Se afișează postările cu eticheta ploaie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ploaie. Afișați toate postările

vineri, 19 aprilie 2013

un elefant dispare într-o lumină violacee



voi fi cerşetorul din colţul străzii într-o zi delicată absurdă fragilă de aprilie sau un copil rătăcit într-o pădure care fuge după raze de soare strecurate subtil de dumnezeu printre crengile uscate ale copacilor nimic mai mult nimic nou nimic neadevărat nimic mai mult de fapt asta-mi spun într-un ceas oarecare al serii beau coniac de jidvei la barul din lemn maro scorojit şi mă privesc deformat în sticlele înşirate în faţa mea cumva simt că un alt eu aflat în altă viaţă ar sta stat întins într-un fotoliu citind o carte cu un ceai de chimen în dreapta fără nici o cută pe față şi mi se pare că acel eu e mai real decât mine dar ce ştiu eu despre realitate când în fiecare zi îmi fabric realităţi în general pentru a scăpa de plictiseală cred habar nu am oricum aproape întotdeauna am senzaţia că totul e greşit că trăiesc într-un oraş dezolant împânzit de străini ori mai mult am senzaţia că eu sunt acel oraş şi în fiecare moment trec străini prin mine nelăsând nimic în urmă apoi mai beau un pahar mănânc 3 alune mă privesc iar în sticlele cu forme ciudate ajung la concluzia că în toate gările lumii câinii sunt la fel de trişti rotesc pachetul de ţigări afară plouă de parcă cerul se dezintegrează în cercuri haotice ce se ciocnesc unele de altele apoi se reunesc pe pământ într-o peliculă cleioasă şi ne arată că raiul este gri dar cineva m-a contrazis cândva şi mi-a spus că griul nu e o culoare fiindcă e format din nonculori însă n-am insistat să-i explic contrariul capul meu nu mai rezistă parc-aş trăi pentru a visa însă acum e invers mi se pare atât de real

un elefant cu bască de revoluţionar îşi face loc printre mesele barului dărâmă scaune mese pahare ajunge în faţa mea îmi cere o scobitoare o foaie de scris o şurubelniţă şi un kilogram de timp apoi dispare cum a venit într-o lumină violacee

un fel de conştiinţă îmi zic beau o gură de apă mai cer un pahar de coniac îmi revin puţin şi totuşi nu ştiu dacă aici e aici nu ştiu unde sunt ce caut ori cine vrea să mă găsească oricum toate căutările sunt la fel întotdeauna găsim ceea ce nu căutăm în fine trăim o viaţă liniară în care aşteptăm să treacă timpul ce tâmpenie de paradox ce tâmpenie

chiar și stelele au umbre
ajung
în cameră dimineața se îneca între cărți și mărunțișuri aruncate pe pat
și mirosea a timp
mirosea a timp care urma să moară

miercuri, 9 ianuarie 2013

viitorul e doar un punct mic negru pe alb sau invers









o să mergem
o să ajungem
o să fim în tren
trebuie să existe un tren
al pierderii de sine

o să iau şi-o umbrelă
din greşeală
poate vei avea vreo idee tâmpită
să ne oprim în viaţa altcuiva
şi poate va ploua
tot din greşeală

ce păcat
ce păcat că avem o singură viaţă
şi niciunul dintre noi
nu e dumnezeu
de-asta strig la mine
şi-mi spun
băh n-ai coaie
să crezi!

luni, 23 aprilie 2012

despre imposibil posibil şi alte cele












ştiu că uneori ca să ne găsim trebuie să ne căutăm în locul unde nimic nu poate fi ascuns dar toate-s ascunse şi ca să ajungem acolo trebuie să întrebăm pe cineva care dacă este întrebat nu va mai şti să răspundă şi va şti să răspundă doar dacă nu este întrebat dar nu-i nimic eu cred că noi am învăţat până acum că imposibilul poate avea şi mirosul florilor de cireş al dimineţilor târzii când te trezeşti mirat de lumină de linişte aceste lucruri atât de fireşti şi de simple dar viaţa-i un joc absurd în care nimeni nu câştigă până la urmă ştiţi şi voi cum e întotdeauna ne dorim altceva altceva altceva pentru că nu suntem în stare să păstrăm ori poate pentru că nu ştim că nimic nu poate fi nou toate rămân la fel chiar şi atunci când ne întrebăm de ce nu înţelegem ce se întâmplă de fapt noi am înţeles totul şi refuzăm răspuns după răspuns în fine nu mai insist se pare că cerul se răzbună într-un târziu ploile şi-au făcut apariţia iar eu stau şi-ascult ecoul greu al stropilor ce se prăbuşesc pe acoperişul de tablă al balconului în cameră n-am aprins încă becul la tv e un meci de snooker şi de vrut aş fi vrut să fiu altundeva dar sunt aici cu stiloul meu vechi scriu poezii de parcă n-aş şti că poeziile întotdeauna îl ucid pe poet mai mult n-am să vă spun

