Se afișează postările cu eticheta moarte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta moarte. Afișați toate postările

vineri, 26 iulie 2013

sushi X2



când ultimul băștinaș tasmanian william lamer a murit în 1869 dr george stohell care era un membru onorific al societății regale a tasmaniei l-a scos din mormânt și a făcut din pielea lui un săculeț de tutun pentru că așa era normal pentru că oamenii sunt animale ce produc gadgeturi și arme și în același timp spun că iubesc no matter what însă degeaba ne amăgim

suntem și vom fi dependenți de orice iluzie mai ales de iluzia sinelui și totul poate fi acceptat și acceptabil fiindcă o conștiință alcătuită din percepții succesive niciodată nu e conștientă

cu toate astea uitarea de sine nu e posibilă fiindcă eul întotdeauna revine Marele eu nu renunță la noi

ascultă stai 2 minute și ascultă
la ce iluzii poți renunța
și care sunt iluziile de care nu vei scăpa niciodată

știu nu răspunde
știu îți formezi singur convingerea că te așteaptă o viață întreagă înainte și-ți construiești viitorul pentru a avea un prezent care însă niciodată subliniez NICIODATĂ nu îți este îndeajuns

nu-i nimic diferența dintre totul și nimic e prea subtilă doar că uneori ne mai trezim în realitatea altora ca și când am căzut dintr-un elicopter și ne bucurăm că cineva ne-a făcut respirație gură la gură

vedeți nici măcar atunci nu ne aparținem

noi suntem ai altora

astăzi draga mea am mâncat sushi X2 am luat kilu de lubeniță la 1 leu și mi s-a părut că lumina din ochii oamenilor nu merită cumpărată pentru că privirile-s prea ieftine

până la urmă nu sunt sau sunt doar povești pe care ți le spun la cafea când tu mă iubești cel mai mult când mă atingi pe nas pe gene pe umeri și degetele tale nu sunt degete sunt o inimă învelită în unt de shea ce nu se mai
termină

miercuri, 29 februarie 2012

ultima zi de iarnă












oamenii mai şi zâmbesc
până la urmă
mai e până la apocalipsă

şi uite
s-a dus şi iarna asta
se pare că
n-am murit prea mult

joi, 29 decembrie 2011

pe străzi arhanghelii aprind lumini grenadine












ziua dă să moară
în geamul înnegrit
arhangheli cu greu îmblânziţi
aprind lumini grenadine pe străzile încă
neninse

în cameră
artaud rimbaud nancy doar câteva cărţi
mâzgălite pe biroul împânzit de foi
unde ţi-ai uitat de vreun an lângă lampă
o agrafă

nimic nou
toate-au rămas neschimbate
poate doar un vis absurd în care
luăm cina în pat,
dovleci cruzi de-un verde anis
şi hesperide zemoase,
mai bântuie încăperea

în rest
am mâinile strânse-n nanchin
şi sufletul blocat într-o uşoară psihoză

altfel
mi-ar fi plăcut să priveşti
cum ziua dă să moară
în geamul înnegrit
unde încă mai stau atârnate
tăceri
şi câteva crengi de scorţişoară

luni, 8 august 2011

în deconstrucţie


deschide ochii încearcă măcar acum să vezi ceea ce stă ascuns când sunt tranşat în bucăţi de carne macră şi împrăştiat pe o masă de alamă ca în lecţia de anatomie a domnului tulp miroase-mă îndeaproape ca pe prima noapte de mai vezi de ce-mi stă sângele blocat în vene şi de ce în ventricule n-am decât numere pe cerul gurii nu sunt negru şi degetele-mi sunt galbene doar de la fumat găseşte orice dar găseşte ceva aplică dacă vrei analize spectrale sau derivate calculează-mă trebuie să te întrebi cine îl cunoaşte pe nietzsche mai bine decât mine şi să te mai întrebi de ce nu am mâncat niciodată shaorma nici măcar nu sunt sigur că aşa se scrie corect de fapt ce crezi că am tot vrut să-ţi arăt dar idealist fiind am crezut că lumea-i mişto şi am tot aşteptat să descoperi tu? şi încă ceva nu mă lua din context fiindcă voi fi lipsit de sens dă-mi un sens absurd de simplu degeaba încerci să mă cauţi printre cuvinte cuvântul meu nu s-a inventat sau poate că mi-a rămas blocat în trigonul carotic rătăcit ca orice altceva din mine nimic la locul lui nebunia sau moartea asta e soarta nenorocitului care obişnuia să-şi trăiască propria lume în-măr-murit

