Se afișează postările cu eticheta nebunie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta nebunie. Afișați toate postările

joi, 3 aprilie 2014

hero.ina are inimă



hero.ina e o inimă nimic altceva ea n-are păr n-are ficat n-are tendoane n-are trahee n-are nimic altceva în care să țină captivă o conștiință prin urmare hero.ina e o inimă hero.ina n-are conștiință

am întâlnit-o din întâmplare sub un gang puțin întunecat puțin trecut de miezul nopții pe la 00:43 ea avea o haină de ploaie mov aproape transparentă care i se lipise de trupul gol iar eu mă plimbam către nicăieri cu mâinile-n buzunar și cu ochii ascunși în umbra umerilor

hero.ina dansa pe ciment sub reclama aproape ștearsă a unui magazin de reîncărcări cartușe de imprimantă și nu era toamnă și nici muzică nu se auzea oricum ea dansa nestingherită în haina de ploaie mov aproape transparentă

când m-a zărit nu s-a oprit i-am spus oprește-te oprește-te dar ea nu s-a oprit m-a zărit doar cât pentru o femptosecundă și a continuat să danseze pe muzica aia inexistentă pe care urechea mea nu reușește să o recepteze

oprește-te i-am strigat încă o dată astăzi am pierdut tot astăzi am pierdut tot am exact senzația aia pe care o are un gambler ce și-a pariat întreaga viață pe ultima mână și cărțile nu i-au intrat nu înțelegi trebuie să te oprești trebuie să mă asculți trebuie să mă vezi astăzi am pierdut tot nu înțelegi

nu înțelegi până la urmă poliția m-a eliberat am stat în arest 32 de ore de ieri dimineață de la 9 până astă seară la 5 dar nu mi-au spus de ce polițiștii doar m-au privit o vreme parcă dezinteresați de persoana mea apoi m-au aruncat într-o cameră fără aer în care pălpâia un bec în singurătate peste un pat simplu cu o saltea puțin șifonată

nu știu de ce dar nici eu n-am reușit să-i întreb ce caut acolo nici măcar n-am manifestat o urmă cât de vagă de curiozitate doar am acceptat fără să mă opun ca un dumnezeu proaspăt descoperit în cineva care habar n-avea că ascunde ceva ce nu există oricum am acceptat m-am așezat sub becul singurătății și-am adormit așa cum n-am mai dormit niciodată până astă seară la 5 nemișcat nenăscut parcă într-o burtă de mamă surogat

nu ți-am spus am fost născut în preajma unor străini de care nu-mi pasă nici acum dimineața mă trezesc iar mă spăl pe dinți și-mi vine să vomit de la pasta de dinți oribilă care se amestecă printr-o reacție chimică bizară cu saliva mea acidă apoi sunt trist barba nu mi-o rad de mai bine de 18 ani nu mă privesc în oglindă niciodată n-am chef de mine când mă trezesc apoi sunt trist iar cam de vreo 5 ori până să iau micul dejun pe fugă înghit direct în stomac 2 felii de pâine prăjită cu apă de la robinet deschid telefonul dau un scroll pe facebook și încarc emailurile pe care le las necitite apoi mai sunt o dată sau de 2 ori trist și ies pe ușă întotdeauna ies pe ușă dimineața

întotdeauna ies pe ușă dimineața mă asculți mă auzi heiii hero.iiina mă asculți mă auzi întotdeauna ies pe ușă dimineața

chiar am dormit incredibil până astă seară la 5 când polițiștii m-au scuturat zdravăd de umeri și mi-au spus că trebuie să plec iar eu de-abia m-am ridicat din burta mamei surogat ce m-a ținut captiv 32 de ore și n-am mai zis nimic doar am ieșit pe altă ușă dar în altă stradă în alt oraș în altă zi în altă viață și timp de 10 secunde am fost de 10 ori trist și tot de-atâtea ori nepăsător odihnit sifilitic posedat zdrobit de idei

