Se afișează postările cu eticheta inima. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta inima. Afișați toate postările

vineri, 12 iulie 2013

220 V



mi se pare atât de banal să vorbesc despre inimă și nici măcar nu sunt cardiolog să pot spune ceva despre ea doar am citit pe undeva că e un mușchi ațos opac și bine chituit care se restartează cu 220 V în rest mai știu că poate fi schimbată dar în ea nimic nu se poate schimba că singura boală din inima oamenilor e singurătatea că-n inimă raiul și iadul se amestecă și trăiesc licurici și povești și amintiri și crește busuioc și păpădiile sunt udate cu sânge și timpul n-are infinit și uneori doare a dracului de tare dar alteori durerea e dulce ca o amandină și nimic nu-i scapă inimii pentru că prin ea trebuie să treacă sfinții și ploile de toamnă și tot ce are sens și nonsens INIMA e o gară din care nu mai pleacă nici un tren din inimă pleacă doar alte inimi pentru că inima e un paradox inima e o prostie inima respiră ucide fute uită și iartă inima inimii mele e ca o biserică neterminată în care dumnezeu refuză să locuiască

din inimă îți spun că
degetul meu suferă de atingere
așa cum
ochii tăi suferă de privire

marți, 22 noiembrie 2011

im-perfectul timpului prezent












nu o să mă credeţi dar vă spun noi existăm pentru că alţii ne există şi orice imperfecţiune poate fi perfectă şi uite că aşa s-a mai dus o zi şi zilele ni se duc împreună şi noi suferim de atacuri de cord de panică de identitate de mijlocul oricărei vârste de viaţă de vulturi ce ne trec prin viaţă de îngeri ce ne-atacă cu nesimţire ne-simţirea de închipuiri de orice realităţi închipuite sau nu de raţiuni contradictorii care ne fac dificilă orice alegere pentru că orice am face alegem să ne fie mai uşor pe calea cea mai grea pe când noi ar trebui să iubim până la dracu şi înapoi de mult şi de neoprit şi mâinile doar ar trebui să ne fie îngheţate de la vreun frig al vreunei ierni şi inima nu niciodată inima ar trebui să ştie sângele celor pe care-i iubim şi-ar trebui să fie încinsă ca o lavă ce mocneşte într-un vulcan ce tocmai vrea să erupă şi-aşa cu inima al naibii de încinsă ar trebui să vrem să trăim lumi pe care ştim că n-avem cum să le trăim şi să nu ne săturăm niciodată de gustul pe care-l au buzele să nu ne săturăm de vise ori de iluzii oricât de iluzoriu ar fi tot şi asta pentru simplul motiv că orice am face noi existăm pentru că alţii ne există şi orice imperfecţiune poate fi perfectă şi nu o să mă credeţi dar cred c-ar trebui să iubim mai mult chiar dacă nu ne reuşeşte nicicum

duminică, 20 noiembrie 2011

poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie












era tot iarnă pe-atunci încă n-apucase să ningă-n oraş era doar al naibii de frig şi noi priveam lumea de la geamul bucătăriei şi credeam că lumea ne stă la picioare iar în picioare purtam şosete pluşate cu dungi galbene în rest eram goi şi miroseam la fel în fiecare dimineaţă şi pe sub sânii tăi obişnuiam să adorm oricând să mă trezesc oricum şi să trăiesc în neştire şi era tot iarnă şi-n fiecare iarnă ne răceam unul de la altul şi împărţeam aceeaşi folie de paracetamol şi ceaiul de chimen ne făcea bine şi portocalele începeau să fie dulci şi mai credeam în poveşti încă mai credeam în poveşti pentru că nu ştiam că poveştile nu există pentru că doar iarna se pot spune poveşti ce nu există pentru că pe-atunci urşii polari nu erau pe cale de dispariţie iar pe pachetele de ţigări încă nu scria fumatul ucide iar eu fumam mult fumam cu poftă ţigări din petunii şi inimi de sfinţi şi da era tot iarnă şi citeam mai multe cărţi deodată şi chiar credeam că ştiu mai bine decât heidegger de ce fiinţa este iar ochii tăi îmi erau de-ajuns pentru că nu uitau nimic... şi era tot iarnă pe-atunci ca şi acum o iarnă ce-mi ascultă bătaia aspră din venă şi cuvântul din acest vers e o iarnă de-aia grea absurd de grea numa bună de spus poveşti ce nu există

