dream stalker

suntem aproape cretini și aproape de gară
în ce tren urcăm contează doar după ce-am plecat
și mai mereu privim în urmă fiindcă
cine rămâne e important să ne aștepte

astăzi mă topesc ca o acadea într-o gură tăcută
cămășile-s toate înmormântate în dulap
am slăbit și nu-i o crimă să nu mă recunoști

oricum
de fiecare dată când faci duș
îmi furișez ochii prin holul întunecat
te ascult cum împrăștii stropii inegali
pe umeri apoi pe sâni și pe fund
și ești atât de aproape și atât de perfectă
ca un tablou de renoir
pe care nu îndrăznești să-l privești cu mintea
ci doar cu celălalt creier

irealul n-are nimic de-a face cu imposibilul
de fapt
niciodată nu ne spunem prea multe
de teamă c-am auzi ceea ce știm prea bine

high & dry

când vom fi destul de străini vom învăța să ne descoperim reciproc dar până atunci să ascuțim cuțitele & să pornim la drum să alunecăm fiecare pe sub ugerul vacilor monument să bem lapte cosmic din țâța andromedei & să ne iertăm că suntem proști cu gura albă smerită să nu mai avem cuvinte să nu ne bucurăm de liniștea singurătății să ardem precum deznădejdea naufragiatului în pustiu & să pornim iar la drum & să ne repetăm greșelile neputincioși în fața propriilor alegeri trecute & cu degetul periculos să atingem aerul & schimbarea să fie departe departe dincolo de bârlogul de gheață al focilor mustăcioase & să dăm de suprarealism să ne adopte dumnezeu & să ne învelească în foi de salvie fascinantă culeasă cu excavatorul din grădina raiului rătăcit & de-acolo să așteptăm să așteptăm gustul păcatului și-al adevărului & iar să ne pierdem unul de altul & iar să așteptăm să ne descoperim reciproc pentru că nu suntem destul de străini & fetița noastră sybel se va fi născut deja în cerul zilei de mâine doar că noi nu știm

sunt mai vechi decât timpul în care-ai învățat să iubești
așa că nu te-ngrijora
vom trece cu bine & peste toamna ce va urma



photo: belu gheorghe

șoseaua amară

pe șoseaua amară
zilele cad în gropi ce n-au ecou
și totul dispare
din fața ochiului conștient

uneori pot
să pipăi cu auzul
bostanii și viezurii grași
de care îmi povestea bunicul
alteori privesc
cum sunt lovite de asfințit
furnici flămânde
și oameni fără stăpân

acum însă
am pus hainele la uscat
nimic nu e departe doar noi ne îndepărtăm
pe șoseaua amară
viața nu e abstractă
ori iubești ori ești un fraier

și
să nu vă-ntrebați niciodată
cine sunteți
oricum voi nu vă puteți răspunde
iar cine știe
e demult plecat

pe șoseaua amară cade toamna dintr-un cer fără sfinți


photo: chillphotographie

planeta îngheţată

avea pistrui pe sânul drept întotdeauna avea pistrui pe sânul drept când venea toamna şi eu îi spuneam nu mă recunoşti sunt pulsiunea unui eu imposibil de recunoscut nu mă recunoşti ieri am cules nuci din nucul de la universitate am fumat o ţigară pe scări şi am băut o cafea de la automatul din hol chiar lângă sala blaga unde mergeam la cursul de logică al lui drăghici şi uneori povesteam cu ciomoş şi codoban despre fiinţe şi iubiri în amurg apoi fără să vreau am trecut prin ekstazele timpului am întâlnit tot felul de ciudaţi ceasuri tăcute în gări de porţelan mlaştini şi elefanţi hectare întregi de ceai verde ploi incredibil de grele şi nopţi cu felinare şi radiohead şi robert plant şi floyd şi cât de aproape a fost să-mi rad sprâncenele după ce-am băut o sticlă întreagă de absinth verde în praga la poalele podului carol a fost singura dată când am visat cai liberi dar nu mai sunt cai liberi doar închipuiri şi uşi care duc în cealaltă parte a creierului partea futută de griji inutile în care nu vrei să ajungi şi de care fugi în fotoliul unui terapeut care îndeasă în tine medicamente şi metri de realitate care ţi se preling pe sub tălpi şi-aluneci aşa pe-o planetă îngheţată preţ de-o veşnicie preţ de-o atingere fără sens un fel de părere de rău care nu mai contează

