după-amiaza unei furtuni

La orizont se văd nori grei... nori rupţi cu forţa dintr-un univers veşnic. Afară se simte deja liniştea verilor târzii în care fiinţe tainice se transformă-n iluzii ce trăiesc ascunse-n ochii noştri aproape adormiţi...


Furtuna ne aşteaptă, furtuna ne întoarce din drum...


Cu buzele umede respir acest aer primitiv ca pe o pedeapsă. Aş fi vrut să dorm... să am vise inegale şi să mă mulţumesc cu atât. Şi aş mai fi vrut să-ţi vorbesc ceva, orice... poate despre sfârşit. Dar nici azi nu mi-ai cerut... aşa c-am să tac!


Şi-o să aştept...între tunete să respir. Iar când va începe să plouă, voi întinde mâna pe geam şi-am să rup acea perdea perfectă de picuri nervoşi de apă... fiindcă nimic nu e perfect... doar se vrea a fi...


În lumea noastră cumpărăm timp la 100 de grame... şi e atât de scump încât pentru a-l plăti am început să ne vindem pe noi...


Ce furtună-i afară... ce linişte plină... tu oare ce faci? Azi ce secret îmi ascunzi?

secunda secretă

fragment

"Las această zi să se termine fără ca să-mi dau seama cât de schimbat sunt.

Până acum am simţit fiecare secundă din viaţă, poate de aceea mă simt atât de obosit! Sub povara secundelor, aşa se pare că sunt. Şi nu e uşor. Uneori secundele sunt mai grele decât veacurile..

Mă joc cu un destin conştient! Şi bineînţeles că pierd! tic – tac, tic – tac ...

Cât de tare am putut să aud secundele astăzi... parcă erau prinse cu fire de oţel de tâmple... totul în jurul meu, oamenii, maşinile, vântul, frunzele... era antrenat în acelaşi ritm enervant... tic – tac, tic – tac...

Tic – tac, tic – tac... si el, fluxul sangvin, regla inima după secunde... tic – tac, tic – tac...

Respir secunde grele... aşa înghit mai uşor cuvintele tale!


Ah, da... mai e ceva la care mă tot gândesc!
Nu mi-au plăcut niciodată secretele! Doar gândul că cineva mi-ar ascunde ceva, m-ar obseda până aproape de nebunie aflarea acelui lucru! Şi de iertat ... nu aş ierta niciodată!

Ce ciudat! Stau şi te privesc şi te ascult! Te întreb dacă îmi ascunzi ceva! Tu îmi spui că nu! De fapt... eu ştiu... ştiu că îmi ascunzi.. şi ştiu şi ce...

Şi uite că afară a început să plouă! Plouă cu stropi mari şi cu secunde grele! Nici nu mă aşteptam să fie altfel..."

judecăţi secrete

Zilele acestea m-am gândit mult la Kierkegaard şi la modul lui de a gândi existenţa. Niciodată nu mi-a plăcut Kierkegaard. Dar, mi-am adus aminte cum, acum mulţi ani, într-o zi de februarie, eram în sala de lectură de la BCU şi citeam Tratatul despre disperare.

Existenţa asta a noastră mizerabilă se potriveşte aşa de bine cu ce gândea Kierkegaard de parcă îmi este şi ciudă. Şi da, existenţa are ca elemente esenţiale angoasa şi disperarea.

Nici mie nu îmi place şi aş prefera să nu accept asta însă ascultaţi argumentele:

- angoasa: starea fundamentală a unei fiinţe care se ştie condamnată la a alege şi care nu ştie decât să aleagă. Aşadar, angoasa reprezintă incapacitatea noastră de a găsi aici în această lume mizerabilă (aşa mult îmi place sintagma asta!) răspunsuri umane la întrebările pe care le născoceşte propria noastră conştiinţă! Urăsc conştiinţa! Mai ales cea de sine! :)
- disperarea: AICI E ŞI MAI BINE PENTRU NOI ŞI CONŞTIINTA NOASTRĂ. Disperarea e imposibilitatea de a fi sine însuşi.... aşa, dublată de imposibilitatea de a nu fi sine însuşi....FUCK IT. Astfel, exist pentru că între sine şi sine există o distanţă inevitabilă care se numeşte disperare...

Mă simt mult mai bine acum! Existenţa noastră e formată din angoasă şi disperare! Ah, şi mai am şi gândirea care se gândeşte pe sine şi modul în care înţeleg subînţelesuri, plus nevăzutul nevăzutului, plus că uneori subînţeleg fără ca să înţeleg, plus de-la-sine înţelesul care de mult ori e mai mult propriu...

Frumoasă lume... frumoase salturi în gol.... frumos mod de mă distra cu non-sensul vieţii...
Asta a fost judecata mea secretă de azi...

Lume mizerabilă! mai vroiam să spun asta încă o dată!


Oare nu mai bine rămâneam eu în Pescarul în ziua aceea şi nu mergeam la BCU?!

Îl urăsc pe Kierkegaard. Ăsta e gândul meu secret!