fi fericit scrâşnind din dinţi. A iubi înseamnă a fi fericit. Iubirea e probabil singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Iubirea ne diferenţiază pentru a ne pune în comun, pentru a ne avea la modul comun. Iar bucuria este produsă de iubire. Bucuria provenită din iubire nu este ca orice cadou normal pe care îl deschizi şi, o dată cu deschiderea lui, bucuria încetează. Bucuria iubirii oferă limita eternităţii. De aceea ne spunem că ne vom face cadouri pe care nu le vom deschide niciodată...

Ne plimbam printre umbre de lumini şi uităm de Epicur şi de stoici. Ne desenăm pielea cu linii rupestre şi alergăm stolurile de cocori din mlaştinile tomnatice. Ne mânjim trupurile cu celule de gheaţă şi ne vom transfoma în barbari preistorici pe care arheologii o să-i descopere într-un târziu. Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.

- Sunt aici!
- Şi Eu..!

De noi nu depinde nimic. Suntem liberi într-o libertate cosmică ce nu are limite decât bănuite. Atunci când zâmbesc şi tu zâmbeşti. E noua regulă pe care urmează să ţi-o spun. Mă bucur că nu suntem altundeva decât aici în această lume suprasensibilă în care ne-am integrat, care ne integrează. Aici, Eul meu magic vrea să se desprindă de mine iar eu îl las... sunt incompatibil cu mine într-un mod care nu mă contrariază...

Astăzi mă bucur... ţin în mână cheia de la intrarea în lumea miturilor...
[...]



am republicat acest text fiindcă am retrăit acest sentiment! :)

marți, 8 martie 2011

let's forget the world!


Astăzi am ales să muşc dintr-un măr cules din grădina Hesperidelor. Să mă pierd în uitare. Să uit că am uitat.. de lume, de cărţi, de dureri de cap sau de orice fel, de medicamente de orice culoare... Să ne pierdem într-o lume de care nu suntem conştienţi... lumea care nu e conştientă de noi...

Să nu avem plus-cunoaştere care să ne atenueze misterul şi nici măcar zero-cunoaştere. La fel de bine, putem să-l străngem de artere pe Marele Anonim al lui Blaga şi să-i spunem că nu e înţelept să se autolimiteze în cunoaştere. Dacă s-ar autoimita, noi am fi mai liberi...

Atâta gândire! S-o mai ia şi dracu de gândire! Atâtea raţionamente şi etici şi analize şi sinteze şi rezultate contradictorii...

Cum ar fi să rupem raţionamentul lui Descartes în două şi să-i acordăm totuşi o şansă geniului rău? În loc de „gândesc, deci exist” să spunem „gândesc, dar şi asta e o iluzie”... azi mă atrage mai mult cea din urmă afirmaţie...

Aşa că azi aş prefera să uit de lume... să nu fiu eu cel care imaginează lumea ci să fiu cel imaginat de o lume...

Să-i ofer lui Nero o brichetă şi pe Einstein să-l duc la pescuit...

Până la urmă, Petronius avea mare dreptate: „în lumea asta e mai uşor să faci rost de o filosofie decât să capeţi un sfat bun!”


Pax vobiscum!

sâmbătă, 5 martie 2011

înaintea dezgheţului



cum ar trebui
să te privesc acum
când nu mai sunt
decât o amprentă de suicid în cenuşa nopţii
ce ochi să mai împrumut?




cum
îţi vei mai regăsi mersul
fără paşii mei?

acum
când lumea îşi cunoaşte sfârşitul
buzele mele se vor fi închis şi ele
din lut uleios
cuvinte vei încerca poate să mai imaginezi
pentru a te mai aminti?

acum
spaţiul s-a redus la doi
din care tu fiinţa de alb
iar eu pata de sunet
de pe o casetă învechită