orice imposibil poate fi posibil
e singurul moment în care trebuie să şi crezi


foto: Bela Dick

marți, 13 septembrie 2011

reminder












ne-am aşezat cuminţi în pat
eu la perete tu la margine
te-am luat în braţe
ţi-am încălzit picioarele reci
şi ţi-am rămas pentru un timp cu mâna pe sâni
şoptindu-ţi pe lobul urechii
mâine să te îmbraci mai gros, va ploua
apoi m-am întors pe partea cealaltă
mi-am îngrămădit perna sub cap
iar noaptea mi s-a închis repede sub pleoape
mai repede ca niciodată
iar tu parcă mi-ai fi spus
„să nu uiţi... să nu uiţi să te trezeşti mâine dimineaţă”
dar adormisem deja...

luni, 29 august 2011

un fel al tău ciudat












tu ai ceva al tău ciudat
când păşeşti luminile ţi se opresc sub tălpi
şi aşa reuşeşti să-mi apari
doar în siluete ce amestecă albul în negru

acum ai o panglică roşie pe ochi
din piele dau să-ţi crească frezii bizare
şi-ntre buze parcă-ţi sunt strânse
destinele tuturor oamenilor
şi reuşeşti cumva... să taci

tu ai ceva al tău inexplicabil
poate un fel de ploaie necăzută din nori
poate un fel de nor neatârnat de cer
dar de durut
te doare fiecare lumină din mine
pe care sub tălpi o opreşti

luni, 22 august 2011

acea toamnă












o să vină şi acea toamnă
în care zilele se-nchid în ploi întunecate şi mărunte
în care închidem ochii mai des
şi ne prefacem că totul poate fi un mister
o să vină şi acea toamnă, îţi spun,
mă vei găsi într-un bistro vechi
unde voi bea o cafea gri
şi-mi voi pune viaţa-n... cuvinte

luni, 15 august 2011

se juca de-a toamna












încă de dimineaţă
a lăsat cerealele să se înece în lapte
şi-a îmbrăcat blugii proaspăt spălaţi
şi cămaşa albastră
a ieşit în grabă
prin oraş
pe străzi
ea se juca de-a toamna
îmblânzea frunzele-n cădere
şi ploaia
era mai caldă

acum închide vara sub pleoape
şi-a aprins o ţigară
de-aia subţire cu puţin gudron
şi buzele-i tac în zâmbet

de-aş fi fost fum până în inimă
i-aş fi ajuns

şi toamna în mine s-ar fi oprit

joi, 4 august 2011

„the weary kind”



suntem întinşi pe patul lui procust dacă n-aţi ştiut mie mi se face operaţie pe suflet
17 siluete cu ochii negrii mă înconjoară am o gaură în piept cât o galaxie şi un suflet de mărimea frunzelor de cireş soarele inundă începutul de toamnă lumina acoperă tulburările obsesive depresiv-anxioase de mâine e toamnă mă prind cu toamna de mâini şi mă ţin strâns ca într-o colivie de lemn mi se dau să înghit culori şi realităţi şi realităţi colorate mi se fac masaje sunt pus la dietă mi se ia sânge venele mi se scurg în pâmânt precum rădăcinile pe spate am ventuze 17 siluete cu ochi negrii intră cu mâinile cu picioarele cu ţâţele cu totul în mine şi mă inundă şi folosesc pense de smuls limba şi sub ultraviolete îmi pun visele visele mele sunt moarte şi logica a murit şi dumnezeu nu se simte bine pe acoperişul lumii mele sunt un obiect cercetat cunoaşterea structurei clarifică formarea şi transformarea obiectului cercetat urăsc structuralismul ce melancolie simplă trăiesc sau manie sau demenţă sau idioţie am o cămaşă de forţă din epidermă de înger 17 siluete cu ochi negrii încearcă să-mi străpungă sufletul mă pun sub duşuri reci îmi dau comprese cu muştar substanţe vomitive sufletul nu-l puteţi scoate din mine ce gust dulce de clorpromazină am sub limbă am surplus de cromozomi şi aştept ziua de mâine de mâine vine toamna şi cu mâinile voi fi ancorat de ea toamna eu visez toamna doar eu visez şi tremur frigul îmi face bine şi aerul curat şi ploaia adâncă şi mocirla nu-mi cereţi nimic sunt mai mult decât gol

