Se afișează postările cu eticheta paradox. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta paradox. Afișați toate postările

vineri, 12 iulie 2013

220 V



mi se pare atât de banal să vorbesc despre inimă și nici măcar nu sunt cardiolog să pot spune ceva despre ea doar am citit pe undeva că e un mușchi ațos opac și bine chituit care se restartează cu 220 V în rest mai știu că poate fi schimbată dar în ea nimic nu se poate schimba că singura boală din inima oamenilor e singurătatea că-n inimă raiul și iadul se amestecă și trăiesc licurici și povești și amintiri și crește busuioc și păpădiile sunt udate cu sânge și timpul n-are infinit și uneori doare a dracului de tare dar alteori durerea e dulce ca o amandină și nimic nu-i scapă inimii pentru că prin ea trebuie să treacă sfinții și ploile de toamnă și tot ce are sens și nonsens INIMA e o gară din care nu mai pleacă nici un tren din inimă pleacă doar alte inimi pentru că inima e un paradox inima e o prostie inima respiră ucide fute uită și iartă inima inimii mele e ca o biserică neterminată în care dumnezeu refuză să locuiască

din inimă îți spun că
degetul meu suferă de atingere
așa cum
ochii tăi suferă de privire

sâmbătă, 9 martie 2013

kiwi



am văzut un film în care
unul dintre personaje avea alergie
la cuvântul iubire
și nimeni nu îndrăznea să-i spună
te iubesc
de teamă să nu devină criminal

ce paradox convenabil
mă gândesc
ce serenitate bucolică ar fi pe pământ
fără cuvântul iubire
ne-am plictisi și până la urmă
am deveni cu toții criminali

de fapt
e doar o primăvară amară
în care-mi pui pe buze ploaia
mănânci un kiwi
și-aștepți să fiu mai bun

oricum
eu voi fi primul criminal
draga mea
life is hard
so
fuck the life
or
fuck me harder

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

reality show











e totul aici în spatele acestor ochi crăpați verzi obosiți o lume întreagă insalubră toate lumile imposibile în care nu se găsește nici un sens ascuns iar nebunia e un joc de-a sinele în rest pahare sparte pe podea cioburi roșii în tălpile crude nici o durere nu e mai mare decât cea a desprinderii de mâna ta și înțeleg ce este ființa mă joc de-a dumnezeu și mă mir cât de simplu e dar dumnezeu nu crede-n el ci doar în oameni care iubesc și mi-e foame am ucis tot ce se putea ucide din mine pentru că totul e aici și știu că nu vă convin aceste cuvinte dar nu-mi pasă mă fut în ele trăiri și emoții și decorațiuni de crăciun m-am săturat de pledoarii intelectuale de sfinți ce se bucură să scape de mine de toți disperații care născocesc minciuni ca să trăiască de eșecuri frustrări ambiții prăpăstii plusuri minusuri echilibru și mâncat sănătos am hotărât de azi nu mai simulez viața iar lumea care mi se deschide și-n care eu mă închid va fi doar felul meu obișnuit de a fi un paradox simplu în care cineva se sinucide fiindcă e fericit

nebunia e doar un joc de-a sinele
nu uita
să nu ceri nimănui nimic decât pe tine însuți înapoi

duminică, 12 august 2012

ink heart












ajung acasă
deschid ușa intru în hol
las telefonul cheile și țigările pe dulapul din dreapta
tenișii lângă dulap
merg în bucătărie miroase a fum deschid geamul
ajung în cameră mă dezbrac
de haine de mine de orice pot da jos
pornesc laptopul pun dimmu borgir mă așez
pe spate în pat privesc
tavanul e singurul meu cer
înjur de câteva ori
în gând am multe voci cred
toate-s de căcat
orice-aș face nu fac destul
îmi privesc doar mâinile
sunt pline de cerneală
fiecare pată e un gând
pe care l-am trăit și l-am ucis în același timp
doar eu pot face asta
paradoxurile înfloresc în mine oricum oricând

eu nu știu
nu știu cine sunt
dar
nOi știm
știm ce suntEm



foto: Megan Snider

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

simplitatea de a iubi












de ce te iubesc?!
pentru că ştiu.
pentru că încep să văd
pentru că refuz să înţeleg
pentru că nu am nimic
pentru că nimic nu rezistă
pentru că totul este tot
pentru un semn
pentru că începutul e mers
pentru că sfârşitul este
pentru aer
pentru că totul se vinde
pentru autonomie
pentru dependenţă
pentru vers
pentru paradox
pentru căderi
pentru ceea ce vreau să uit
pentru a te atinge
pentru gândul simplu de a gândi
pentru a fi organic
pentru o dorinţă
pentru a mă juca
pentru a fi mic
pentru a fi înalt
pentru a respira
pentru a deveni claustrofob
pentru plictiseală
pentru a fi aproape de ceva
pentru a mă vedea
pentru a rima
pentru a fi la înălţime
pentru că vreau.