găseşte orice dar găseşte ceva

vineri, 5 august 2011

„eat shit fuck kill and die”


the sun hurts my eyes nu am celule în mine şi nu voi muri de bătrâneţe hiptonizat îmi aduc aminte amintirile altcuiva de picioare am legată o bucată de carton pe care scrie 1313 şi câteva fermoare pe abdomen care se pot deschide dacă vrei să pui ceva în mine sau să iei ochii mei sunt albaştri nu sunt ochii mei eu am ochii verzi doar dacă e toamnă în rest sunt doar speriaţi sensul vieţii „eat shit fuck kill and die” îmi şopteşte sade marchizul simt zilele în sens invers
de ce eu sunt eu
e complicat
mai pun întrebări
cât e ceasul
cum mor oamenii
ce înseamnă pentru totdeauna
?
eu fumez mult şi dragostea omoară mai ceva ca şi cancerul
EU NU POT DISTINGE ÎNTRE ILUZIE ŞI REALITATE trăiesc un amestec spaţiul şi timpul se amestecă în mine trebuie să aleg dar dacă nu aleg totul va rămâne posibil există doar ceea ce nu există încă doar ceea ce ştiu că ar putea să existe nu vreau să-ţi dau fiinţă în mine trăieşti mai bine jump in deep water n-am decât îmbrăcămintea asta sunt învelit de mirosul tuturor femeilor din lume şi dorm într-un câmp de maci viaţa se schimbă de la un răspuns un cuvânt amestecă timpul şi spaţiul aş putea avea tot atâtea vieţi câte cuvinte am rostit dacă n-aş fi avut limbă n-aş fi existat toată lumea vrea să schimbe trecutul sau viitorul dar nimeni prezentul ce vezi în mine ce cuvânt rostit te-a schimbat
?
nu mai am endorfină în mine şi nu mai eliberez feromoni
trăiesc după principiul entropiei nimic mai mult

joi, 4 august 2011

„the weary kind”



suntem întinşi pe patul lui procust dacă n-aţi ştiut mie mi se face operaţie pe suflet
17 siluete cu ochii negrii mă înconjoară am o gaură în piept cât o galaxie şi un suflet de mărimea frunzelor de cireş soarele inundă începutul de toamnă lumina acoperă tulburările obsesive depresiv-anxioase de mâine e toamnă mă prind cu toamna de mâini şi mă ţin strâns ca într-o colivie de lemn mi se dau să înghit culori şi realităţi şi realităţi colorate mi se fac masaje sunt pus la dietă mi se ia sânge venele mi se scurg în pâmânt precum rădăcinile pe spate am ventuze 17 siluete cu ochi negrii intră cu mâinile cu picioarele cu ţâţele cu totul în mine şi mă inundă şi folosesc pense de smuls limba şi sub ultraviolete îmi pun visele visele mele sunt moarte şi logica a murit şi dumnezeu nu se simte bine pe acoperişul lumii mele sunt un obiect cercetat cunoaşterea structurei clarifică formarea şi transformarea obiectului cercetat urăsc structuralismul ce melancolie simplă trăiesc sau manie sau demenţă sau idioţie am o cămaşă de forţă din epidermă de înger 17 siluete cu ochi negrii încearcă să-mi străpungă sufletul mă pun sub duşuri reci îmi dau comprese cu muştar substanţe vomitive sufletul nu-l puteţi scoate din mine ce gust dulce de clorpromazină am sub limbă am surplus de cromozomi şi aştept ziua de mâine de mâine vine toamna şi cu mâinile voi fi ancorat de ea toamna eu visez toamna doar eu visez şi tremur frigul îmi face bine şi aerul curat şi ploaia adâncă şi mocirla nu-mi cereţi nimic sunt mai mult decât gol