în inimă să-mi căutaţi inima mea nu are colţuri resuscitaţi-mă

marți, 2 august 2011

aici, jos




hai până jos
aici unde eu stau întins
aici unde urechile mi se ating de piatră
şi aud... tăcerea tuturor paşilor




stau confortabil
sunt jumătate pământ jumătate cer
acopăr cu spatele flori ce nu vor mai zări primăvara
din mâini presar trigonometrii subtile
iar de jur în prejurul meu
filosofiile trăiesc şi mor
neînsemnat

aşa că hai până jos
nu-ţi mai aduce aminte nimic din mine
uită-mă prin nuferi albi
doar aşează-te
şi-ascultă cum sună iarna şi vara laolaltă
într-o secundă fără ecou

trăieşte-mi o altă viaţă

aici, jos,
eu dorm somnul umbrelor
şi tresar doar când ploaia îmi explodează pe sprâncene

trăieşte-mi o altă viaţă

sâmbătă, 16 iulie 2011

toamna următoare






acum când vara se termină în tine vreau să-ţi arăt următoarea toamnă dar, mai ales, vreau să vezi toamna din mine

închide-ţi ochii sub pleoapele mele
te voi trece echinocţiul cu grijă şi-ţi voi arăta prima frunză moartă cum cade

în toamna din mine pământul respiră ceaţă dimineaţa, ascultă
pe la amiază vom gusta din prima ploaie de toamnă şi din recele ei, nu-ţi fie frig
fiindcă seara... îţi voi dezvălui cum iubesc oamenii

şi ce linişte va fi
ce multă toamnă se va aşeza în noi

peretele inimii mele va fi brun dar va şti să iubească
tu te vei lăsa uimită de galbenul zilei... ar fi de-ajuns

dacă vrei
vom da jos draperiile de la ferestre şi vom lăsa lumina haotică să ne acopere cearceafurile, cărţile şi mărunţişurile de pe masă
vom lăsa camera să ne piardă în ea... şi nu ne vom da jos din pat decât pe la 11
vom bea cafea cu marţipan şi vom asculta poveşti la radio ca-n copilărie...

în această următoare toamnă chiar vreau să exist
dar tu
ce cuvinte-ai să-mi aduci aminte,
ce mă vei face să uit?

...vino în toamna mea!

miercuri, 13 iulie 2011

(pre)simt









astăzi ce simt?

simt pulsul explodând în tâmplă

simt că pot fi masca oricui

simt ploaia, deşertul

simt ce cald îţi este între sâni

şi mai simt că nu mai am răbdare şi chef
să înţeleg de ce înţeleg


cine dracu sunt azi?

miercuri, 25 mai 2011

după-amiaza unei furtuni



La orizont se văd nori grei... nori rupţi cu forţa dintr-un univers veşnic. Afară se simte deja liniştea verilor târzii în care fiinţe tainice se transformă-n iluzii ce trăiesc ascunse-n ochii noştri aproape adormiţi...


Furtuna ne aşteaptă, furtuna ne întoarce din drum...


Cu buzele umede respir acest aer primitiv ca pe o pedeapsă. Aş fi vrut să dorm... să am vise inegale şi să mă mulţumesc cu atât. Şi aş mai fi vrut să-ţi vorbesc ceva, orice... poate despre sfârşit. Dar nici azi nu mi-ai cerut... aşa c-am să tac!


Şi-o să aştept...între tunete să respir. Iar când va începe să plouă, voi întinde mâna pe geam şi-am să rup acea perdea perfectă de picuri nervoşi de apă... fiindcă nimic nu e perfect... doar se vrea a fi...


În lumea noastră cumpărăm timp la 100 de grame... şi e atât de scump încât pentru a-l plăti am început să ne vindem pe noi...


Ce furtună-i afară... ce linişte plină... tu oare ce faci? Azi ce secret îmi ascunzi?

vineri, 22 aprilie 2011

secunda secretă


fragment

"Las această zi să se termine fără ca să-mi dau seama cât de schimbat sunt.

Până acum am simţit fiecare secundă din viaţă, poate de aceea mă simt atât de obosit! Sub povara secundelor, aşa se pare că sunt. Şi nu e uşor. Uneori secundele sunt mai grele decât veacurile..

Mă joc cu un destin conştient! Şi bineînţeles că pierd! tic – tac, tic – tac ...