de ce te iubesc?!
pentru că vreau să exist

miercuri, 8 decembrie 2010

Bucurie - fragment din "Nu mă numesc Eu!"


Sunt atât de fericită! Sună a clişeu dar ştiu că te cunosc dintotdeauna. De când te-am întâlnit m-am schimbat atât de mult. Am găsit o cale prin care trecutul să nu mă atingă. Sunt aşa cum niciodată nu am reuşit să fiu. Trăiesc prin tine ca şi când nu aş exista. Îmi dai sensul de prezenţă şi culoarea de a fi...

Nimic nu ne atinge. Trăim o filosofie primară căutând primele principii şi cauze ale bucuriei. Locurile în care mergem ne înconjoară şi se lasă schimbate de nepăsarea noastră inocentă. Dansăm pe străzi, ne spunem că suntem nebuni, ne îmbătăm cu aerul rece de afară şi le spunem tuturor cât de cald e. Astăzi am fost prin parc şi am aruncat cu săgeţi în cărţile lui Aristotel ca să nimerim cuvintele despre fericire, ieri ne-am vopsit dinţii cu albastru de metil şi le-am zâmbit trecătorilor la semafor. Altădată ne aflam într-un restaurant şi beam un fersh de mere care era exagerat de dulce. La masa de lângă noi se aşază un cuplu. Ea e blondă şi poartă o rochie albă cu buline negre. El vrea să pară dichisit dar e normal de obişnuit. Eu îţi spun că sunt la prima întâlnire dar tu nu le dai atenţie. Îi privesc pe cei doi. Îşi comandă ceva de mâncare. El termină primul şi observ cum bate din piciorul stâng şi se uita pe pereţi neştiind ce să spună. Gestul lui îmi aduce aminte de prima noastră întâlnire... când nici eu nu am ştiut ce să spun... poate dor „nu ştiu” de vreo 5 ori... Continui să-i privesc pe cei doi. El e la fel de neliniştit. Ea îmbucă în greaţă dintr-o tulpină de broccoli şi se mişcă în reluare. Sunt stingheriţi unul faţă de celălalt. Îţi atrag atenţia încă o dată iar tu, cu un gest imprevizibil, te ridici de la masă şi te îndrepţi către ei. Intri în discuţie, eu nu aud ce le spui, însă citesc uimirea apoi nervozitatea de pe chipurile lor. Apoi, cei doi încep să zâmbească, tu revii la masă şi îi laşi în urmă chiar râzând... împreună, ca şi când s-ar cunoaşte dintotdeauna. Te întreb ce le-ai spus iar tu îmi răspunzi scurt: „le-am făcut cunoştinţă unuia cu celălalt”.

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb. E prima dată când am încetat să mai sper deoarece acum nu mai am la ce să sper. Ajunge să trăim. Chiar şi aşa inconştienţi.

Fericirea nu are consistenţă fără bucurie. Nu poţi fi fericit scrâşnind din dinţi. A iubi înseamnă a fi fericit. Iubirea e probabil singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Iubirea ne diferenţiază pentru a ne pune în comun, pentru a ne avea la modul comun. Iar bucuria este produsă de iubire. Bucuria provenită din iubire nu este ca orice cadou normal pe care îl deschizi şi, o dată cu deschiderea lui, bucuria încetează. Bucuria iubirii oferă limita eternităţii. De aceea ne spunem că ne vom face cadouri pe care nu le vom deschide niciodată...

Ne plimbam printre umbre de lumini şi uităm de Epicur şi de stoici. Ne desenăm pielea cu linii rupestre şi alergăm stolurile de cocori din mlaştinile tomnatice. Ne mânjim trupurile cu celule de gheaţă şi ne vom transfoma în barbari preistorici pe care arheologii o să-i descopere într-un târziu. Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.

- Sunt aici!
- Şi Eu...!