în inimă să-mi căutaţi inima mea nu are colţuri resuscitaţi-mă

sâmbătă, 30 iulie 2011

auzi ceva... din mine?


auzi? auzi ce e în mine? auzi cum mi se destramă ziua prin inimi şi noaptea... noaptea... cum îmi tace? auzi visele ce zac în mine? îi auzi pe îngeri cum îmi fumează visele şi se droghează cu ele? îi auzi cum devin... umani?

îmi auzi mintea ce se îneacă în râsul absurd al sorţii? îl auzi pe dumnezeu cum stinge lumina din mine şi se duce la cules de mere??

auzi infinitul ce mă ţine cu forţa în el fiindcă eu îi sunt sfârşit??

mă auzi cum îmi vorbesc? auzi şarpele ce-mi ţine vertebrele legate, chipurile distruse de operaţii nereuşite ce-mi stau lipite de amintiri, ochii când mi se mişcă, moartea? îmi auzi moartea?? mâna întinsă?? mâinile întinse?? le auzi?

auzi peretele de oţel al inimii? îmi auzi inima buncăr? auzi imploziile de supernove din ea? auzi ce bine se moare în mine??
auzi ce bine se moare în mine??

sunt... singurul om din lume care mai urlă
sunt... în singura lume în care se mai poate urla

n-am să plec până când
nu aude cineva ceva... din mine

luni, 4 iulie 2011

alb-astru


aş vrea să am
sinele albastru
şi gândirea albastră
să fiu invadat cu albastru
să invadez albastrul cu mine


mai vreau să mănânc mere albastre
şi inimi albastre
şi obsesii albastre
doar pe ochi să am o tentă albăstruie de mov
iar roşul din obraji
să-mi fie şi el roşu albăstrui

din mine să se producă medicamente albastre
pentru oamenii albaştri cu suflet albastru
ce suferă de boli albastre
iar celorlalţi să le fiu
chiar boală albastră
chiar moarte albastră

şi aş mai vrea să fiu
un astru alb albastru
într-o noapte negru de albastră
să devin una cu albastrul
să-nlocuiesc cerul despre care spui
că e atât de îndepărtat
să fiu eu cerul tău albastru îndepărtat
şi să mă imprim albastru
pe mâna ta dreaptă
atunci cînd scrii cuvinte albastre

n-o să vă mint
de fapt eu trăiesc doar toamna
când albastrul e înlocuit de gri
când albastrul se închide în mine
şi odată cu el şi cerul

luni, 20 iunie 2011

inversul a ceea ce sunt azi



de mâine
voi fi inversul a ceea ce sunt azi
o să beau cafea preparată cu iod
cu opiu o să-mi tratez vederea slăbită
iar cuvintele-n arsenic le voi arde




şi da
de mâine voi suporta şi tăcerea
chiar şi pe a ta
pentru că de mâine
zilele vor fi perfect de imperfecte,
îmbibate în haosuri primordiale
şi puţin mai crude

dacă vrei
sărează-mi în sânge o lacrimă
una dintre cele neplânse
pentru că de mâine
voi încerca să mor mai mult

şi-o să-mi fie bine.

imaginează-ţi că ironiile
sunt ca nişte fructe savuroase
şi întodeauna coapte bine
iar eu, de mâine,
din sfârcurile tale mici ca ochii de păianjen
voi culege aceste minunate ironii ale sorţii...

miercuri, 19 ianuarie 2011

viaţa mea va fi altfel! (II)