miercuri, 2 noiembrie 2011

despre aşteptare şi aşteptări










am aşteptat mult azi mai mult decât oricând fără ca să ştiu ce şi de ce aştept dar aşa m-am trezit cu această senzaţie că trebuie să aştept şi-am aşteptat în timp ce-mi beam cafeaua vreun sfârşit de lume vreo apocalipsă neanunţată sau măcar vreo iarnă bizară în care nimeni nu ştie cum e să ningă şi încă beau cafea şi încă aştept şi mă strecor în oameni pe care nu-i cunosc şi le imaginez vieţile pe care niciodată nu le voi putea trăi şi le trăiesc vieţile pe care întotdeauna şi le-au imaginat şi le sunt distanţa dintre ei şi ei pentru că e mai uşor pentru că e mai imposibil pentru că refuz să trăiesc în mine pentru că nu ştiu ce sânge îmi bate în inimă acum pentru că şi între mine şi mine e ceva poate tu poate orice poate oricine şi poate că de-asta aştept aştept să-mi spui de nu ştii cumva cu mine ce-o mai fi dar aştept degeaba şi aştept demult şi nici cafea nu mai am şi e deja seara şi mă întreb ce dracu aş putea să aştept dacă nu ştiu ce mă aşteaptă...

vineri, 7 octombrie 2011

aşa e să fii gol (atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru)












aşa e să fii gol nu doar pe dinafară ci şi pe dinăuntru nu doar pe dinăuntru dar mai ales pe dinafară cu pielea-mi toată adunată de la frigul ce-ţi stă în vârful sânilor de parcă iarna ţi-a ajuns deja prin inimă îţi spun că sunt neacoperit şi nu acopăr nimic că toate aceste dungi uscate şi amare ce-mi trec haotic trupul sunt ale celor care-au încercat cândva să iubească şi aş vrea să şi le ia dracu toţi înapoi să şi le poarte ei la nesfârşit pentru că merită mie mi-ar conveni doar să mă izbesc de fluturi tâmpiţi ce se nasc dimineaţa şi mor seara sau de îngeri amnezici ce încurcă lumile-ntre ele să trăiesc puţin din antinomii antifraze antagonisme antiteze să mă obişnuiesc că nu reuşesc niciodată nimic fiindcă sunt gol nu doar pe dinăuntru ci şi pe dinafară nu doar pe dinafară dar mai ales pe dinăuntru cu venele-nmuiate-n ulei din maci furioşi ce-mi stau lipite de ideile mele fixe mult prea fix îţi spun că nu mai poţi ascunde nimic în ceva ce n-are nimic de ascuns că nu mai poţi să te încălzeşti prin mine că sunt cel mai gol dintre cei ce şi-au dorit întotdeauna să fie goi dar n-au ştiut cum şi-ţi arăt ceea ce nu trebuie arătat îţi arăt ceea ce ai vrut să vezi uite

sunt gol
în mine nu mai e nimic în jurul meu doar eu

joi, 29 septembrie 2011

"visul trebuie trăit", îmi spuneai












între dinţi încă îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi mai mult mai puţin mai în grabă mai de dimineaţă mai oricum mai dintotdeauna gol şi depresiv dintr-un realism magic te privesc cum calci frunzele sub tălpi şi înainte să-ţi desprinzi palma de palma mea mi-ai spus cu zâmbetul tremurat visul trebuie trăit visul... trebuie trăit... şi aşa mi te-ai ascuns sub pleoape trăindu-mă doar până ieri uitându-mă de azi atât de uşor în acest vid perfect de unde îmi imaginez doar că-ţi sunt lipit de diafragmă şi-ţi bat în partea de jos a inimii de fiecare dată când respiri, când respiri uită-te! nu ascund nimic în inimă decât o seară rece de toamnă şi câţiva îngeri rătăciţi în ea ce mă întreabă obsesiv ce sunt de ce nu sunt nici eu nu ştiu nici eu nu mai ştiu nici eu nu cred nici eu nu mai cred... cândva ne trăiam visul împreună neştiutori şi uşor inexistenţi dar asta era pe vremea când dinţi-mi erau pătaţi de heroină şi te gustam cu 3 buze de melc întotdeauna înainte de culcare şi pe furiş îţi strecuram în buzunarul cămăşii de noapte o nouă zi...
chiar dacă între dinţi îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi acum îţi pot spune doar că acest vis nu, nu-l pot trăi

joi, 1 septembrie 2011

prima zi de toamnă










n-am să rămân aici
am să plec înaintea ultimei dimineţi
când un vultur cu un şarpe în gheare
va spinteca cerul proaspăt trezit
când oamenii şi florile tac
tac tăcerea morţii şi a lunii
când încă în visul tău neterminat
îţi bat prin inimă şi îţi respir şi
dorm

