Se afișează postările cu eticheta logica. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta logica. Afișați toate postările

miercuri, 6 martie 2013

despre sciziparitatea sinelui



logica e iadul
şi doar uneori
cuvintele mi se aprind pe cerul gurii
degeaba înjur oricum ştiu
de cele mai multe ori uităm să fim
şi suntem atunci când suntem uitaţi

acum
te-aş privi dincolo de lenjerie
prin pielea ta pictată de semne de mamă răzleţe
te-aş privi dincolo de piele
prin carnea ta străpunsă de vinişoare indigo
ce topesc toate iernile
dar tac
îmi aprind o ţigară
viaţa trece
de-abia într-un târziu îmi dau seama
cine vede adevărul din noi
nici măcar nu ştie că priveşte

o să vă spun doar atât
în viaţă contează ciocolata amară
şi uşa pe care o închizi în urma ta

sâmbătă, 22 septembrie 2012

glossy











ne trec multe prin viață și noi trecem prin viețile multora fără să vrem mai mult sau mai puțin influențăm și suntem influențați de o singură secundă scăpată într-un timp pe care niciodată nu-l conștientizăm și uneori e obositor să înțeleg tot ce pentru alții e de neînțeles ori poate e doar o iluzie nici eu nu mai știu nici eu nu m-am decis dacă mai cred sau nu în adevăruri stupide și greu de controlat până la urmă totul poate fi acceptat însă acceptăm totul de obicei atunci când vrem să iertăm și vrem să iertăm doar atunci când suntem obosiți un fel de cerc logic ilogic în care mintea noastră confuză se învârte la nesfârșit dar e greu să recunoaștem asta și o facem foarte rar atunci când nu avem unde să ne ascundem când nopțile sunt gri și sunt împânzite de ploi cadențate rupte din ochi de sfinți inexistenți când inima ne bate după cadența ploilor în casă cu lumina stinsă visăm la o viață glossy și încercăm să credem mai mult decât oricând în orice lucru stupid până când știm că dacă ne întrebăm ceva răspunsul este întotdeauna da

joi, 28 iunie 2012

despre uitare












se poate întâmpla orice dar nu orice e întâmplător şi uneori trăim momentele alea în care credem că toate căcaturile ni se întâmplă doar nouă dar să nu ne speriem sunt doar consecinţele acţiunilor noastre care ne strâng de gât făr-a le pasă că între timp am devenit mai buni vorba lui nietzsche de noi nu scăpăm niciunde dar ne scapă întotdeauna faptul că uităm uităm uităm totul minunat medicament uitarea nu credeţi? eu cred doar toamna uit că totul se uită şi-atunci aş vrea ca tu să-ţi aduci aminte că sufăr de o logică cumplită tot timpul îmi surâd filosofiile ieftine şi uneori să-mi dai restart să-mi umezeşti lobul urechii cu inima cu buzele şi tot ce mai ai până la urma să nu uităm că trăim


foto: Mark-Meir Paluksht

miercuri, 4 aprilie 2012

despre argumente (favorabile)












sunt zile în care toate-s de căcat şi nimic din ce se-ntâmplă nu are logică raţiunea o ia razna înţelegi că nu mai vrei să-nţelegi ceva şi dai vina pe tot ce-ţi stă în cale şi asta se-ntâmplă deoarece există acele forţe instabile bolnave din noi care ne fac să răbufnim uneori şi care ne arată că fiinţa umană e extrem de fragilă dar nu-i aşa grav să ne permitem din când în când să suferim de nihilism ori măcar să nu mai jucăm teatru afişând că suntem bine cu zâmbetele alea strâmbe şi meschine lipite de buze care oricum ne trădează şi care nu-şi au rost în realitatea noastră nu sunt spectatori care să ne aplaude şi suntem al naibii de singuri mai ales atunci când schiţăm zâmbete forţate dar cât de greu recunoaştem asta faţă de noi atât de greu încât suntem de nerecunoscut dar până la urmă vestea bună e că reuşim cumva să ne inventăm propria logică să devenim un soi de wittgensteini ciudati care oricum ar fi fost ziua tot găsesc câteva argumente „convenabile” care să ne adoarmă aparent multumiţi. doar aparent. n-am chef de metafore subtile care să-mi farmece existenţa îmi dau seama că deja s-a înserat dar până la doişpe noaptea mai am timp să găsesc un argument favorabil mie nouă