între bucăţi de rouă de april
îngheţul s-a strecurat
e prea devreme pentru a ne lipsi
e prea târziu pentru a da foc stelelor

acum
când ar trebui să mă priveşti
cum sunt

îndrăznesc a lipsi la dezgheţuri

vineri, 25 februarie 2011

căutând un loc unde s-ascund fericirea


alergam în secunde
rănit şi izbit de un înger
căutând cu tălpile sparte
un loc unde s-ascund fericirea

din mine se scurge-n ruină
o stea fără carne
şi las urma de sânge şi piatră
pe un drum ce-nghite o altă lume-n lume

tot ce mai am
e acest aer murdar care mă respiră
prin nările unui păianjen
în rest
organele le-am lăsat deja pe fişa de donaţii
dacă ai noroc vei primi ce-ţi lipseşte

n-aş fi vrut niciodată să am uimirea
că am făcut pe cineva fericit

ah,
şi de mâine, vreau să-ţi tai irisul în două
şi să mă vezi mai fericit

sâmbătă, 19 februarie 2011

judecăţi secrete


Zilele acestea m-am gândit mult la Kierkegaard şi la modul lui de a gândi existenţa. Niciodată nu mi-a plăcut Kierkegaard. Dar, mi-am adus aminte cum, acum mulţi ani, într-o zi de februarie, eram în sala de lectură de la BCU şi citeam Tratatul despre disperare.

Existenţa asta a noastră mizerabilă se potriveşte aşa de bine cu ce gândea Kierkegaard de parcă îmi este şi ciudă. Şi da, existenţa are ca elemente esenţiale angoasa şi disperarea.

Nici mie nu îmi place şi aş prefera să nu accept asta însă ascultaţi argumentele:

- angoasa: starea fundamentală a unei fiinţe care se ştie condamnată la a alege şi care nu ştie decât să aleagă. Aşadar, angoasa reprezintă incapacitatea noastră de a găsi aici în această lume mizerabilă (aşa mult îmi place sintagma asta!) răspunsuri umane la întrebările pe care le născoceşte propria noastră conştiinţă! Urăsc conştiinţa! Mai ales cea de sine! :)
- disperarea: AICI E ŞI MAI BINE PENTRU NOI ŞI CONŞTIINTA NOASTRĂ. Disperarea e imposibilitatea de a fi sine însuşi.... aşa, dublată de imposibilitatea de a nu fi sine însuşi....FUCK IT. Astfel, exist pentru că între sine şi sine există o distanţă inevitabilă care se numeşte disperare...

Mă simt mult mai bine acum! Existenţa noastră e formată din angoasă şi disperare! Ah, şi mai am şi gândirea care se gândeşte pe sine şi modul în care înţeleg subînţelesuri, plus nevăzutul nevăzutului, plus că uneori subînţeleg fără ca să înţeleg, plus de-la-sine înţelesul care de mult ori e mai mult propriu...

Frumoasă lume... frumoase salturi în gol.... frumos mod de mă distra cu non-sensul vieţii...
Asta a fost judecata mea secretă de azi...

Lume mizerabilă! mai vroiam să spun asta încă o dată!


Oare nu mai bine rămâneam eu în Pescarul în ziua aceea şi nu mergeam la BCU?!

Îl urăsc pe Kierkegaard. Ăsta e gândul meu secret!

vineri, 14 ianuarie 2011

revenire-n haos


faţă de crimă, mână în adaos
rugăminte-n stâncă furată din haos
înduioşare strâmbă, noapte şi nebuni
cluburi largi de curve şi surprinse luni
provocare, râvnă, paginare mută
sunet slab de clopot, îndurare multă
zi de suferinţă, diafragmă spartă
sălbatic în derivă şi pudoare largă
a vedea e simplu, gest de umilinţă
resorbire, zumzet, esenţă şi voinţă
treaptă în neştire, zic nedumerinţă
foc suav de clipă fără de credinţă
broaşte, sfânt şi aburi, cuiburi de noroi
muşcătura lunii, fluturi în convoi
zboruri de deliruri, surâsul platonique
dorul vechi de casă, cafeaua din ibric
amintire scurtă, merg la seceriş
gustul de acreală, mâncatul de măcriş
pe sub bob de crin
cu gust de pelin
încet mai trece vântul roz, dar rezonabil
căzătură-n sine şi-un nume portabil
ochi de umblătură, gumă din oficiu
căutare multă înspre orificiu
un cartof de sumbru, burtă, jar şi ghips
adunare-n stâncă, plâns de-apocalips
sfârcuri ce se-ncheagă, sex şi drog de var
aiureală-n curbă, cărbune şi jar
glob de vâlvă multă, colacul de la morţi
un amor de-albastru, aluviuni în porţi
toate sunt pe unde, se mai vede poate
că lumea-i pierdută, că lumea-i pe moarte

faţă de crimă, mână în adaos
revenire-n haos!...revenire-n haos!

marți, 2 noiembrie 2010

Nebunia normală!


fragment

[...]
"Poate fii nebun un nebun?
Am o idee despre adevăr pe care vreau să o împărtăşesc. Adevărul e simplu. Mult prea simplu. Nu se impune cu toate că avem impresia că îl căutăm. Când îl găsim, nu ne convine. Minciuna are 2 litere în plus şi cântăreşte prin urmare mai mult... Uite un adevăr incontestabil!