De noi nu depinde nimic. Suntem liberi într-o libertate cosmică ce nu are limite decât bănuite. Atunci când zâmbesc şi tu zâmbeşti. E noua regulă pe care urmează să ţi-o spun. Mă bucur că nu suntem altundeva decât aici, în această lume suprasensibilă în care ne-am integrat, care ne integrează. Aici, Eul meu magic vrea să se desprindă de mine iar eu îl las... sunt incompatibilă cu mine într-un mod care nu mă contrariază. Şi simt această bucurie... acest zâmbet. E ca şi acel moment pe care îl simţi în prima zi al unei vacanţe pe care ai plănuit-o cu mult timp în urmă. Ajungi în locul cu pricina, îţi desfaci bagajele, te plimbi puţin prin împrejurimi şi apoi te aşezi undeva, în camera hotelului, la bar, afară pe o bancă, oriunde, şi stai. Doar stai. Şi timp de câteva minute doar te bucuri. Uiţi cine eşti, ce ai fost, ce vei fi. Îţi zâmbeşti ţie... Eşti ca un sculptor care îşi trădează modelul şi începe să sculpteze o transformare ideatică. Un ceva care va deveni orice... Te privesc. Zâmbeşti... şi eu zâmbesc. Astăzi mă bucur... ţin în mână cheia de la intrarea în lumea miturilor...

Mă bucur de această bucurie a ta. Am devenit ceea ce nu am fost încă. Suntem identici şi diferiţi pentru că doar aşa ne putem conserva fiinţa şi nefiinţa. Avem logica cea mai simplă. Acum când nu ne gândim la nimic. Acum când tu nu te gândeşti la nimic. Eşti doar aici. Şi zâmbeşti. Îmi spui că aflându-te într-un spital de nebuni, dacă spui că eşti normal, nimeni nu te crede. Primul pas spre vindecare e să te crezi nebun. Şi râzi. Mă bucur să te văd râzând. Mă bucur că suntem nebuni. Mă bucur că eşti în lumea mea. Că ai uitat de lumea ta, de depresiile care te măcinau, de gândurile legate de sinucidere, de obsesii, de extreme, de paradoxuri, de limite. Ai venit în lumea mea simplă în care te bucuri. De când ai ajuns, în mine totul se schimbă numai Tu nu. Ai devenit permanenţa mea. Obsesia mea calmă. Şi mă bucur...

Rătăcim împreună prin ruinele palatului din Cnossos. Tăiem cu dosul palmelor luminile ce se strecoară printre crăpăturile din ziduri şi creăm spectre din alb şi negru. Ne facem cununi din ramuri de alun pe care le purtăm dansând un dans frenetic printre bacante. Sorbim din cupe de os un vin tânăr şi ne hrănim cu matematici dispărute. Într-un târziu, de partea cealaltă a cărbunilor încinşi, îl observăm şi pe Eros care arată ca o umbră frivolă. Ne amuzăm de el. Eros e fiul abundenţei (Poros) şi al sărăciei (Penia). Paradoxul lui îl înţelegem... iar de Thanatos nu ne pasă acum. Sunt doar Eu şi Tu. Tu în limita mea. Noi în limita bucuriei.

Tu eşti sinonim cu substanţa în sine.
Tu, Tu eşti Supraeul meu.

Sub dinastia Zhou, marchizul Lîng a auzit într-o noapte cântecul unei viori ciudate. I-a plăcut atât de mult încât i-a poruncit maestrului de muzică să-l copieze şă să-l prezinte marchizului Pîng. Era cântecul cel mai funest dintre toate cântecele. Era cântecul care prevedea sfârşitul imperiului. Dar era atât de plăcut încât marchizul Pîng a spus „vreau să-l ascult până la sfârşit”, nebăgând de seamă că pe terasele palatului se aşezaseră deja două stoluri a câte opt cocori negrii... Atunci când există plăcere, nimic nu mai există. Universul se închide în jurul tău şi nu-şi denunţă caracterul tiranic.