și-am zăbovit vreo 200 de vieți pe stradă n-am întânit pe nimeni doar mașini care se conduceau singure în șiruri ordonate se opreau la semafor apoi o luau iar din loc fără zgomot dar nu mi s-a părut deloc bizar doar clădeam pașii pe dalele tocite ale străzii până când mi s-a părut că am terminat ceva de construit și m-am oprit din mers din trăit din visat ca și atunci când se termină un serial pe care l-ai urmărit multă vreme și la sfârșit personajele pleacă undeva nemaiîntâlnindu-se nemaiîntâlnindu-se

ai observat că obișnuiesc să repet să repet
?

dincolo de ecran întotdeauna e întuneric și rătăcești un timp nedefinit nu știu dacă ți-am spus hero.ina dar sper că-ți place să citești în palmă am o viață cât o carte de vreo 3 kile pe care poți s-o răsfoiești de plictiseală filă cu filă un fel de river of dirt care va curge pe gâtul tău așa că ai grijă să nu te îneci cu ziua în care am decis că nu mai am nevoie de femei de iubire de prostii de-astea care m-au îngropat în propriul sine atât de adânc încât nici 7 tone de pastile și 3 mld de psihiatrii cu lopeți și excavatoare nu mă mai pot dezgropa

da da ziua aia nu mai știu ce-a fost poate o marți ori poate o miercuri o primăvară ori alt anotimp nu-mi aduc aminte oricum e bine așa pentru că asta am urmărit am avut ceva în palme în dreapta scria uită și în stânga adu-ți aminte și atunci a plouat și cerneala s-a prelins pe bătături și a pătruns în pielea aspră și uitarea s-a făcut carne și amintirea sânge și de-atunci se țin una pe alta în viață și pe mine în ceață și sfinții coboară cu liftul până în ochi mei atunci când iubesc atunci când iubesc

cum să nu acesta nu este un dialog nu e un text nu este o poezie e ceva ce se întâmplă aici pe stradă sub gang la ușa liftului de unde coboară sfinții din cer unde mi-e puțin rece la talpa sub care stă trecutul și viitorul unde nu există ei ele ceilalți ori alții aici e ceva ce se întâmplă pentru că nu are cum să nu se fi întâmplat aici e unde suntem noi doi tu crăcănată suavă misterioasă decisă eu ca eu niciodată ca acum

și am multe să-ți spun istoria mea nu există există doar oameni niște maimuțoi din plastic biodegradabil care străbat o lume paralelă și perpendiculară în același timp și fiecare dintre ei au în cele 2 palme ceva scris dar lor le va fi mai greu fiindcă în viața lor nu va ploua da așa e hero.ina am luat toată ploaia din toate lumile cu mine și o țin ascunsă în spatele privirii în spatele celor doi ochi singuri ce l-au ratat pe dumnezeu cu o singură clipire și nu nu nu ploaia o țin pentru mine doar pentru mine cine știe timpul e șmecher și poate vrea să mi-o tragă iar poate vrea să mi-o tragă iar

așa că trebuie să nu-ți pese de nimic conștiința doar bate explodează se blochează se restartează iar și iar dă-o-n pula mea să se chinuie sub curentul defibrilatorului să n-o salvăm să n-o salvăm

și-am urlat și-am urlat să n-o salvăm să n-o salvăm

să n-o salvăm să n-o salvăm am tremurat am tremurat și-am urlat până când vocea mi s-a lipit de cimenttul străzii

stai lângă mine întinde brațul micește irisul și respiră din noua ta viață mi-a spus hero.ina
dacă nu voi adormi fără să dorm voi ucide pe cineva i-am răspuns

stai lângă mine întinde brațul micește irisul și respiră din noua ta viață mi-a spus hero.ina

și ușa liftului s-a deschis și sfinții mi-au invadat ochii și lenjeria era aruncată prin baie peste prosoapele murdare pline de pete de sex și trupul ei epilat în întregime cu șolduri umede înota prin ploaia captivă captivă de la umezeală ți se scoală m-am gândit în orice caz dorințele nu sunt contradictorii ci concurente dorințele nu sunt contradictorii ci concurente

dacă nu voi adormi fără să dorm voi ucide pe cineva i-am răspuns
astăzi am pierdut tot astăzi am pierdut tot i-am spus

stai lângă mine întinde brațul micește irisul și respiră din noua ta viață mi-a răspuns hero.ina