şi de plecat
plec în prima zi de toamnă
undeva unde frunzele au pistrui gălbui
şi umbrele se măsoară în picuri reci de ploaie
undeva unde tu ai mersul oamenilor grăbiţi
ce nu ştiu exact încotro merg
şi niciodată nu se opresc
poate chiar undeva unde oamenii... nu cunosc toamna

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi
te-aştept la colţul de stradă obişnuit
acolo unde împărţeam între noi un minut
acolo unde îţi dăruiam o secundă
dintr-un infinit

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi

joi, 4 august 2011

„the weary kind”



suntem întinşi pe patul lui procust dacă n-aţi ştiut mie mi se face operaţie pe suflet
17 siluete cu ochii negrii mă înconjoară am o gaură în piept cât o galaxie şi un suflet de mărimea frunzelor de cireş soarele inundă începutul de toamnă lumina acoperă tulburările obsesive depresiv-anxioase de mâine e toamnă mă prind cu toamna de mâini şi mă ţin strâns ca într-o colivie de lemn mi se dau să înghit culori şi realităţi şi realităţi colorate mi se fac masaje sunt pus la dietă mi se ia sânge venele mi se scurg în pâmânt precum rădăcinile pe spate am ventuze 17 siluete cu ochi negrii intră cu mâinile cu picioarele cu ţâţele cu totul în mine şi mă inundă şi folosesc pense de smuls limba şi sub ultraviolete îmi pun visele visele mele sunt moarte şi logica a murit şi dumnezeu nu se simte bine pe acoperişul lumii mele sunt un obiect cercetat cunoaşterea structurei clarifică formarea şi transformarea obiectului cercetat urăsc structuralismul ce melancolie simplă trăiesc sau manie sau demenţă sau idioţie am o cămaşă de forţă din epidermă de înger 17 siluete cu ochi negrii încearcă să-mi străpungă sufletul mă pun sub duşuri reci îmi dau comprese cu muştar substanţe vomitive sufletul nu-l puteţi scoate din mine ce gust dulce de clorpromazină am sub limbă am surplus de cromozomi şi aştept ziua de mâine de mâine vine toamna şi cu mâinile voi fi ancorat de ea toamna eu visez toamna doar eu visez şi tremur frigul îmi face bine şi aerul curat şi ploaia adâncă şi mocirla nu-mi cereţi nimic sunt mai mult decât gol

în inimă să-mi căutaţi inima mea nu are colţuri resuscitaţi-mă

miercuri, 6 iulie 2011

îngerii nu sunt liberi








atunci când plouă
îngerii urlă
şi strică un cer
de altfel perfect

îngerii nu sunt liberi
au fost o singură dată
iar gustul mărului muşcat
l-au simţit şi ei

uneori
îşi lasă negrul din inimă
în inima mea
şi mă ucid
pentru a se elibera,
murind odată cu mine

marți, 7 iunie 2011

eul s-acru




Într-un triunghi inversat mi-am lăsat inima să fiarbă în mercur. Azi. Doar azi. Bine, şi ieri. Poate şi mâine. Mă mai gândesc!





Cineva m-a întrebat:

- Ce faci?
- Caut şi eu principiul unic... dacă alţii nu l-au găsit, de ce l-aş găsi tocmai eu!?
Altceva n-am mai zis...

Mă joc şi eu de-a alchimia spirituală. Proprie. Mă închipui îmbălsămat în substanţe miraculoase, cu licori dulci care-mi cad alene din ochi şi prin vene cu un fel de elixir ce le aduce altora nemurirea. Doar altora.

Şi să nu mai spun că din propria umbră mi se desprind homunculi fără chip, de-capitaţi, ce populează o lună ascunsă. Dar nu-i nimic, atomii de antimaterie nu pleacă din mine!

Heh, chiar şi conştiinţa mi-a adormit tolănită într-o pernă umplută cu puf de înger şi constată că un înger fără aripi nu e nimic altceva decât... un om banal. Sau futut la creier pe fiecare celulă în parte de probleme, evoluţii profesionale, cote de piaţă, situaţii interne (subiective, obiective – la alegere!), diferite temeri medicale (reale, imaginate – la fel, la alegere!), frumuseţi tardive, trucuri esenţiale de make-up, glamour, alimentaţie, praf, polen, alergii (închipuite), multe, multe, multe angoase... Ah, şi mai ales sfatul înţelept „învaţă cum să străluceşti”! Oare nu era mai simplu să se spună: uite, priza îi aci, degete ai, trebuie doar să te conectezi la „reţea”!