Cât de tare am putut să aud secundele astăzi... parcă erau prinse cu fire de oţel de tâmple... totul în jurul meu, oamenii, maşinile, vântul, frunzele... era antrenat în acelaşi ritm enervant... tic – tac, tic – tac...

Tic – tac, tic – tac... si el, fluxul sangvin, regla inima după secunde... tic – tac, tic – tac...

Respir secunde grele... aşa înghit mai uşor cuvintele tale!


Ah, da... mai e ceva la care mă tot gândesc!
Nu mi-au plăcut niciodată secretele! Doar gândul că cineva mi-ar ascunde ceva, m-ar obseda până aproape de nebunie aflarea acelui lucru! Şi de iertat ... nu aş ierta niciodată!

Ce ciudat! Stau şi te privesc şi te ascult! Te întreb dacă îmi ascunzi ceva! Tu îmi spui că nu! De fapt... eu ştiu... ştiu că îmi ascunzi.. şi ştiu şi ce...

Şi uite că afară a început să plouă! Plouă cu stropi mari şi cu secunde grele! Nici nu mă aşteptam să fie altfel..."

vineri, 1 aprilie 2011

În această primăvară te voi fi lăsat în urmă


În această primăvară te voi fi lăsat în urmă, să numeri zile şi nopţi fără ploaie, să-mi cauţi urmele într-un april cenuşiu ... de fapt, voi renunţa la toate vieţile posibile pentru un strop din ploaia ta!

Dacă ai şti să mă cauţi, m-ai căuta prima dată în tine... acolo eu stau ascuns, mă scurg în ţesutul tău şi-ţi dau culoare aprinsă globulelor din sânge ... de fapt, vreau doar să fur şi eu puţin din lumina văzută de ochii tăi!

Sunt dincolo de tine, sădesc cuvinte într-un pământ uscat ... voi aştepta cuminte să cadă prima ploaie de april pentru ca tu să culegi o metaforă sau două despre primăvara!

Poartă-mă în april, prinde ploaia pentru mine, lasă-te pe spate în iarbă şi înverzeşte-ţi pielea, culege şi un zâmbet de pe jos, din cenuşă ... pentru mine!

Aleargă, iubeşte, visează... pentru mine, citeşte-mi numele în prima stea ce cade!

Aşa se termină viaţa mea văzută prin ochii tăi!
Aşa se naşte primăvara ta care începe cu mine!

De fapt, în această primăvară,
din care iarnă mă trezeşti?

vineri, 24 decembrie 2010

Pauză de la sens


În acest decembrie îi văd pe prea puţini zâmbind. E un decembrie amar, pustiit, nici măcar alb! În loc de zăpadă, mocirla a ales să dea culoare străzilor. Acum totul este în peisaj! Totul se potriveşte: o ploaie rece şi măruntă, o mizerie cruntă şi apăsătoare. Astea mai lipseau! Sunt parcă zile şi umbre furate din romanele lui Tolstoi. Mă uit în jur şi îi văd pe aceşti oameni care trec pe lângă mine şi mă întreb dacă pot găsi la unul dintre ei măcar un motiv adevărat de bucurie. Cine mai simte bucuria acum? De ce ar mai simţi-o? Mai există motive adevărate de bucurie? Cine mai merge pe drum în căutarea ei? Mă tem că prea puţini! Şi dintre aceea, mulţi se mint pe ei înşişi!

Cum am văzut eu ziua de azi?
Prin ochii unei mari dureri de cap. Strada plină de oameni care se agitau să mai cumpere ultimele produse cu preţ redus, cadouri fără sens, miros de tot felul de mâncăruri prin bucătărie, agitaţie, mult prea multă agitaţie! Sensuri neînţelese! Sensuri pe care nici eu nu mai vreau să le înţeleg!

Îmi dau seama că anul acesta nu am ascultat până acum nici o colindă! Am butonat telecomanda să găsesc ceva la tv, dar nimic: doar filme proaste, ştiri fără conţinut, reality showuri absolut ridicole... am renunţat!

de fapt, toată lumea este fericită! de altfel, de ce ar transmite felicitări în stânga şi-n dreapta?

pană la urmă, ce e cu sărbătorile astea? ne oferă doar o pauză, o paranteză de la ceea ce ne înconjoară? putem zâmbi aşa neclintiţi în această paranteză? chiar putem uita de ceea ce ne înconjoară?

se pare că totuşi încercăm!...

voi încerca şi eu, până la urmă, de ce nuh?

uite că am început şi eu...