și sfinții înotau și sfinții înotau
întotdeauna te-am auzit niciodată n-am știut că de fapt sunt eu cred că i-am mai spus
și sfinții înotau și sfinții înotau

la 5 metri mai încolo un cuplu s-a urcat într-un taxi o frunză decide să se sinucidă și cade pe luneta unei mașini iar noaptea s-a înecat în noapte
și sfinții înotau și sfinții înotau

avem un singur creier lipsit de bucurie

marți, 16 aprilie 2013

locuiesc la etajul 4



locuiesc la etajul 4
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
urc 64 de trepte exact
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie şi doar atunci privesc înainte
fără trecut urc 64 de trepte exact mă opresc
31 32 33
mă opresc nici mai mult nici mai puţin respir
aerul îmbibat de praf şi fier de pe scara blocului mi se lipeşte de cerul gurii
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
nu mai am mult îmi spun
întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
zilele trec soarele răsare şi apune
facem aceleaşi feluri de mâncare
toamna dormim mai adânc şi reînvăţăm să ne ţinem în braţe
nu ţi se pare că suntem fericiţi
întreb
linişte
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
genunchii mei nu tremură doar inima trebuie să creadă în ceva
dacă nu în bine atunci în rău
şi întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
nu mai am mult am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
îmi spun
doar când uităm privim înainte
încă puţin urc 64 de trepte exact
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
locuiesc la etajul 4
găsesc cheile deschid uşa e linişte
e linişte înăuntru
mi-am adus aminte de ce
am plecat....

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

reality show











e totul aici în spatele acestor ochi crăpați verzi obosiți o lume întreagă insalubră toate lumile imposibile în care nu se găsește nici un sens ascuns iar nebunia e un joc de-a sinele în rest pahare sparte pe podea cioburi roșii în tălpile crude nici o durere nu e mai mare decât cea a desprinderii de mâna ta și înțeleg ce este ființa mă joc de-a dumnezeu și mă mir cât de simplu e dar dumnezeu nu crede-n el ci doar în oameni care iubesc și mi-e foame am ucis tot ce se putea ucide din mine pentru că totul e aici și știu că nu vă convin aceste cuvinte dar nu-mi pasă mă fut în ele trăiri și emoții și decorațiuni de crăciun m-am săturat de pledoarii intelectuale de sfinți ce se bucură să scape de mine de toți disperații care născocesc minciuni ca să trăiască de eșecuri frustrări ambiții prăpăstii plusuri minusuri echilibru și mâncat sănătos am hotărât de azi nu mai simulez viața iar lumea care mi se deschide și-n care eu mă închid va fi doar felul meu obișnuit de a fi un paradox simplu în care cineva se sinucide fiindcă e fericit

nebunia e doar un joc de-a sinele
nu uita
să nu ceri nimănui nimic decât pe tine însuți înapoi

miercuri, 11 iulie 2012

exerciţiu de imaginaţie









imaginează-ţi
un perete crăpat scorojit
plin de urme de palme
de numere şi cuvinte
amestecate încâlcite peste tot
notiţe care şi-au pierdut sensul

imaginează-ţi
că eşti lângă acest perete
miroase a ghimbir a nebunie
a idei scăldate-n ulei de anason
miroase a nou şi-a vechi deodată
aşa cum ar mirosi o inimă strivită

şi-ţi mai imaginează că
întinzi mâna să atingi
acest perete care există şi nu există
şi nu poţi trece de el
doar dacă poţi să-ţi imaginezi o uşă
despre care nu ştii că e uşă

acum aşează-te
trăieşte şi zâmbeşte
fără motiv
deschide-mi pleoapele

marți, 8 mai 2012

pentru că invizibilul există și toți ne naștem nebuni












tu eşti cea care
are ochi bruni glycine ori absint
întotdeauna al naibii de clari
ce ne văd pe noi toți cei care nu suntem aparențe
noi toţi cei care fumez beau mă droghez
şi-ajung mai degrabă la dumnezeu
fiindcă ştim să iubim
noi toți te cuprindem cu o singură mână de sân
şi-ţi ajungem în inimă
şi-ţi șușotim cu aceeași limbă
secretele lumii din mine
noi noi noi
toţi suntem strigătul mut din tabloul lui Munch
şi-ţi spunem că