azi soarele s-a cuibărit în inima ei şi ea avea pistrui pe sânul drept
întotdeauna avea pistrui pe sânul drept când venea toamna


photo: alexandr pecherskiy

black friday

o să trişăm i-am spus
apoi am intrat la medicul de familie
după reţeta de medicamente compensate
am mers în piaţă după legume
am luat şi-un kil de mere
şi doi covrigi calzi cu susan
m-a sunat tata să vadă ce fac
mi-a dat-o şi pe mama la telefon
să se asigure că-s bine
am tăcut dintr-odată
pe stradă erau doar
2 epiderme care se ating
în ceaţa strâpunsă de faruri de taxi

o să vină o vreme în care
federer n-o să mai fie campion

enjoy the ride

cine ești de ce nu ești? ochiul nopții se deschide. tăcerea absurdă inundă încăperea. nu mi-e frică să spun unde sunt. nici nu știi. niciodată nu vei știi. aici sunt bufnițe de carton scrisori și plicuri cu facturi toate nedeschise boluri murdare de lapte și cereale. pe peretele uns cu lavabilă fluturi azurii se târăsc spre tavan iar tavanul e singurul cer din care lipsesc norii lipsesc îngerii iar dumnezeu e plecat în sufletele celor care nu cred. dar cei care nu cred n-au nevoie de dumnezeu. lasă-ți ochii să vadă închide-i deschide-i dar lasă-i să vadă. tu nici măcar nu vrei să ne auzi. eu sunt sunt sunt de mai multe ori sunt. sunt conștient de mine de noi de vocile mele care sunt eu. eu nu sunt eu. noi suntem eu. e toamnă aici. dintotdeauna a fost toamnă. dintotdeauna te-am așteptat toamna. în nici o toamnă nu m-ai găsit. ochiul nopții se deschide. tăcerea absurdă inundă încăperea. e becul aprins. inima mea te ține de mână. ieri am fost în vizită la prieteni vechi am depănat amintiri și vieți ce nu mai pot fi trăite. trecutul e relativ doar dacă vrem să ne mințim. pe stradă pluteau ploi reci mizerabile și troleibuze încărcate cu oameni ce nu știu să zâmbească. am stat acolo blocat în minute oarbe. am plecat. am plecat de multe ori dar niciodată n-am ajuns. încă n-am ajuns poate nici nu voi ajunge. ma réalité imaginaire. îmi asigur visele cu citalopram fluoxetina setralina paroxetina și alte culori. cât de goală e camera asta. lasă-ți ochii să vadă închide-i deschide-i dar lasă-i să vadă. ce? nu contează ce contează. playlistul s-a oprit cu morcheeba. enjoy the ride. enjoy the ride. enjoy the ride. asta era piesa ce se auzea în acea după-amiază. tu erai pe balcon întindeai haine eu citeam beckett si mă gândeam la obsesii. arhanghelii știau să fie fericiți. cumva. cumva au dispărut încet încet așa cum dispare totul. dar nimic nu dispare de tot. uneori îi mai aud și-mi spun ce mai faci. acum nu. acum am picioarele amorțite. nu mai plec. cu degetele galbene fumez țigară după țigară până le termin. termin ce mai e de terminat. întind mâna dreaptă pe masa de sticlă mată și ochii mi-i așez pe bluza adunată la umăr. noi trăim doar atunci când suntem trăiți. noi trăim doar atunci când suntem trăiți. e becul aprins. cine ești de ce nu ești?