Eşti lângă mine. Nu vreau ca această bucurie pe care o resimţim împreună să se termine vreodată. Vreau să trăim acest prezent absolut inexistent. Vreau să fim. Chiar şi aşa inexistenţi. Nu vreau să ascultăm cântecul niciunei viori. Noi nu vom arunca inelul în apă la fel ca Polycrates pentru a înlătura pericolul unei fericiri prea mari. Pentru noi nu există fericire prea mare. Singura substanţă care există e fericirea. Este noul nostru principiu metafizic. Vreau ca noi să decurgem din fericire, vreau ca fericirea să devină pentru noi o necesitate naturală, un mod propriu prin care să fim în relaţie cu totalitatea, cu totalitatea noastră. Astfel vom simţi cea mai înaltă formă de bucurie. Vreau să ni se facă un transplant de transcendenţă, să pretindem că putem învinge orice sfârşit, să fim rezultatul unei ecuaţii imposibile, să fim singurii actori care joacă pe ultima scenă, şi care-şi fac intrarea anunţaţi la portavoce de însuşi Zarathustra. Vreau ca viitorul să nu fie contingent. Mă gândesc la sfârşit. Nu ar trebui...

Astfel suntem acum. În acest timp inexistent. Când ne-am cunoscut nu-mi mai aduc aminte. Cât va dura această bucurie nici nu contează. Trăim. Doar trăim. Nu avem nici o vinovăţie sacră. Ne generăm şi ne regenerăm dintr-un univers fragmentar. Suntem muzele ideale pentru Van Gogh.

Doar câteodată tu te mai opreşti şi mă întrebi: „tu cum mă vezi pe mine?”, iar, după ce îţi răspund, mai spui scurt „chiar?”. Apoi te reîntorci lângă mine ca şi când ai fi vrut doar o confirmare de existenţă.

Există un sânge rece în aceste mâini care îţi scriu această scrisoare. Ştii, niciodată nu am mai scris o scrisoare. Acum stau aici lângă tine, tu nemişcat, cu ochii închişi, încercând poate să-mi mai spui ceva. Ţi-am scris o scrisoare despre bucurie. Despre bucuria noastră. Aşa cum am văzut-o, aşa cum poate tu ai simţit-o. Vreau să-ţi trimit această scrisoare la adresa la care nu ai să ajungi să locuieşti niciodată. Eu sunt dovada ta de existenţă. Nu pot înţelege cum am ajuns aici, cum ai ajuns tu aici. Vreau să te trezeşti. Sunt înconjurată de aceste halate albe care mişună în jurul tău şi care nu îmi dau nici un răspuns. Vreau să faci totul. Eu voi face totul. Vreau să te trezeşti. Nu mă lăsa să exist.


Ne-am ascuns viitorul într-un criptex iar codul l-am lăsat trecutului să-l piardă. Te aştept în ultima zi a infinitului...

joi, 16 septembrie 2010

Toamna, imaginaţia nu are culoare!


De data asta imaginaţia este împotriva raţiunii.
Gândurile pe care le am, lucrurile pe care le imaginez au scăpat demult de sub controlul logicii. Pasiunea este necontrolată, spaţiul este umbrit de alb, locul în care mă găsesc nu are delimitare, mâinile pe care le întind nu prind nimic. Toate imaginile sunt parcă împrăştiate pe un panou de lemn din care ies chipuri necunoscute ce despică orice idee raţională. Gândindu-mă la cum poate fi stăpânită imaginaţia, mi-am adus aminte că am citit pe undeva, nu îmi mai aduc aminte exact unde, însă Pliniu cred că spunea ceva de genul: „de parcă ar exista om mai nefericit decât cel stăpânit de imaginaţia sa”. Nu ştiu de ce tind să cred în cuvintele lui Pliniu. Cu cât te pierzi mai mult în imaginile produse de imaginaţia ta cu atât acestea tind mai mult să devină reale. Real de imaginar.

Starea hipnotică pe care această toamnă o promite cu vehemenţă devine un fel de design polisenzorial. Acest Feng Shui tomnatic alimentează imaginaţia şi rupe efectiv raţiunea în două. E ca un fel de atenuare provizorie a unei istorii imaginate care nu s-a petrecut încă. O imagine fără culoare dar în care totul există natural.

Ce culoare are o frunză pe care o priveşti cu ochii închişi?

Poate că e vorba şi de un idealism transendental. Încerc să aflu ceva?! Cu siguranţă, însă nu mi-am dat încă seama ce! Şi paradoxul tocmai ăsta e: sunt conştient de faptul că încerc să aflu ce înseamnă imaginea imaginată în sine (niciodată nu voi afla) dar şi ştiu că nu pot face asta decât prin intermediul reprezentărilor, adică tot a imaginaţiei. Altfel spus, imaginaţia îmi spune că tot ceea ce „văd” există dar nu-l voi putea cunoaşte niciodată în sine. Cu toate acestea, această „lume” devine reală. Probabil din cauză că e toamnă. Sau poate din cauză că realul „celălalt”, realul comun mie, nouă, nu-mi mai convine. Pare mai interesant să priveşti o frunză cu ochii închişi, nu?!