Mi-am uitat deliberat întreaga viaţă. Am devenit inexplicabil. Mai nou îmi plac holurile de spital, mă obsedează indivizii cu probleme psihiatrice. Sunt plini de absenţe în lumea lor totală. Ca să-i înţeleg trebuie să fur fărâme din adevărurile lor. Albastrul e uman, pixul e instrument de tortură, scaunul e tron, boabele de fasole sunt zafire. O lume în care nu există numai o singură şansă.

Totul este posibil. Imposibilul există pentru că e real. Mă complac în aceste iluzii gentile. Prefer să fiu absent. Absenţa mea mă percepe prezent. Sunt în afară de mine şi mă strig pentru a-mi atrage atenţia că nu exist. Sunt deja o idee de Altfel şi îndrăznesc a lipsi. Sufăr de un distructiv, teoretic, receptiv instinct. Mă vând pe grame de fericire şi sunt imunizat cu ser de nebunie. Îmi găsesc o multitudine de nume pentru că mă pot numi oricum. Trebuie doar să le păstrez în secret. Nu este nevoie ca cineva să-mi spună pe nume, să privească prin ochii mei.

Mă găsesc şi singur pentru că ştiu că sunt pierdut. Lumile mele secrete îmi aparţin în totalitate. Creez ce doresc. Şi nu-i chiar aşa de rău...

Sunt parcă la masă cu Nero şi îi întind o brichetă..."
[...]

joi, 9 septembrie 2010

Faptul de a fi în lume!



Obişnuiesc de ceva timp să nu mă mai gândesc la nimic. Să nu mai privesc, să nu mai ascult, să nu mai simt. Parcă sunt situat în afara timpului determinat. Secundele nu mai trec tocmai pentru că nu le mai gândesc. Şi nici măcar nu îmi mai pasă. Nu mai sunt nici „în-sine” nici „pentru-sine”. Sensul şi non-sensul a tot ce mă înconjoară a încetat să mai existe. Şi asta pentru că sunt în lume. A cui lume, nici nu mai contează.

E ca şi când priveşti de la un balcon strada, oamenii, maşinile, agitaţia...Toate au o viteză uluitoare însă ochii tăi nu se mişcă deloc. O secundă durează cât un minut, un minut cât o oră, o oră cât o zi... Timpul stă în loc pentru tine fiindcă eşti în lumea de care te-ai detaşat, obosind să o mai înţelegi. Lumea pe care o priveşti o vezi doar pentru că ai ochii deschişi. Adevărul, consecinţa, istoria etc. doar există pentru că cineva le notează, le consemnează pe bucăţi de hîrtie. Poate că totul este o ficţiune, dar nici asta nu mai contează!

Suntem înconjuraţi de idei, de lucruri noi, de oameni care încearcă să-şi construiască un mod de viaţă personalizat, peste tot sunt speranţe, dorinţe de tot felul. Vrem să ne sporim capacităţile relaţionare, să ne prelungim viaţa, să ne corectăm imperfecţiunile mentale şi corporale. Mergem să ne consultăm, să prevenim, să evaluam riscurile şi în acelaşi timp ajungem să suferim de insomnii, de anxietate, de depresii, anorexie etc. De ce? De fapt nici nu ar trebui să mă întreb. Nici întrebările nu mai au sens.

Faptul de a fi în această lume. E ca şi cum un sinucigaş ar privi surâsul Giocondei. Nu ar încerca să înţeleagă nimic pentru că nu ar avea sens, nu ar mai conta.

luni, 2 august 2010

despre limite! gardul tau, limita ta!



în oglindă un pitic
sta a se mira
de înălţimea sa
şi fără nici o ezitare
îşi spuse că lumea e prea mică