te iubesc din
noi toți cei care sunt eu


foto: Maria José Amorim

duminică, 16 octombrie 2011

în octombrie nimic nu e albastru









şi era octombrie
şi-n octombrie nimic nu e albastru
şi-n casă era frig
şi aş fi vrut să ne fie cald
să fierbem apă de ceai
şi ceaiul să aibă gust de enigmă şi de iasomie
şi culorile să ne înnebunească-n obraji
şi să fim nebuni şi noi...
doar atât
dar orele cădeau în brumă
şi era octombrie
şi-n octombrie nimic nu e albastru
şi parcă aş fi vrut să te întreb
mai ştii cum e să ningă
mai ştii că eu sunt?
şi parcă tu mi-ai fi spus
afară... afară ninge...
doar atât

luni, 8 august 2011

în deconstrucţie


deschide ochii încearcă măcar acum să vezi ceea ce stă ascuns când sunt tranşat în bucăţi de carne macră şi împrăştiat pe o masă de alamă ca în lecţia de anatomie a domnului tulp miroase-mă îndeaproape ca pe prima noapte de mai vezi de ce-mi stă sângele blocat în vene şi de ce în ventricule n-am decât numere pe cerul gurii nu sunt negru şi degetele-mi sunt galbene doar de la fumat găseşte orice dar găseşte ceva aplică dacă vrei analize spectrale sau derivate calculează-mă trebuie să te întrebi cine îl cunoaşte pe nietzsche mai bine decât mine şi să te mai întrebi de ce nu am mâncat niciodată shaorma nici măcar nu sunt sigur că aşa se scrie corect de fapt ce crezi că am tot vrut să-ţi arăt dar idealist fiind am crezut că lumea-i mişto şi am tot aşteptat să descoperi tu? şi încă ceva nu mă lua din context fiindcă voi fi lipsit de sens dă-mi un sens absurd de simplu degeaba încerci să mă cauţi printre cuvinte cuvântul meu nu s-a inventat sau poate că mi-a rămas blocat în trigonul carotic rătăcit ca orice altceva din mine nimic la locul lui nebunia sau moartea asta e soarta nenorocitului care obişnuia să-şi trăiască propria lume în-măr-murit

găseşte orice dar găseşte ceva

vineri, 14 ianuarie 2011

revenire-n haos


faţă de crimă, mână în adaos
rugăminte-n stâncă furată din haos
înduioşare strâmbă, noapte şi nebuni
cluburi largi de curve şi surprinse luni
provocare, râvnă, paginare mută
sunet slab de clopot, îndurare multă
zi de suferinţă, diafragmă spartă
sălbatic în derivă şi pudoare largă
a vedea e simplu, gest de umilinţă
resorbire, zumzet, esenţă şi voinţă
treaptă în neştire, zic nedumerinţă
foc suav de clipă fără de credinţă
broaşte, sfânt şi aburi, cuiburi de noroi
muşcătura lunii, fluturi în convoi
zboruri de deliruri, surâsul platonique
dorul vechi de casă, cafeaua din ibric
amintire scurtă, merg la seceriş
gustul de acreală, mâncatul de măcriş
pe sub bob de crin
cu gust de pelin
încet mai trece vântul roz, dar rezonabil
căzătură-n sine şi-un nume portabil
ochi de umblătură, gumă din oficiu
căutare multă înspre orificiu
un cartof de sumbru, burtă, jar şi ghips
adunare-n stâncă, plâns de-apocalips
sfârcuri ce se-ncheagă, sex şi drog de var
aiureală-n curbă, cărbune şi jar
glob de vâlvă multă, colacul de la morţi
un amor de-albastru, aluviuni în porţi
toate sunt pe unde, se mai vede poate
că lumea-i pierdută, că lumea-i pe moarte

faţă de crimă, mână în adaos
revenire-n haos!...revenire-n haos!

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Nebunie - continuare "Nu ma numesc Eu!"


[...]

Sunt acolo unde am uitat că voi fi. Acea lumină din tavan nu-mi oferă înţelepciune decât o durere de cap pe care de fapt nu o simt. Nu înţeleg de ce nu pot să-mi mişc mâinile. Nu pot să-mi întorc privirea. La un moment dat, am avut impresia că te-am zărit. E ca şi când tu ai fi răsărit în calea umbrei mele...