Ce viaţă semipreparată...


- Ce faci eule?
- Mă s-acralizez! Stau şi rânjesc ca prostu’ la lună nouă!

Din toate aceste transmutări de substanţe interzise, n-am găsit (noi) reţeta lui a fi, a fi „eu”.
Şi oricum, mie îmi vine să plec.

luni, 25 aprilie 2011

curiozitate? ok, hai că-ţi destăinui!


de visat, dacă mă întrebi, visez tot mai mult... şi parcă nici propriile coşmaruri nu-mi mai sunt de ajuns... am început să am coşmarurile altora...
dar nu e nimic rău în asta, cel puţin dimineaţa nu îmi doresc să dorm mai mult...
aşa că, dis de dimineaţă, casc ochii pe geamul de la bucătărie, privesc insistent prin praful de afară şi exclamez lovindu-mi buzele de dinţi... ce lume minunată!


de iubit, dacă mă întrebi, iubesc triunghiurile... îmi amintesc întotdeauna cât de simplă e perfecţiunea... din păcate nu am reuşit niciodată să trasez cu mâna liberă nişte linii perfect drepte care să formeze un triunghi perfect...
nu e nimic rău... oricum întotdeauna am fost obsedat de ecuaţii imposibile care să demonstreze că suma unghiurilor nu este egală cu 180 grade...


obsesii am multe...
şi nu iubesc doar atât...


de trăit, după cum vezi, trăiesc! mai mult trăiesc pentru alţii! asta e singura mea dovadă de existenţă! în plus am inimă degeaba! sângele îmi trece prin inima unui înger amnezic...
nici în asta nu e nimic rău! măcar de bolile cardiace am scăpat...


da, parcă nu e nimic rău în a fi eu!

şi ar mai fi ceva:
traheele-mi sunt albe!
de fumat... nu mai fumez, decât flori de cireş!

marți, 22 februarie 2011

acord dat de cord


am o inimă plecată din mine
şi aşa, cu sânge de mâl,
a bătut inconştientă
pentru alte mii de artere





de această bucată de muşchi fraged
nu am nevoie
mai bine rămâne la tine
şi de acolo, de după stern
să-ţi schimbe culoarea
în cameleon perfect
aşa nici nu vei mai fi palidă
şi vei avea şi o piele irigată

de tine eu mă rog
bate-mi tu prin inimă
răscoleşte-mi şi prin sânge
ah, şi iubeşte tu şi pentru mine
eu mi-am dat deja acordul
de a nu-mi mai primi inima înapoi

de aceea nu ai voie să lipseşti
acum când am stop cardiac
trebuie ca tu, cu inima mea,
să scrii pe electrocardiogramă
acest puls modificat – genetic –

chinul meu va fi şi chinul tău
dar nu şi invers
pentru că, vezi tu,
eu nu am inimă

marți, 8 februarie 2011

eu sunt tu!


doar atunci
când vorbele mele reci şi absurde
ca din gura altcuiva
desprind litera de literă
doar atunci aud, aproape mut,
că tu mă vorbeşti




eu nu mai am nevoie de mine
vom face schimb de artere
ne vom curge şi ne vom mărturisi
prin urmare nu mai avem
ce ne ascunde
decât că acum
trebuie ca tu să-mi spui
ce mai fac

înainte însă
probează-mi ţesutul şi pielea
la cabina de probă
şi vezi dacă-ţi vin bine în coate
s-ar putea să-ţi fiu puţin lat în umeri
în rest
nu sunt scămoşat
iar după defecte nu căuta
doar oasele-mi sunt cusute cam strâmb

vezi şi dacă
ochi-mi poţi să-i foloseşti
pe post de lentile
de obicei sunt mai întunecaţi
mai vezi şi în ce parte din inimă
îmi ascund ura
şi scoate-mi şi nicotina din plămâni
poate o foloseşti pe post de ruj
cu siguranţă are nuanţa fuxia

nu sunt deloc perfect
dar prin urechile mele
poţi să auzi apa fierbinte
din norii de furtuna
aşa nu te vei mai întreba
dacă mâine va ploua

dacă m-ai vrut
acum mă şi ai
preţul meu
ai fost chiar tu