Se afișează postările cu eticheta existenta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta existenta. Afișați toate postările

marți, 10 decembrie 2013

sinestezia este o anestezie cu viață



eu mă fac să fiu un mod de a fi eu aleg dar nu mă aleg eu privesc dar nu mă privesc eu sunt cel mai îndepărtat aproape al meu întotdeauna prezent dar niciodată conștient de prezența mea eu sunt toată lumea care a plecat din mine la schi la proteste la patinoar la o cafea la orice eu aștept pe canapea o altă viață în care să mă nasc la fel cred eu cred prea puțin eu știu culorile pe numele lor mic și le strig de exemplu mă albastrule unde dracu fugi seara după ce închid ușa cerului și culorile îmi răspund uneori dar culorile n-au buze ele au mâini și mâinile sunt de mâine ele nici nu există pentru că existența în sine sună a gol și golul e plin ochi de ochiuri de rouă prăjite în lumina încinsă e dimineții și dimineață e în fiecare zi dacă vrei dacă vreau dacă vrei să vreau voi privi pe fereastră pentru că fereastra mă desparte de iarnă fereastra e o despărțire în toată regula iar regula este regulată bine adică e periodică necesară și merită încălcată vreau să zic să respecți și ceea ce nu trebuie respectat să respiri iubirea printr-un plămân universal să nu uiți să o iei razna să nu îți pese că îți pasă fiindcă prin inima ta trece sângele tuturor necunoscuților

când mă iubești
trăiesc fără să-mi număr banii


photo: chillphotographie

sâmbătă, 13 octombrie 2012

enjoy the ride








cine ești de ce nu ești? ochiul nopții se deschide. tăcerea absurdă inundă încăperea. nu mi-e frică să spun unde sunt. nici nu știi. niciodată nu vei știi. aici sunt bufnițe de carton scrisori și plicuri cu facturi toate nedeschise boluri murdare de lapte și cereale. pe peretele uns cu lavabilă fluturi azurii se târăsc spre tavan iar tavanul e singurul cer din care lipsesc norii lipsesc îngerii iar dumnezeu e plecat în sufletele celor care nu cred. dar cei care nu cred n-au nevoie de dumnezeu. lasă-ți ochii să vadă închide-i deschide-i dar lasă-i să vadă. tu nici măcar nu vrei să ne auzi. eu sunt sunt sunt de mai multe ori sunt. sunt conștient de mine de noi de vocile mele care sunt eu. eu nu sunt eu. noi suntem eu. e toamnă aici. dintotdeauna a fost toamnă. dintotdeauna te-am așteptat toamna. în nici o toamnă nu m-ai găsit. ochiul nopții se deschide. tăcerea absurdă inundă încăperea. e becul aprins. inima mea te ține de mână. ieri am fost în vizită la prieteni vechi am depănat amintiri și vieți ce nu mai pot fi trăite. trecutul e relativ doar dacă vrem să ne mințim. pe stradă pluteau ploi reci mizerabile și troleibuze încărcate cu oameni ce nu știu să zâmbească. am stat acolo blocat în minute oarbe. am plecat. am plecat de multe ori dar niciodată n-am ajuns. încă n-am ajuns poate nici nu voi ajunge. ma réalité imaginaire. îmi asigur visele cu citalopram fluoxetina setralina paroxetina și alte culori. cât de goală e camera asta. lasă-ți ochii să vadă închide-i deschide-i dar lasă-i să vadă. ce? nu contează ce contează. playlistul s-a oprit cu morcheeba. enjoy the ride. enjoy the ride. enjoy the ride. asta era piesa ce se auzea în acea după-amiază. tu erai pe balcon întindeai haine eu citeam beckett si mă gândeam la obsesii. arhanghelii știau să fie fericiți. cumva. cumva au dispărut încet încet așa cum dispare totul. dar nimic nu dispare de tot. uneori îi mai aud și-mi spun ce mai faci. acum nu. acum am picioarele amorțite. nu mai plec. cu degetele galbene fumez țigară după țigară până le termin. termin ce mai e de terminat. întind mâna dreaptă pe masa de sticlă mată și ochii mi-i așez pe bluza adunată la umăr. noi trăim doar atunci când suntem trăiți. noi trăim doar atunci când suntem trăiți. e becul aprins. cine ești de ce nu ești?