Continuare

La sfârşit am să zâmbesc. Întotdeauna mi-am dorit să zâmbesc. Aşa gol şi murdar, cu trupul plin de tăieturi adânci, cu toate imperfecţiunile mele imaginate, aş vrea să zâmbesc... chiar să râd în hohote, să dau într-un râs asurzitor şi înnecat! Să râd de tot ce mi-am imaginat, să râd de tot ce am trăit, să râd precum Giordano Bruno când privea prima scânteie ce aprindea lemnele de sub propriul rug. Ce viaţă simplă se pare că am avut. O viaţă pe care am transformat-o în propriul inchizitoriu. Prin urmare de ce nu aş râde? Ce altceva mi-ar mai rămâne de făcut...

„Sapere audere” spunea Kant la mijloc de iluminism! S-o ia dracu de raţiune! Eu o să renunţ la ea. Nu mai vânez niciun trecut! În schimb, îmi dau seama că trecutul m-a răpus! Şi-a azvârlit adânc în mine toate neîmplinirile, toate deziluziile, toate coşmarurile, toate aceste săgeţi cu vârf de aluminiu înmuiat în venin de crotal negru. Trecutul nu mă iartă. Nu îşi întoarce privirea de la mine şi mă ţine prins de el. Nu vrea să scape de mine. Dar eu am să scap de el! Singura cale de a scăpa de acest trecut, de trecutul meu, e să scap cumva de mine! Odată cu dispariţia mea şi trecutul meu va dispare. Voi înfrânge ceea ce părea de neînvins!

- Cum te numeşti?
- Eu, Eu nu mă numesc Eu!

Camera mea parcă e o stradă din Florenţa lui Boccacio, pe cât de liniştită pe atât de plină de ciumă. De aici, aşa, cu corpul sfârtecat de amintiri, voi purta acest război împotriva trecutului. Îmi voi lepăda şi ultimul strat de piele în gardurile de sârmă ghimpată, voi înfrunta toate schijele nemernice care îmi vor străpunge carnea, voi scurge oricât de mult sânge va fi necesar pentru a învinge. Voi învinge trecutul prin acest prezent pe care îl voi dărui viitorului. Aş fi în stare să fac de două ori cele 12 munci ale lui Hercule pentru a răpune această nefiinţă meschină. Voi da expresie absenţei şi mă voi elibera... Supraomul lui Nietzsche poate să moară şi el... oricum nu a existat niciodată...

Din acest câmp de luptă perfect voi triumfa peste sentimente şi amintiri. Voi lăsa miile de cioburi să explodeze îndrăzneţ pe lângă aripi de fluturi cu cap de mort, sunetul aprins de foc să trezească şi să ardă orice urmă de trecut rămasă. De acolo, din mijlocul vâltorii mă voi avânta triumfător cu o lamă ruptă în mână, clătindu-mi răfuiala într-o apă plină de săpun cu gust de sânge. Un ultim gând mă duce spre Voltaire care îi spunea lui Leibnitz „doctor Panglass”, ridiculizându-l pentru credinţa efemeră şi puerilă că „lumea noastră e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Doctore Panglass, nu ai avut dreptate! În lumea mea nu a fost nimic bun! Să vă fie raţiunea insuficentă....

De ce fac ceea ce fac? Mai contează? Nu cred... dacă am ajuns aici de ce m-aş mai opri?! Nu pot să-i dau dreptate nici lui Platon. Nu există nimic dincolo de viaţă. În viaţa pe care o ai nu eşti mort. Eu cred doar că, pentru unii, viaţa chiar nu li se potriveşte. De aceea poate mă aflu şi eu aici. Am trăit o viaţă care nu mi s-a potrivit.