Sunt normal de nebun. De ceva timp am început să beau mult. Cârciuma în care sunt acum e plină de fum, de oameni care râd. Aici, de obicei, vin dimineaţa să-mi beau cafeaua. Ţin un pahar de tărie în mână şi încerc să-mi imaginez vise pe care să le visez. Vise visate. Îmi place cum mă clatin. Am un balans care îmi echilibrează gândurile. De ceva vreme sunt singur. Îmi aduc aminte de cum te-am întâlnit în dimineaţa aceea în care ne-am spus pe nume... de dimineaţa în care mi-am imaginat dimineaţa noastră... A trecut mult timp de atunci. Tu eşti undeva, într-o altă distanţă probabil... într-o altă totalitate. Eu nu mai sunt reperul iniţial. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Totul poate să se ducă dracului. Râd ca un imbecil de nebunia mea patetică. Îmi ofer o înţelepciune autistă, încercând să-mi ţin echilibrul în dezechilibrarea mea. Mi se pare că lucrurile sunt făcute pentru a fi acceptate... aceasta e noua mea iluzie care mi se pare rezonabilă. Nu mă interesează câte limite trec atâta timp cât le las în urmă. Vreau să cuceresc tot ce se poate cuceri. Victimele nu au importanţă. Nu mai gândesc demult în bine sau rău... Totul mi se pare rezonabil. „De ce nu?”. E singura întrebare pe care o admit. Nu vreau să am un destin mediocru. Utilitatea paradoxului o găsesc necesară. De aceea imposibilul mi se pare posibil, de aceea mă admit într-un mod neadmisibil. Mă urăsc fiindcă nu vreau să mă urăsc. Din această cauză şi viitorul mi s-a părut întotdeauna previzibil...

Îmi place să fiu singur dar înconjurat de oameni. Ce sens are singurătatea dacă nu e cineva care să observe că eşti singur? Din locul în care mă aflu, ridic capul cu greutate şi zăresc în faţa mea oglinda din spatele barului unde sunt înşiruite sticlele cu alcool. M-am întrebat întotdeauna de ce există oglinzi în baruri, în spatele locului în care sunt puse sticlele. Probabil ca să dea senzaţia de mult, de nesfârşit. Sticle mai multe cu băutură îţi dau senzaţia de linişte. Ajunge la toţi... Când cineva te priveşte uitându-te într-o oglindă, te vede în exemplar dublu. De data asta multiplul învinge unul... În oglinda din faţa mea văd tot ce se întâmplă în spatele meu. Imaginea e deformată din cauza fumului din bar. Am impresia că imaginea este ieşită dintr-un tablou de Dali. Scaunele se scurg, feţele oamenilor sunt groteşti şi se preling într-un mod vulgar peste paharele pe care le duc la gură. În acest tablou inversat mă zăresc şi pe mine. Ochii mei nu-mi transmit nimic. Timpul parcă nu m-a atins, îmi spun. Sunt parcă la masă cu Nero şi îi întind o brichetă. Mă numesc altfel cu toate că nu-mi aduc aminte să-mi fi schimbat numele. Figura mea exprimă ceva ce nu mă obosesc să înţeleg. E ca şi când Eul meu există pentru că s-a săturat de mine şi acum îşi oferă sieşi un moment de relaxare. Orice autojudecată mi se pare lipsită de sens. Sunt, cumva, mulţumit de mine. Mi-am imaginat o realitate în care nu mai pot fi ajuns. Am fugit să mă ascund de mine în ea... M-am născut după începutul atemporalităţii. De aceea sunt obsedat de numerotări...

- Cine eşti?
- De ce mă întrebi?
- Pentru că mă recunosc în mine!