După cum vă spuneam, toamna asta imaginaţia nu are culoare. Mi-am dat seama de asta încercând să nu-mi mai imaginez nimic. Proastă idee! Am ajuns să-mi imaginez şi mai mult. E ca şi când cineva îţi oferă să alegi un măr din două mere absolut identice. Şi tu stai să te gândeşti pe care să-l alegi!


Apropo, voi de câte ori râdeţi pe zi?

vineri, 10 septembrie 2010

Astăzi nu am văzut pe nimeni zâmbind!


Semnificaţiile nu mă mai interesează.
Seriile de evenimente care ne înconjoară nu fac alteceva decât să ne dezguste şi mai mult. Astăzi, o nouă zi fără sens, toată realitatea de care am fost cuprins s-a dovedit a fi încă o dată fără substanţă. Nici astăzi nu am găsit nimic. Nici astăzi nu am căutat ceva. Am lăsat iar timpul să treacă fără ca să-i simt prezenţa. Azi, am privit totuşi mai mulţi oameni. Preocuparea pe care o afişau figurile lor nu-mi spunea nimic. Era un fel de preocupare „de la sine” existentă. Nu am văzut pe nimeni zâmbind. Probabil că au uitat să zâmbească...

Istoria de azi, istoria prezentă, nu merită să fie scrisă. De ce? Pentru că e o istorie plină de iluzii, speranţe, dorinţe. O istorie din care nu facem parte pentru că nu ştim să fim parte a ei. De aceea nu merită scrisă. Nimeni nu se mai oboseşte astăzi să mai pună întrebări precum „ce mai faci?”, „cum o mai duci?”, „eşti bine?”. Şi chiar dacă le pune cineva, acestea nu au decât un sens nesemnificativ, de complezanţă, de obişnuinţă rămasă cumva în memorie într-un mod involuntar. Acest dezinteres major pe care îl manifestăm faţă de ceea ce ne înconjoară nu face altceva decât să ne pună în situaţia singularităţii, sau a (a)singulării. Ce sens mai are să vorbeşti despre iubire, ură, artă, poezie etc. când toate acestea, pentru a exista, trebuie împărtăşite! Cu cineva! Aşa că, istoria asta, a noastră, nu mai merită să fie scrisă pentru că a devenit o istorie a „fiecăruia”...

Încă mai caut o modalitate de detaşare ataşată! Cum poţi să simţi dar să nu înţelegi simţirea? Cum poţi să ieşi din orice fel de paradox?

Cineva m-a întrebat azi de ce nu vorbesc! Mi s-a părut de-a dreptul hilară întrebarea mai ales că de obicei am tendinţa să acaparez toate discuţiile la care particip. Am vrut să-i explic faptul că încercam să ascult (bineînţeles fără ca să fiu conştient de asta). Din nou hilar, fiindcă nimeni nu vorbea de fapt! Şi atunci mi-am dat seama că vroia să-mi ceară ceva... am continuat să tac...

Pascal avea dreptate: omul este o fiinţă divizată şi contradictorie! Acest „nici înger, nici demon” nu îmi mai spune totuşi nimic. Decât „obişnuinţa” rămasă cumva involuntar în memorie. De asta sunt sătul! Pe de altă parte, nici nu ar trebui să mă deranjeze. Pentru că sunt poate la fel. Sau poate chiar mai mult. Cât de bine ar fi dacă nu aş şti ce înseamnă cuvântul „limită”...

Acestea nu sunt totuşi un manifest al conştiinţei. Îmi place să cred că nu sufăr de depresii, de nebunie, de iubire şi câte şi mai câte. Probabil s-ar putea să nu fie aşa. Cert este că nu îmi doresc nimic. Sau cel puţin am încetat să-mi mai doresc ceva... zâmbind!

După cum vă spuneam, azi nu am văzut pe nimeni zâmbind! Probabil că nu mai există motive. Sau, îţi trebuie un motiv ca să zâmbeşti? Întotdeauna am avut impresia că zâmbetul este înscris în materialul nostru genetic. Se pare că totuşi nu este aşa...

dar poate că nimeni nu a făcut pe „bufonul”....