duminică, 12 august 2012

ink heart












ajung acasă
deschid ușa intru în hol
las telefonul cheile și țigările pe dulapul din dreapta
tenișii lângă dulap
merg în bucătărie miroase a fum deschid geamul
ajung în cameră mă dezbrac
de haine de mine de orice pot da jos
pornesc laptopul pun dimmu borgir mă așez
pe spate în pat privesc
tavanul e singurul meu cer
înjur de câteva ori
în gând am multe voci cred
toate-s de căcat
orice-aș face nu fac destul
îmi privesc doar mâinile
sunt pline de cerneală
fiecare pată e un gând
pe care l-am trăit și l-am ucis în același timp
doar eu pot face asta
paradoxurile înfloresc în mine oricum oricând

eu nu știu
nu știu cine sunt
dar
nOi știm
știm ce suntEm



foto: Megan Snider

miercuri, 16 mai 2012

morning mindfuck









dimineaţa asta
ochii mei văd şlapii covorul pluşat uşa de sticlă deschisă ce dă spre hol 12 paşi până în baie oglinda murdară de pastă de dinţi două mâini ce-mi acoperă faţa lungă osoasă încremenită adormită sub buze nici un cuvânt
dimineaţa asta
ochii noştri o văd pe atena lui phidias vulgară şi-a naibii de bună un fel de playmate cu tălpile-n sânge ce dansează pe musica mundana primul cuvânt ce se termină-n zdă lângă ea flori de maci triunghiulari creaturi hibride o mască de oxigen rămăşiţe dintr-o explozie toate adunate-ntr-un tablou expus printr-un vis decupat nu ne-aducem aminte ce cum am visat undeva cineva a strigat toată noaptea şi-am strigat şi noi dar dumnezeu nu aude vocea raţiunii oamenii se nasc şi mor atât de simplu e tot şi fiecare trebuie să se considere pe sine însuşi ca substanţă iar gândirea ca un accident al existenţei proprii nu nu nu iubim destul şi suntem în stare de mult mult mai multe idei un amalgam de cuvinte nenorocite cu astea

azi îl futem pe ăsta la cap



foto: Mauricio Silerio

miercuri, 4 aprilie 2012

despre argumente (favorabile)












sunt zile în care toate-s de căcat şi nimic din ce se-ntâmplă nu are logică raţiunea o ia razna înţelegi că nu mai vrei să-nţelegi ceva şi dai vina pe tot ce-ţi stă în cale şi asta se-ntâmplă deoarece există acele forţe instabile bolnave din noi care ne fac să răbufnim uneori şi care ne arată că fiinţa umană e extrem de fragilă dar nu-i aşa grav să ne permitem din când în când să suferim de nihilism ori măcar să nu mai jucăm teatru afişând că suntem bine cu zâmbetele alea strâmbe şi meschine lipite de buze care oricum ne trădează şi care nu-şi au rost în realitatea noastră nu sunt spectatori care să ne aplaude şi suntem al naibii de singuri mai ales atunci când schiţăm zâmbete forţate dar cât de greu recunoaştem asta faţă de noi atât de greu încât suntem de nerecunoscut dar până la urmă vestea bună e că reuşim cumva să ne inventăm propria logică să devenim un soi de wittgensteini ciudati care oricum ar fi fost ziua tot găsesc câteva argumente „convenabile” care să ne adoarmă aparent multumiţi. doar aparent. n-am chef de metafore subtile care să-mi farmece existenţa îmi dau seama că deja s-a înserat dar până la doişpe noaptea mai am timp să găsesc un argument favorabil mie nouă



