summer dream

eşti în faţa mea
mănânci brownies cu mâna fragedă
îţi aşezi rochia în dungi colorate la şold
şi ai o bucurie simplă în tine

nu-mi spui nimic
în colţul gurii doar zâmbetul ascuţit
şi umbra unui cuvânt ce-mparte lumea
între oameni care uită cum să ierte
şi alţii
toţi ceilalţi care nu contează

e încă vară
e încă vară în tine

nu-i nimic
fiindcă aici
neîndurător de calm
seara îşi pune pe umeri haina liniştii

mai fumez o ţigară şi merg să visez
doar ceea ce mâine
nu ne vom aduce aminte

de ce mă iubesc oamenii

în mine sisif e fericit asta vociferam ca un dement prin bucătărie în timp ce-mi prăjeam trei felii de pâine de altfel cam toţi care trăiesc prin mine sunt fericiţi doar eu nu ştiu ce dracu am de nu mă suport şi mă încăpăţânez să cred că n-am nevoie de nimic altceva decât de logică chiar dacă logica nu ne scoate din căcat dar uite aşa îmi creez lumi care toate pot exista pentru că în absolutul meu totul e relativ şi-n fiecare seară mă gândesc ce-mi lipseşte şi cred că cel mai mult îmi lipsesc lucrurile simple dar nu ştiu ce înseamnă simplu şi-atunci n-are cum să-mi lipsească ceva ce n-am trăit şi uite aşa o iau iar de la capăt şi mă complac cu ideea că lumea e absurdă fiindcă în fiecare moment ne întrebăm ce suntem cum suntem de ce suntem pe când ar trebui doar să trăim fără ca să ştim de fapt că trăim şi dintre toţi am impresia că eu mă întreb cel mai mult de-asta şi cred că dumnezeu nu-mi seamănă şi nici nu-i datorez nimic şi da am răspunsul la întrebarea de ce mă iubesc oamenii: pentru că nu mă doare-n cot niciodată dar numai tu ştii că nu e bine să fiu lăsat singur cu mine pentru că aş putea crede prea mult aş putea visa prea mult aş putea iubi prea mult

"visul trebuie trăit", îmi spuneai

între dinţi încă îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi mai mult mai puţin mai în grabă mai de dimineaţă mai oricum mai dintotdeauna gol şi depresiv dintr-un realism magic te privesc cum calci frunzele sub tălpi şi înainte să-ţi desprinzi palma de palma mea mi-ai spus cu zâmbetul tremurat visul trebuie trăit visul... trebuie trăit... şi aşa mi te-ai ascuns sub pleoape trăindu-mă doar până ieri uitându-mă de azi atât de uşor în acest vid perfect de unde îmi imaginez doar că-ţi sunt lipit de diafragmă şi-ţi bat în partea de jos a inimii de fiecare dată când respiri, când respiri uită-te! nu ascund nimic în inimă decât o seară rece de toamnă şi câţiva îngeri rătăciţi în ea ce mă întreabă obsesiv ce sunt de ce nu sunt nici eu nu ştiu nici eu nu mai ştiu nici eu nu cred nici eu nu mai cred... cândva ne trăiam visul împreună neştiutori şi uşor inexistenţi dar asta era pe vremea când dinţi-mi erau pătaţi de heroină şi te gustam cu 3 buze de melc întotdeauna înainte de culcare şi pe furiş îţi strecuram în buzunarul cămăşii de noapte o nouă zi...
chiar dacă între dinţi îmi scrâşneşte praful străzilor şi oamenii care m-au iubit azi acum îţi pot spune doar că acest vis nu, nu-l pot trăi

déjà vu

m-am aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei duc cana de cafea la gură şi de nicăieri şi dintr-odată secunde mânjite cu praf mi se aşează pe mâini şi mă străpung fiori de frig dintr-o toamnă necunoscută şi genele-mi îngheaţă-ntre ele o altă lume un păienjeniş cleios în care mă furişez şi-mi îngrămădesc în cap toate vieţile netrăite ale tale ale mele şi sunt un fel de ghicitor mărunt dintr-un târg de vechituri care caută licurici, licurici speriaţi şi stinşi ţi se ascund în ochi şi nu doar atât ascund ochii tăi şi nu doar atât îmi amintesc uneori când mă întrebai cum îţi vine rochia ta albastră nu-ţi puteai opri buzele din zâmbet privindu-mi umerii nedumeriţi iar când vroiai să mă iubeşti îmi muşcai arterele cu dinţii şi mă fereai de melancolii cronice şi reuşeai cumva să-mi rupi vocile din cap una câte una şi să m-adormi în nopţi fără vise până dimineaţa când mă hrăneam din carnea crudă a sânului tău drept şi îţi spuneam că trăiesc viaţa unei frunze necăzute şi că uneori îmi place să mă opresc între trecut şi viitor să respir... să respir... ca şi acum când îmi duc cana de cafea la gură şi sunt aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei privind lumea ce trece pe stradă şi neînţelegând ce am trăit ce voi trăi...