Poate fii nebun un nebun? Am o idee despre adevăr pe care vreau să o împărtăşesc. Adevărul e simplu. Mult prea simplu. Nu se impune cu toate că avem impresia că îl căutăm. Când îl găsim, nu ne convine. Minciuna are două litere în plus şi cântăreşte prin urmare mai mult... Uite un adevăr incontestabil! Mi-am uitat deliberat întreaga viaţă. Am devenit inexplicabil. Mai nou îmi plac holurile de spital, mă obsedează indivizii cu probleme psihiatrice. Sunt plini de absenţe în lumea lor totală. Ca să-i înţeleg trebuie să fur fărâme din adevărurile lor. Albastrul e uman, pixul e instrument de tortură, scaunul e tron, boabele de fasole sunt zafire. O lume în care nu există numai o singură şansă. Totul este posibil. Imposibilul există pentru că e real. Mă complac în aceste iluzii gentile. Prefer să fiu absent. Absenţa mea mă percepe prezent. Sunt în afară de mine şi mă strig pentru a-mi atrage atenţia că nu exist. Sunt deja o idee de Altfel şi îndrăznesc a lipsi. Sufăr de un distructiv, teoretic, receptiv instinct. Mă vând pe grame de fericire şi sunt imunizat cu ser de nebunie. Îmi găsesc o multitudine de nume pentru că mă pot numi oricum. Trebuie doar să le păstrez în secret. Nu este nevoie ca cineva să-mi spună pe nume, să privească prin ochii mei. Mă găsesc şi singur pentru că ştiu că sunt pierdut. Lumile mele secrete îmi aparţin în totalitate. Creez ce doresc. Şi nu-i chiar aşa de rău...

În ordinul Iluminaţilor, Goethe avea un nume secret. Se numea Abaris, care însemna
Hiperboreanul, adică cel care vine de undeva din nord. Creatorul doctorului Faust avea şi el o viaţă secretă în care se credea normal...

Nu mai vreau să evit nici o nebunie. Toată viaţa le-am evitat. Mi-am calculat fiecare pas pe care l-am făcut. Fiecare drum a pornit de la a gândi potenţialitatea, a prevede drumul, urmat de liniştea găsirii preînţelese a Actului în sine. Vreau să-mi ofer surprize, noutăţi, lucruri pe care să nu le înţeleg, de care să mă bucur fără ca să mă întreb ce înseamnă bucuria sau cât durează. Vreau să fiu nebunul dintr-o lume normală şi nu invers. Iar dacă nu există o lume normală, pot să o creez. O să pun palma pe masă şi o să joc acel joc mexican în care încerci să strecori în viteză vârful unui cuţit ascuţit printre degete... O să-mi încurc sinapsele şi o să fac din centri nervoşi un labirint care nu duce nici înspre interior nici înspre exterior. Mă voi pierde în mine pentru că nu are cine să mă găsească. M-am eliberat de toate amintirile. Râd ca un imbecil. Dar asta îmi place.

Goya a început să picteze la pierderea auzului. Probabil că numai aşa a putut să picteze „Saturn devorându-şi fiii”. Nebunia poate fi acceptată dacă nu e auzită...

- Ce e cu paharul ăsta, îl întreb pe chelner!
- Doamna vi l-a oferit, răspunde el gesticulând din sprâncene către partea cealaltă a
tejghelei!
Mă mişc greoi şi reuşesc să-mi întorc privirea către locul indicat de barman. Pentru moment sunt enervat că cineva mi-a întrerupt dialogul pe care îl purtam cu mine privindu-mă în oglinda din faţă. În partea opusă locului de unde mă aflam, cineva mă priveşte insistent. E o tipă brunetă căreia nu-i disting însă foarte bine chipul din cauza fumului din bar. Îmi zâmbeşte. Îmi dau seama că vrea ceva de la mine. M-am săturat de oamenii care vor ceva de la mine. Nu mai am nimic de dat. Iau paharul de tărie în mână şi îi fac un semn de mulţumire întorcându-mă la fel de liniştit la gândurile mele. Însă nu pot să nu fiu curios cum cineva e atras de o faţă care se dedublează pe sine însuşi. Mă gândesc că oamenii sunt atraşi de ciudaţi, probabil pentru că asta le oferă un moment „nebunesc”. Dar, stimată doamnă, o nebunie începe cu o prea mare dorinţă inconştientă. Şi nu cred că eşti pregătită pentru asta...

- Pentru tine ce înseamnă fericire?
- Nimic! Nu mă mai gândesc demult la ea!