foto: Iosif Badalov

joi, 9 februarie 2012

când foile-s albe şi noaptea la fel












sunt câteva zile de când n-am mai scris nimic nu mi-a atras atenţia ca şi când aş fi încetat să exist şi am o mie de gânduri ascunse pe care le împart prin cafenelele din oraş cu oameni pe care nu-i voi mai întâlni a doua oară şi-n care mă las pierdut cel puţin aşa îmi place să cred dar ştiu că-mi plac iluziile atât de mult încât uneori orice iluzie mi se pare reală dar cine sunt Eu să pot spune ce e real sau nu habar nu am de ce timpul trece al dracului de greu când ajung acasă seara citesc mai multe cărţi deodată ascult la nesfârşit un album nou de la radiohead merg în bucătărie fumez 2-3 ţigări una după alta e doar 9:00 orele-s toate sub cod roşu de ninsoare şi iar va fi o noapte lungă în care doar liniştea-mi urlă în urechi dar nu şi-n inimă în inimă e altceva cineva dar refuz să mă gândesc la asta pentru că sunt dar nu sunt nu sunt dar sunt totuna mi-e pe masă foile-s tot albe la fel ca noaptea până pe la patru şi doişpe minute când închid ochii şi am impresia că mă încălzesc de la frigul ce-ţi stă în vârful sânilor şi-n mine parc-ar fi deja primăvară

e dimineaţă miroase-a cafea şi-a lapte şi-a lumină proaspătă

unde-ai fost?
aici departe niciunde în tine


foto: Gergana Encheva

miercuri, 11 ianuarie 2012

vizită la urgenţă












parc-ar ninge din lună
calm şi apăsat ca-ntâia oară
cu fulgi albaştri
ce-l miră chiar şi pe dumnezeu

în rest
toate-au tăcut
într-un târziu sub iarnă
doar eu număr
număr
aceşti stropi grei
ce-mi cad direct în venă
dintr-un pat de fier
învăluit în clor
nu mai cred
în infinit

de parc-aş fi în visul cuiva
un vis crunt
în care nu exist
dar sunt

duminică, 11 decembrie 2011

colind












te du de m-aşteaptă în seri de colind
când casa miroase a lapte şi-a măr
când ninge cuminte şi-albastru prin lume
şi nici nu contează dacă eşti, dacă sunt

şi-ţi pune sub pleoape un vis oarecare
şi-ţi pune pe umeri doar şalul greoi
brodat pe la mijloc cu vise din mine
de sfinţi aiuriţi cu degete moi

iar noaptea... să-nchidă lumina în tine
când toate-au tăcut prin lumea albastră
te du de m-aşteaptă în seri de colind
chiar dacă eşti, chiar de nu sunt

miercuri, 7 decembrie 2011

de ce mă iubesc oamenii












în mine sisif e fericit asta vociferam ca un dement prin bucătărie în timp ce-mi prăjeam trei felii de pâine de altfel cam toţi care trăiesc prin mine sunt fericiţi doar eu nu ştiu ce dracu am de nu mă suport şi mă încăpăţânez să cred că n-am nevoie de nimic altceva decât de logică chiar dacă logica nu ne scoate din căcat dar uite aşa îmi creez lumi care toate pot exista pentru că în absolutul meu totul e relativ şi-n fiecare seară mă gândesc ce-mi lipseşte şi cred că cel mai mult îmi lipsesc lucrurile simple dar nu ştiu ce înseamnă simplu şi-atunci n-are cum să-mi lipsească ceva ce n-am trăit şi uite aşa o iau iar de la capăt şi mă complac cu ideea că lumea e absurdă fiindcă în fiecare moment ne întrebăm ce suntem cum suntem de ce suntem pe când ar trebui doar să trăim fără ca să ştim de fapt că trăim şi dintre toţi am impresia că eu mă întreb cel mai mult de-asta şi cred că dumnezeu nu-mi seamănă şi nici nu-i datorez nimic şi da am răspunsul la întrebarea de ce mă iubesc oamenii: pentru că nu mă doare-n cot niciodată dar numai tu ştii că nu e bine să fiu lăsat singur cu mine pentru că aş putea crede prea mult aş putea visa prea mult aş putea iubi prea mult