foto: Iosif Badalov

joi, 15 martie 2012

mind trip












afară-i o lună aruncată aiurea pe cer care parcă biciuie năprasnic nişte nori sângerii şi-i scutură bine de ploaie ca semn că iarna s-a dus şi cu ea s-au dus multe dar nu contează pentru că orice trecut e irecuperabil aşa că nu-mi rămâne decât să sting becul în cameră şi lumina din mine mă aşez în pat ca-n fiecare seară încerc să adorm gândindu-mă la lucruri plăcute uneori îmi dau seama că iubesc într-o lume în care toate-s de căcat alteori sub ochi mi se strâng nevroze teribile şi am impresia că demoni cu pielea de var împing pereţii camerei în mine-s toate paradisurile pierdute şi-mi scrâşnesc dinţii aud sunete ciudate în urechi pe dumnezeu cum suferă de tulburări în conştiinţă orientare percepţie atenţie memorie voinţă dar nu! eu fac diferenţa dintre iluzie şi halucinaţie chiar dacă cromozomii 18 şi 21 sunt futuţi rău faci un refill cu serotonină în sinapse adaugi escitalopram clorpromazină prometazină un mix de culori vrac şi ajungi să râzi al naibii de bine râsul ăla euforic ce-ţi umflă grimase pe faţă şi ai impresia că te simţi demenţ-ial însă e doar impresia fiindcă mai târziu dai de valori crude de adevăr şi până dimineaţa încerci să rezolvi paradoxurile lui russel skolen godel berry şi uite aşa uiţi că aseară iarna s-a dus şi cu ea s-au dus multe că trecutul e irecuperabil prin urmare trezeşte-mă nu mă trezi decât dacă ştii să-mi spui

inima ta ce valoare logică are?



foto: Alexander Kharlamov

miercuri, 7 decembrie 2011

de ce mă iubesc oamenii












în mine sisif e fericit asta vociferam ca un dement prin bucătărie în timp ce-mi prăjeam trei felii de pâine de altfel cam toţi care trăiesc prin mine sunt fericiţi doar eu nu ştiu ce dracu am de nu mă suport şi mă încăpăţânez să cred că n-am nevoie de nimic altceva decât de logică chiar dacă logica nu ne scoate din căcat dar uite aşa îmi creez lumi care toate pot exista pentru că în absolutul meu totul e relativ şi-n fiecare seară mă gândesc ce-mi lipseşte şi cred că cel mai mult îmi lipsesc lucrurile simple dar nu ştiu ce înseamnă simplu şi-atunci n-are cum să-mi lipsească ceva ce n-am trăit şi uite aşa o iau iar de la capăt şi mă complac cu ideea că lumea e absurdă fiindcă în fiecare moment ne întrebăm ce suntem cum suntem de ce suntem pe când ar trebui doar să trăim fără ca să ştim de fapt că trăim şi dintre toţi am impresia că eu mă întreb cel mai mult de-asta şi cred că dumnezeu nu-mi seamănă şi nici nu-i datorez nimic şi da am răspunsul la întrebarea de ce mă iubesc oamenii: pentru că nu mă doare-n cot niciodată dar numai tu ştii că nu e bine să fiu lăsat singur cu mine pentru că aş putea crede prea mult aş putea visa prea mult aş putea iubi prea mult

joi, 4 august 2011

„the weary kind”



suntem întinşi pe patul lui procust dacă n-aţi ştiut mie mi se face operaţie pe suflet
17 siluete cu ochii negrii mă înconjoară am o gaură în piept cât o galaxie şi un suflet de mărimea frunzelor de cireş soarele inundă începutul de toamnă lumina acoperă tulburările obsesive depresiv-anxioase de mâine e toamnă mă prind cu toamna de mâini şi mă ţin strâns ca într-o colivie de lemn mi se dau să înghit culori şi realităţi şi realităţi colorate mi se fac masaje sunt pus la dietă mi se ia sânge venele mi se scurg în pâmânt precum rădăcinile pe spate am ventuze 17 siluete cu ochi negrii intră cu mâinile cu picioarele cu ţâţele cu totul în mine şi mă inundă şi folosesc pense de smuls limba şi sub ultraviolete îmi pun visele visele mele sunt moarte şi logica a murit şi dumnezeu nu se simte bine pe acoperişul lumii mele sunt un obiect cercetat cunoaşterea structurei clarifică formarea şi transformarea obiectului cercetat urăsc structuralismul ce melancolie simplă trăiesc sau manie sau demenţă sau idioţie am o cămaşă de forţă din epidermă de înger 17 siluete cu ochi negrii încearcă să-mi străpungă sufletul mă pun sub duşuri reci îmi dau comprese cu muştar substanţe vomitive sufletul nu-l puteţi scoate din mine ce gust dulce de clorpromazină am sub limbă am surplus de cromozomi şi aştept ziua de mâine de mâine vine toamna şi cu mâinile voi fi ancorat de ea toamna eu visez toamna doar eu visez şi tremur frigul îmi face bine şi aerul curat şi ploaia adâncă şi mocirla nu-mi cereţi nimic sunt mai mult decât gol