Încerc să găsesc argumente în favoarea nebuniei mele normale. Voi putea să înţeleg
nebunia, normal de nebun fiind, îmi spun. Această stare fluidă care mă cuprinde cu iz de psihoză şi demenţă îmi activează pentru-sinele. Ajung la acest punct al conştientizării de sine, adevărul care nu se caută ci doar se găseşte. Sunt în-sine pentru-sine. Am ajuns în ultima etapă a devenirii în care fiinţa coincide cu conştiinţa. Îmi vorbesc în mai multe limbi şi mă automodelez. Situaţia mea limită sunt eu. De aceea îmi şi creez copii. Mă autocopiez pentru a participa mai bine la mine.

În această ficţiune reală, mă multiplic pentru a mă aduna. Sunt nebun în sensul lui Erasmus, adică sunt uman. Raskolnikov nu a fost niciodată nebun. Poate doar excesiv de laş. Eu nu pot fi aşa. De aceea am renunţat conştient la tot. Pe tine te-am lăsat în urmă... nu ştiu unde ai rămas sau dacă te mai gândeşti să mă cauţi...

Pe Emma Bovary nu aş vrea să o cunosc niciodată. Nu ştiu de ce. Poate că nu aş avea răbdare să mă las cunoscut de ea. Nu mai am răbdare să fiu cunoscut de nimeni. Vreau să fiu pierdut în aceste lumi pe care le vede chipul meu din oglinda barului. Privindu-mi privirea deja încep să mă percep. A vedea înseamnă deja a percepe... E ca şi când priveşti un copac desenat şi începi să auzi vântul care bate frunzele. Dacă eu sunt absent înseamnă că pot fi oricum. Nu-mi lipseşte nimic. Copiile mele îmi sunt de ajuns. Ele dezbat fiecare reprezentare a imaginarului pe care eu îl fac real. Transcend şi mă împart în multiplul care mă adună.

Eu, Eu sunt Eu şi Eu!

Cineva mi-a spus într-o zi că mă vede aşa cum eu nu sunt de acord că sunt. Probabil că întodeauna m-am luptat cu mine şi normal că am pierdut. Poate că sunt ceea ce nu sunt. Vreau, prin urmare, să cad atât de jos până când voi ajunge în capătul hăului. Măcar mai jos de atât nu pot merge. Ce voi face de acolo? Primul lucru va fi să privesc în sus... Nu, nu sufăr de vreo deteriorare a comportamentului fiinţei mele. Voinţa mea e să fiu. Cum?! Nu ştiu. Poate doar normal de nebun.

Uite cum îmi găsesc subterfugii ale înţelesului meu. Caut într-una defecţiuni în memorie. Urăsc să-mi aduc aminte. Urăsc să am dreptate. E mai uşor să fii nebun... sau poate că e atât de greu încât unii niciodată nu-şi permit acest lux.

Îmi dau seama că am început să gândesc cu voce tare şi să-mi cert propriu chip reflectat în oglinda din faţă. Oamenii din jurul meu din bar se uită la mine ca la un smintit. Am băut peste măsură. Ce contează... Da domnilor, ce vă deranjează? Că sunt normal? Că vorbesc cu mine? Că îmi reproşez ceea ce voi nu sunteţi în stare să recunoaşteţi vreodată faţă de dumneavoastră? Întoarceţi-vă la normalitatea voastră! Pe mine lăsaţi-mă cu a mea...

În evul mediu, nebunii erau îmbarcaţi în corăbii şi trimişi departe. Astăzi, corabia nebunilor ar aştepta degeaba în port. Toţi se consideră normali.

Cu corpul balansat şi cu privirea dezechilibrată îi ignor pe toţi şi mă reîntorc la discursul pe care îl purtam cu imaginea din oglinda barului.

- Ce dracu mai aştepţi?
- Aştept să devin Tu!

Îmi dau seama că pentru mine cel care mă priveşte din oglindă, sunt mort. Mi-am furat şi uzurpat propriul loc al autolocuirii. Sunt aici dar mă privesc de dincolo. Îi provoc teamă propriului chip, am o mască autoperceptivă care trece de orice formă care poate fi înţeleasă. Sunt în-faţa feţei mele care mă vede inexistent.

Exist doar în urme de imagini proprii.