joi, 29 septembrie 2011

"visul trebuie trăit", îmi spuneai












între dinţi încă îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi mai mult mai puţin mai în grabă mai de dimineaţă mai oricum mai dintotdeauna gol şi depresiv dintr-un realism magic te privesc cum calci frunzele sub tălpi şi înainte să-ţi desprinzi palma de palma mea mi-ai spus cu zâmbetul tremurat visul trebuie trăit visul... trebuie trăit... şi aşa mi te-ai ascuns sub pleoape trăindu-mă doar până ieri uitându-mă de azi atât de uşor în acest vid perfect de unde îmi imaginez doar că-ţi sunt lipit de diafragmă şi-ţi bat în partea de jos a inimii de fiecare dată când respiri, când respiri uită-te! nu ascund nimic în inimă decât o seară rece de toamnă şi câţiva îngeri rătăciţi în ea ce mă întreabă obsesiv ce sunt de ce nu sunt nici eu nu ştiu nici eu nu mai ştiu nici eu nu cred nici eu nu mai cred... cândva ne trăiam visul împreună neştiutori şi uşor inexistenţi dar asta era pe vremea când dinţi-mi erau pătaţi de heroină şi te gustam cu 3 buze de melc întotdeauna înainte de culcare şi pe furiş îţi strecuram în buzunarul cămăşii de noapte o nouă zi...
chiar dacă între dinţi îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi acum îţi pot spune doar că acest vis nu, nu-l pot trăi

sâmbătă, 24 septembrie 2011

pe vremea găurilor negre












aşa ne iubeam şi noi cândva când tu îmi erai ca un labirint şi uneori mă ascundeai în tine şi ne lua câteva ore până să fiu găsit şi în neastâmpărarea ta cu mâinile mânjite de la nuci verzi îmi mângâiai tâmpla pe deasupra şi sufereai de fericire când cuvintele mi se desprindeau de pe limbă pe-atunci însă nu-mi vorbeam mie niciodată şi doar tu îmi trăiai prin cuvânt dar nu cred că-ţi mai aduci aminte cum pe discovery se descopereau în fiecare zi găuri negre iar eu îţi arătam că şirul lui fibonacci e şi finit şi infinit în acelaşi timp şi ne plăcea la amândoi cafeaua cu lapte şi ceaiul negru cu iasomie infuzat 3 minute şi cum nimic dar nimic din jur nu era gri şi tu te îmbrăcai deseori în albastru ca în acea seară de vineri când aflasem despre sfârşitul lumii iar eu încă nu-ţi cunoşteam bine sânii de aceea ţi-am spus că sfârşitul meu e în vârful degetelor mele şi că doar în această lume te simt în alte lumi nu exist şi nici n-aş şti ce-i iubirea şi de-ai fi vrut ţi-aş fi murit şi moartea ta oricând pentru că eu niciodată n-am ştiut să-mi exist ca şi acum... ca şi acum când sunt aproape şi departe de nimic de orice plutesc hipnotic într-o lume în care şoareci rotunzi ne locuiesc prin umbre iar umbrele ne sunt amestecate în gri şi aud şi văd şi simt