Fără de ochi privesc... fără de gură vorbesc... Sunt în sfârşit în peştera lui Platon... Aici nu e nici întuneric şi nici lanţuri nu mai sunt. Beau un vin acru dintr-o venă de fecioară, îmi scald clipa în cel mai pur prezent şi pictez din propria transpiraţie îngeri în fundul gol pe care îi umanizez prin nesăbuinţa mea. Dă-o dracului de cunoaştere esenţială. De acum nu mai am cum să-mi recunosc imortalitatea...

Trecutul a ars... din prezent a rămas scrum... viitorul s-a stins...

[...]

fragment din "Nu mă numesc Eu!"

vineri, 14 ianuarie 2011

revenire-n haos


faţă de crimă, mână în adaos
rugăminte-n stâncă furată din haos
înduioşare strâmbă, noapte şi nebuni
cluburi largi de curve şi surprinse luni
provocare, râvnă, paginare mută
sunet slab de clopot, îndurare multă
zi de suferinţă, diafragmă spartă
sălbatic în derivă şi pudoare largă
a vedea e simplu, gest de umilinţă
resorbire, zumzet, esenţă şi voinţă
treaptă în neştire, zic nedumerinţă
foc suav de clipă fără de credinţă
broaşte, sfânt şi aburi, cuiburi de noroi
muşcătura lunii, fluturi în convoi
zboruri de deliruri, surâsul platonique
dorul vechi de casă, cafeaua din ibric
amintire scurtă, merg la seceriş
gustul de acreală, mâncatul de măcriş
pe sub bob de crin
cu gust de pelin
încet mai trece vântul roz, dar rezonabil
căzătură-n sine şi-un nume portabil
ochi de umblătură, gumă din oficiu
căutare multă înspre orificiu
un cartof de sumbru, burtă, jar şi ghips
adunare-n stâncă, plâns de-apocalips
sfârcuri ce se-ncheagă, sex şi drog de var
aiureală-n curbă, cărbune şi jar
glob de vâlvă multă, colacul de la morţi
un amor de-albastru, aluviuni în porţi
toate sunt pe unde, se mai vede poate
că lumea-i pierdută, că lumea-i pe moarte

faţă de crimă, mână în adaos
revenire-n haos!...revenire-n haos!

joi, 16 decembrie 2010

cu toate că... eu te aştept!



să nu uitam că te iubesc
fie că-ţi place sau nu
de fapt iubesc lichidul tău
scurs din moartea ta imaginată
mă face să strălucesc
...şi să nu mi se decojească pielea
e un fel de antirid perfect


dar dacă tot vrei
te voi lăsa cu nefericirea şi cu mizeria
în orice colţ de stradă
să fii agăţată
de perverşi şi câini fără botniţă
astfel încât să nu poţi să fii linsă
pe singura literă amară
ce ai ales-o ca şi nume de scenă,
pardon, de stradă

acum e prea târziu să regreţi ceva
eu nu te mai vreau în moartea mea
dacă vrei viaţă, viaţă meriti!

.......

priveşte în jur
nu-ţi cer să simţi că sunt aici
însă pot să protestez puţin

nu pot să nu te iubesc
...mai ales că mi-ai dat să beau
din dulcea ta cucută
aşa J. - ul tău vine de la Javră

m-ai ucis din dragoste, nuh?
dar şterge-ţi pata albă de pe faţă
nu aş vrea să-ţi las moştenire nimic
nici măcar în colţul gurii
aşa poţi să-ţi păstrezi curat
zâmbetul cariat

în curând o să mori şi tu
n-ai să rezişti fără mine
eu o să aştept cuminte
o să te ard
şi o să-ţi pun cenuşa într-o tabacheră
din când în când o să-mi fac câte o ţigară
pe care o să o savurez
după o partidă de sex
o să exclamez încet
"ce bună eşti!"

eşti pata cea mai neagră
de pe plămânul meu atrofiat
oricum dacă nu mă ucideai
muream de un cancer stupid
îţi doresc să mi te alături

îţi ceri cumva iertare?
lasă, vei muri şi tu!

marți, 13 aprilie 2010

Noi ştim că trebuie să murim… şi asta ne ţine în viaţă!