Am murit invizibil în faţa propriului chip. Mai pot fi zărit doar în reflectările abstracte din oglinzi. Sunt un fel de nemuritor mort.

Am reuşit să mor într-un mod imposibil.

Sunt ultimul număr din şirul lui Fibonacci. Fiinţa şi nefiinţa îmi vorbesc deodată: buzele-mi sunt de granit, ochi-mi sunt antistele iar în urechi am inelele lui Saturn. Desemnez ceea ce sunt prin Minele care mă inexistă. Care m-a preluat. Astfel îmi permit orice tulburare afectivă. Râd. Eul meu mă întreabă dacă fiinţa mea e justificată. Asta înseamnă că stau pe un loc nelocuibil... râd. Am reuşit să mor într-un mod imposibil... Nebunia este posibilă!

În bar sunt 73 de scaune, 16 mese, 41 de oameni, 14 femei brunete, 9 blonde, 61 de pahare pe mese, 4 sticle de vin, 11 lumini aprinse, 2 becuri arse, 2 afişe-reclamă la Jagermeister, 2 barmani şi o chelneriţă care mi-a oferit o aspirină... îngrijorată! Am multe obsesii de care vreau să scap. Numerotarea e una dintre ele...

Cu mâna dreaptă tremurândă duc la gură paharul şi sorb ultima picătură de tărie. La dracu, cât de singur sunt! Mă ridic de pe scaun şi mă împiedic de el. Nu există cauză şi de efect nu-mi pasă. Râd. Un gând mă duce la ideea de sinucidere. Nu o să o pot face niciodată. De fapt mi se pare o prostie. Dar dacă te sinucizi într-un mod inconştient?! Îmi iau dedublarea cu mine şi pornesc spre ieşire. Ating cu vârful degetelor scaunele din drumul meu şi le număr. Chipul meu din oglinda barului dispare şi el... Nu sunt nebun. Poate doar beat! Ies pe uşă... nu ştiu unde o să ajung...

Mă văd într-un salon de spital, neclintit, cu ochii deschişi şi nemişcaţi. Ating un înger de gelatină şi îi cer să mă protejeze. Tu eşti lângă mine şi îmi spui ceea ce nu voi auzi niciodată...

Tu nu mai vrei să-mi spui pe nume.
Eu, Eu nu mai vreau să fiu numit.
[...]

marți, 2 noiembrie 2010

Nebunia normală!


fragment

[...]
"Poate fii nebun un nebun?
Am o idee despre adevăr pe care vreau să o împărtăşesc. Adevărul e simplu. Mult prea simplu. Nu se impune cu toate că avem impresia că îl căutăm. Când îl găsim, nu ne convine. Minciuna are 2 litere în plus şi cântăreşte prin urmare mai mult... Uite un adevăr incontestabil!

Mi-am uitat deliberat întreaga viaţă. Am devenit inexplicabil. Mai nou îmi plac holurile de spital, mă obsedează indivizii cu probleme psihiatrice. Sunt plini de absenţe în lumea lor totală. Ca să-i înţeleg trebuie să fur fărâme din adevărurile lor. Albastrul e uman, pixul e instrument de tortură, scaunul e tron, boabele de fasole sunt zafire. O lume în care nu există numai o singură şansă.

Totul este posibil. Imposibilul există pentru că e real. Mă complac în aceste iluzii gentile. Prefer să fiu absent. Absenţa mea mă percepe prezent. Sunt în afară de mine şi mă strig pentru a-mi atrage atenţia că nu exist. Sunt deja o idee de Altfel şi îndrăznesc a lipsi. Sufăr de un distructiv, teoretic, receptiv instinct. Mă vând pe grame de fericire şi sunt imunizat cu ser de nebunie. Îmi găsesc o multitudine de nume pentru că mă pot numi oricum. Trebuie doar să le păstrez în secret. Nu este nevoie ca cineva să-mi spună pe nume, să privească prin ochii mei.

Mă găsesc şi singur pentru că ştiu că sunt pierdut. Lumile mele secrete îmi aparţin în totalitate. Creez ce doresc. Şi nu-i chiar aşa de rău...

Sunt parcă la masă cu Nero şi îi întind o brichetă..."
[...]