ce singuri şi gri trăim unul în celălalt

miercuri, 29 iunie 2011

întrebări












prin mine intră-n lume
întrebările tuturor îngerilor

eu cel inexistent, inesenţial,
incognoscibil, indiferent,
inadecvat, inuman

port povara celor care
caută un răspuns

ehe
dac-aş fi ştiut cine cunt
în lume n-ar mai fi fost întrebări

şi răspunsul ar fi fost cel dintâi

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

simplitatea de a iubi












de ce te iubesc?!
pentru că ştiu.
pentru că încep să văd
pentru că refuz să înţeleg
pentru că nu am nimic
pentru că nimic nu rezistă
pentru că totul este tot
pentru un semn
pentru că începutul e mers
pentru că sfârşitul este
pentru aer
pentru că totul se vinde
pentru autonomie
pentru dependenţă
pentru vers
pentru paradox
pentru căderi
pentru ceea ce vreau să uit
pentru a te atinge
pentru gândul simplu de a gândi
pentru a fi organic
pentru o dorinţă
pentru a mă juca
pentru a fi mic
pentru a fi înalt
pentru a respira
pentru a deveni claustrofob
pentru plictiseală
pentru a fi aproape de ceva
pentru a mă vedea
pentru a rima
pentru a fi la înălţime
pentru că vreau.

de ce te iubesc?!
pentru că vreau să exist

miercuri, 22 septembrie 2010

Ceea ce se întâmplă să fie, rămâne!


Se întâmplă să nu fim conştienţi de ceea ce ne înconjoară. Se întâmplă să nu vedem pentru că nu deschidem bine ochii. Şi se mai întâmplă să nu ne pese de nimic. Cu toate acestea, ceea ce se întâmplă să fie, adică să existe, este gata existat! Şi efortul de a readuce lucrurile la nivelul dorit este imens. Poate chiar imposibil uneori! Şi asta doar pentru faptul că nu vrem să înţelegem ce ni se întâmplă. Respirăm un aer îmbibat cu heroină. De aici poate şi zâmbetul prostesc pe care îl afişăm în faţa celui care ţine de frânghia ghilotinei. Nu mai afişăm nici un fel de revoltă, nici un fel de reacţie. Nu ne pasă. Lasă să se întâmple orice. Că doar nu ne priveşte... E ca şi cum spunea Pascal pe undeva: „alergăm fără încetare spre prăpastie după ce am pus voit ceva în faţa noastră ca să nu o vedem!”.

Nu mai e vorba aici de scaunul cetăţeanului Sieyes. Acest scaun nu mai poate fi gol. Atunci când Robespierre aducea „liniştea” ghilotinei în Paris, doar cetăţeanul Sieyes a rezistat execuţiilor, privind de undeva de lângă eşafodul ghilotinei cum cădeau capetele pe lângă picioarele lui. Nu afişa nici un gest. Fără laşitate, fără uimire, fără groază, fără părere de rău. Chipul său a rămas neclintit. Până când a fost întrebat: ce ai făcut în tot acest timp cât ghilotina a tăiat capete fără încetare? La care răspunsul lui a fost simplu: „am rezistat!”

Ei bine, noi nu mai putem părăsi acest scaun. Suntem obligaţi să stăm în el. Că ne place, că nu ne place. Dar nici nu mai putem spune „am rezistat”. Nu putem lăsa lucrurile doar să se întâmple. Pentru a rezista. Acum e vorba de o altă formă de rezistenţă. Aceea a implicării. Aceea a întâmplării gândite! A existenţei noastre. Suntem aici pentru că trebuie să fim! A fi şi a acţiona trebuie să fie cuprinse în aceeaşi propoziţie! Dacă până acum am fost „maşini de făcut zei” idioţi, am fost aşa doar pentru că am fost mai idioţi decât zeii pe care tot noi i-am creat!

Nu ştiu ce am avut azi. M-am trezit cu o poftă nebună de protest. De a protesta împotriva a tot. De a înjura, de a blestema. Totul parcă a fost prea sărat, prea dulce. Probabil că ni s-au terminat pastilele!

Revelaţia zilei: nu suntem autoimuni!