în inimă să-mi căutaţi inima mea nu are colţuri resuscitaţi-mă

vineri, 8 aprilie 2011

citind, mă recitesc!


Nu mai cred demult în aceste întâmplări reale. Care mă înconjoară. Care îmi cer să judec normal. Prefer să mă las în voia cuvintelor... celor care MĂ fac real, celor care MĂ străpung cu un real care nu îmi lasă urme. Niciunde!

De fiecare dată când recitesc o carte îmi dau seama că sunt altfel, că aceleaşi cuvinte îmi dau un sens care acum îmi convine mai mult. Descopăr ceea ce prima sau a doua oară, sau a şaptea oară n-am descoperit. Mă descopăr pe mine în viaţa acelor personaje sau idei. Şi mă simt iubit, urât, blestemat, depresiv... Până când (re)citesc ultima pagină... şi atunci revin la iluzia mea pe care alţii o numesc „viaţă”.

Primăvara e un prilej bun pentru recitirea cărţilor. Oare?!

De data asta, m-am simţit studiat ca un microb de propria mea judecată. Ce să aleg între o lume logică şi o altă lume logică?

Şi oare câte toxine mai pot să vărs din mine?

„urcaţi pe eşafod, călăul vă aşteaptă....!”, cu asta am rămas din ultima carte recitită!

Oricum, aveţi grijă ce cărţi alegeţi să recitiţi... riscul e să vă descoperiţi tot mai mult! Sau prea mult!

Oamenii au străbătut fiecare metru de pe această planetă până când şi-au dat seama că paradisul nu există!

Nu-mi rămâne altceva de făcut decât
să mă prăbuşesc în propria clipă!

joi, 16 septembrie 2010

Toamna, imaginaţia nu are culoare!


De data asta imaginaţia este împotriva raţiunii.
Gândurile pe care le am, lucrurile pe care le imaginez au scăpat demult de sub controlul logicii. Pasiunea este necontrolată, spaţiul este umbrit de alb, locul în care mă găsesc nu are delimitare, mâinile pe care le întind nu prind nimic. Toate imaginile sunt parcă împrăştiate pe un panou de lemn din care ies chipuri necunoscute ce despică orice idee raţională. Gândindu-mă la cum poate fi stăpânită imaginaţia, mi-am adus aminte că am citit pe undeva, nu îmi mai aduc aminte exact unde, însă Pliniu cred că spunea ceva de genul: „de parcă ar exista om mai nefericit decât cel stăpânit de imaginaţia sa”. Nu ştiu de ce tind să cred în cuvintele lui Pliniu. Cu cât te pierzi mai mult în imaginile produse de imaginaţia ta cu atât acestea tind mai mult să devină reale. Real de imaginar.

Starea hipnotică pe care această toamnă o promite cu vehemenţă devine un fel de design polisenzorial. Acest Feng Shui tomnatic alimentează imaginaţia şi rupe efectiv raţiunea în două. E ca un fel de atenuare provizorie a unei istorii imaginate care nu s-a petrecut încă. O imagine fără culoare dar în care totul există natural.

Ce culoare are o frunză pe care o priveşti cu ochii închişi?

Poate că e vorba şi de un idealism transendental. Încerc să aflu ceva?! Cu siguranţă, însă nu mi-am dat încă seama ce! Şi paradoxul tocmai ăsta e: sunt conştient de faptul că încerc să aflu ce înseamnă imaginea imaginată în sine (niciodată nu voi afla) dar şi ştiu că nu pot face asta decât prin intermediul reprezentărilor, adică tot a imaginaţiei. Altfel spus, imaginaţia îmi spune că tot ceea ce „văd” există dar nu-l voi putea cunoaşte niciodată în sine. Cu toate acestea, această „lume” devine reală. Probabil din cauză că e toamnă. Sau poate din cauză că realul „celălalt”, realul comun mie, nouă, nu-mi mai convine. Pare mai interesant să priveşti o frunză cu ochii închişi, nu?!