Pe tine ce te frământă mai mult: moartea sau infinitul?

Astăzi o să vorbesc despre moarte. Cu infinitul este altă poveste. Mult mai tristă! O să vorbesc despre moarte din două motive: unul aniversar (azi împlinesc ceva ani în care NU am murit) şi celălalt spiritual, adică din plictiseală!

Întotdeauna când mă gândesc la moarte, îmi aduc aminte de ceea ce spunea Maeterlinck: “n-ar exista morţi dacă n-ar exista cimitire”. Oare nu este moartea o producţie socială? Mi-aş fi dorit să fie aşa. Mi-aş dori ca atunci cand mori să poţi să te mai trezeşti măcar o dată să poţi să spui: nu îmi place cum am murit, vreu o altă moarte! Dreptul la moarte! Cu toţii suntem datori, nu vieţii ci morţii! Paradoxal, nu?

Viaţa este doar programul în care moartea e scrisă genetic!

Un vechi vis de imortalitate insista asupra faptului că moartea este regula, iar viaţa excepţia, prin definiţie ameninţată. Bichat spunea că “viaţa este ansamblul de funcţii care rezistă morţii”. Eu nu cred că rezistă ci mai degrabă desfăşoară, dă sens, dă identitate morţii. Modul în care mori, modul în care aştepţi moartea, modul în care nu te gândeşti la moarte etc. dau culoare vieţii, dau sens, dau intenţionalitate. În momentul în care ştiu că moartea mea se apropie, viaţa mea capătă altă structură, altă formă: atunci sunt, sau doar atunci sunt pentru că doar atunci înţeleg. Ce înţeleg? Că ceea ce se află în spatele conştiinţei de sine provoacă conştiinţa la eliberare! O dezrobire de logic. Pentru că atunci începi să apreciezi...! Începi să apreciezi pentru că nu mai ai nevoie de aprecieri...!

„Moartea nu este nimic pentru noi” spunea Epicur. Dar teama de moarte pe care Epicur încearcă să o alunge prin această afirmaţie, nu trebuie considerată absurdă. Mai mult, cu cât îmi este mai mult teamă de moarte, cu atât ajung să o înţeleg. O înţeleg în sensul că dacă mă gândesc la ea, atunci pot să-mi apreciez finitudinea. Finitudinea apreciată înseamnă viaţă trăită. (Dacă vrei să trăieşti, fă bungee jumping!). Eu astfel aş da sens celor spuse tot de Epicur: „atât timp cât existăm, moartea nu este aici, iar atunci când moartea a venit, noi nu mai suntem”. Eu nu mă voi întâlni niciodată cu moartea mea! Şi atunci de ce să nu trăiesc? Chiar murind....! Subtil spus, nu?

Moarte nu este obiectul nici unei experienţe. Ea este experienţa.

Moartea este, în mod fundamental, acel ceva pornind de la care viaţa poate căpăta sens. Moartea dă viaţă. Asumarea condiţiei ne face responsabili. Mai degrabă, aş prefera să mă facă iresponsabil! Faţă de socialul admis! Astfel mă ocup de propria moarte într-un sens inedit. Moartea mea, întotdeauna prematură, provoacă poate un eşec fiinţei care, ca fiinţă, perseverează în a fi. Dar cui ii mai pasă de fiinţă dacă vreau să-mi dau un sens iresponsabil. Moartea este experienţa pentru că nu mă pot desprinde de ea. Şi atunci, cu cât sunt mai conştient de ea, cu cât o aflu mai prematură cu atât viaţa se va desprinde mai mult de codurile scrise în propriul ADN. Hai să (de)venim mai iresponsabili! Astfel îmi pun capăt propriei eliminări!

Până la urmă, moartea este sfârşitul tuturor lucrurilor!
Nu îmi doresc altceva decât să trăiesc în această viaţă!