prima zi de toamnă

n-am să rămân aici
am să plec înaintea ultimei dimineţi
când un vultur cu un şarpe în gheare
va spinteca cerul proaspăt trezit
când oamenii şi florile tac
tac tăcerea morţii şi a lunii
când încă în visul tău neterminat
îţi bat prin inimă şi îţi respir şi
dorm

şi de plecat
plec în prima zi de toamnă
undeva unde frunzele au pistrui gălbui
şi umbrele se măsoară în picuri reci de ploaie
undeva unde tu ai mersul oamenilor grăbiţi
ce nu ştiu exact încotro merg
şi niciodată nu se opresc
poate chiar undeva unde oamenii... nu cunosc toamna

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi
te-aştept la colţul de stradă obişnuit
acolo unde împărţeam între noi un minut
acolo unde îţi dăruiam o secundă
dintr-un infinit

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi

plimbare

nu mi-am pus nimic în picioare
şi-am ieşit să mă plimb
tocmai azi
mă ascund pe furiş în oamenii de pe stradă
şi le trăiesc vieţile în câţiva paşi
de fapt îmi voi lăsa lumea din mine în ei
să se descurce cu ea
măcar atât
cât fumez o ţigară

sunt bun, doar noaptea!

pe lună se văd arhangheli tembeli
ce-şi tatuează pe iris
un fel de culoare încinsă
pe care noi oamenii o numim
iubire





e 2 noaptea, sunt vreo 25 de grade
căldura încă ţine florile deschise
iar eu probez suflete de sirene
în paturi de umbre
cumva, toate-mi sunt bune

sunt pentru că nu te-ai gândit că pot fi
sunt pentru că pot fi
sunt cel ce pune mareea în tine
acum, doar acum.
sunt bun doar până dimineaţa
când mă vei schimba rapid
pe un zâmbet scăpat fără voie
când bei o gură de expresso cu lapte

de ce sunt bun, doar noaptea?
pentru că mărul din care am muşcat
era de fapt un sân perfect
nu roşu ci albastru
şi nu regret
aşa am aflat şi eu
ce gust are cerul
când se îneacă în mare

secunda secretă

fragment

"Las această zi să se termine fără ca să-mi dau seama cât de schimbat sunt.

Până acum am simţit fiecare secundă din viaţă, poate de aceea mă simt atât de obosit! Sub povara secundelor, aşa se pare că sunt. Şi nu e uşor. Uneori secundele sunt mai grele decât veacurile..

Mă joc cu un destin conştient! Şi bineînţeles că pierd! tic – tac, tic – tac ...

Cât de tare am putut să aud secundele astăzi... parcă erau prinse cu fire de oţel de tâmple... totul în jurul meu, oamenii, maşinile, vântul, frunzele... era antrenat în acelaşi ritm enervant... tic – tac, tic – tac...

Tic – tac, tic – tac... si el, fluxul sangvin, regla inima după secunde... tic – tac, tic – tac...

Respir secunde grele... aşa înghit mai uşor cuvintele tale!


Ah, da... mai e ceva la care mă tot gândesc!
Nu mi-au plăcut niciodată secretele! Doar gândul că cineva mi-ar ascunde ceva, m-ar obseda până aproape de nebunie aflarea acelui lucru! Şi de iertat ... nu aş ierta niciodată!

Ce ciudat! Stau şi te privesc şi te ascult! Te întreb dacă îmi ascunzi ceva! Tu îmi spui că nu! De fapt... eu ştiu... ştiu că îmi ascunzi.. şi ştiu şi ce...

Şi uite că afară a început să plouă! Plouă cu stropi mari şi cu secunde grele! Nici nu mă aşteptam să fie altfel..."