După cum vă spuneam, toamna asta imaginaţia nu are culoare. Mi-am dat seama de asta încercând să nu-mi mai imaginez nimic. Proastă idee! Am ajuns să-mi imaginez şi mai mult. E ca şi când cineva îţi oferă să alegi un măr din două mere absolut identice. Şi tu stai să te gândeşti pe care să-l alegi!


Apropo, voi de câte ori râdeţi pe zi?

duminică, 30 mai 2010

Cultul sincerităţii!


(Mi se pare mie sau în ultimul timp cu toţii dorim să fim mai sinceri? Sau pretindem că suntem sinceri! Depinde de cum analizezi lucrurile. De pildă, sfera politică debordează de sinceritate! Ba mai mult, s-a ajuns până la situaţia în care se definesc noi perspective ale sincerităţii!

De exemplu, aseară ascultam şi nu îmi venea să cred cum se explica setul de măsuri anticriză luate de guvernul actual. Totul începea astfel: „dom’le, să fim serioşi!” sau „dom’le, să fim sinceri!” şi continua în forma logică următoare: „s-a furat (implicit se înţelege că nu se mai fură!), şi le recomand tuturor, chiar şi colegilor mei, să înceteze! Este momentul să fim sinceri şi să încetăm!”

Incredibil!

Tradus: am furat, mult, mult, mult, dar acum am încetat să mai furăm! Şi în numele sincerităţii ne ştergem orice urmă infracţională pe care am făcut-o! Suntem sinceri, şi asta e de ajuns! Prin urmare, aveţi în continuare încredere în noi, fiţi solidari cu noi! Că noi vă vrem binele!

Incredibil! Încă o dată!

După cum se poate observa, sinceritatea a fost ridicată la rangul suprem de scuză! Penibilă! Şi penibil! Ah, şi e incredibil cum încă, acest tip de sinceritate, e credibil! Pentru încă mulţi!

Dar nah, atâta timp cât există urechi, există şi cuvinte!

Această obsesie a sincerităţii însă nu face altceva decât să sublinieze cât de cinică şi ipocrită a ajuns societatea în care trăim, pe de-o parte, şi pe de alta, cât de puţină încredere mai avem unii în ceilalţi!
Pe modelul, cu cât repet mai mult sintagma „sincer, crede-mă!” cu atât dovedesc mai mult că am ceva de ascuns!

Fapta, din păcate, palpabilul a devenit o fantomă a sincerităţii pierdute! Aşa că, să fim sinceri!)
.
.
.
.
.
…cunoscând matricea unui operator, putem construi, corespunzător, definiţia acestuia. Conjuncţia, de exemplu, este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat atunci când ambele argumente sunt adevărate. Disjuncţia este funcţia de adevăr care ia valoarea logică adevărat dacă cel puţin un argument este adevărat. Argumentele implicaţiei (⊃) se numesc p= antecedentşi q= consecvent. Din matricea corespunzătoare rezultă că implicaţia este falsă doar dacă antecedentul este adevărat şi consecventul fals iar……..

luni, 12 aprilie 2010

O socoteală bună!


Această poveste se întâmplă într-un azil psihiatric. Într-o zi s-a hotărât să li se dea drumul câtorva pacienţi. Directorul îi supune mai întâi unui test foarte uşor. Pacienţii sunt 3 la număr:

Directorul îl întreabă pe primul:
- Cât fac doi ori doi?
- Şaptezeci şi patru, răspunde omul!
Descumpănit, directorul se gândeşte că pacientul nu este încă vindecat. Nu-i poate da drumul. Îl întreabă pe al doilea:
- Cât fac doi ori doi?
- Marţi, răspunde omul!
Auzind răspunsul, directorul ia hotărârea care se impune: îl va mai ţine o vreme în azil.
Îl întreabă şi pe ultimul:
- Cât fac doi ori doi?
- Patru.
Directorul este încântat. Hotărăşte să-i dea drumul, deoarece este vindecat. Totuşi, înainte ca pacientul să iasă pe uşă, îl întreabă:
- Cum ai socotit?
- Foarte simplu. Am scăzut marţi din şaptezeci şi patru!:)

(din ciclul "Cercul mincinoşilor - Poveşti filosofice", Carriere)



Eul este încăpătânat, întunecat, nesuferit şi poate că nici măcar nu există!!! :)