toamna există tot ce nu există

aş îndrăzni să spun că totul e frumos
că secundele mele sunt bătăile tale de inimă
dar atunci când inima ta bate
frunzele cad

e toamnă iubito
iar toamna există tot ce nu există

eu toamna respir adânc
şi mă împac cu gândul că totul moare
toamna îţi iubesc atât de mult mâinile
pentru că mă dezbraci
de haine de mine
de tâmpeniile zilnice care-mi trec prin cap
şi-apoi facem sex ca doi turbaţi
până târziu în noapte când tu adormi
şi eu pe furiş mă ridic din pat mă pierd
în teorii metafizice stupide am impresia că
văd lumea cum n-o mai vede altcineva
şi scriu până mai pot până mai am ce
până dimineaţa
sunt
cum s-ar zice
fericit

aş îndrăzni
aş îndrăzni să spun că totul e frumos
că secundele mele sunt bătăile tale de inimă
dar atunci când inima ta bate
frunzele cad


foto: Svetlana Korolyova

înserare

s-a înserat ca dracu de tare şi nici n-ai observat că lumina din noi s-a scurtat de ceva vreme că mie mi-au crescut aripi rigide de frunze-ngheţate în umeri dar încă ştiu să iubesc cu gura cu ochii cu orice inimă mai bine decât dumnezeu că-n spatele dinţilor încă mai am mii de metafore pe care ţi le-aş pune direct în lobul urechii şi într-o secundă porii pielii ţi-ar exploda că eu încă sunt eu şi toamna nu pleacă din mine şi eu trăiesc doar toamna şi mă preling în şi după răni metafizice şi înţeleg tot ce e de neînţeles în rest nu înţeleg nimic şi chiar şi aşa ţi-aş mai adormi doar o dată sub încheietura mâinilor în arome fine de lămâie de unde să nu mai cred în sfârşit în infinit în totul sau nimic şi te-aş lăsa să-mi visezi şi nu te-aş opri... dar uite că iarna a venit şi iarna asta tu-mi spui că nu mai ştiu să zâmbesc dar de ce-aş mai zâmbi oricum s-a înserat ca dracu de tare astăzi ieri de ceva vreme în orice zi trăită netrăită...

despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie)

iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi mi-e gura uscată şi sunt uşor schizoid şi mă străbate o contradicţie absurdă în starea mea de a fi şi mă gândesc la toţi cei care mă trăiesc şi mă împart şi mă despart şi mă poartă în ei şi unora le sunt leac împotriva otrăvii altora le sunt otravă pe unii îi sufoc şi multora le respir toamnă şi ce mai e de respirat mai sunt şi alţii cărora le iubesc în locul lor ceea ce ei nu ştiu să iubească şi mai sunt şi câţiva care mă poartă doar pentru că vor dar sunt puţini şi mai eşti şi tu iar ţie ţi-aş arăta totul fără ca să-ţi ascund altceva decât pe mine însumi dar tu mă porţi în tremurul cărnii aromate de măr nedefinit nedefinitizat şi mă pierzi şi-mi taci în fiecare dimineaţă şi nici nu ştii dacă seara mă vei mai găsi dar nu contează eu oricum am să-ţi apar cândva mai devreme cândva mai târziu cândva mai oricum cândva mai oricând întotdeauna nesăbuit neîntregit şi chiar dacă am cea mai pură raţiune impură ai să te bucuri să mă porţi pentru că toţi mă poartă în ei şi eu nu port în mine nimic altceva decât pe toţi la un loc şi uite că iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi sub cap am o infinitate de insomnii şi uite aşa îţi vine câteodată să culegi de pe oriunde umbre de fluturi pe care să ţi le înfigi adânc în irişi şi să-ţi doreşti ca lumea din tine să fie aspru de frumoasă

ultima noapte de toamnă

hai cu mine în nopţile încă neninse să mai străbatem un drum pe care să ne prefacem că nu-l ştim să avem umbre închipuite în paşi închipuiţi care ne urmăresc şi care ne aleargă până departe undeva în tăcerea tuturor de unde să pot să-ţi adun lumini de lună rece în sprâncene şi sânii să ţi-i acopăr cu ceaţă şi să ţi-i muşc ca şi cum aş muşca neîndurător un măr roşu copt şi tu să nu mă opreşti şi lasă-mă să mai cred măcar o dată că toamna încă nu ne-a uitat şi mai bine ia-ne şi aruncă-ne în această ultimă noapte de toamnă pentru că acum avem voie să visăm orice avem voie să trăim orice şi dacă eu sunt un vis înseamnă că tu mă visezi şi dacă tu mă trăieşti înseamnă că eu îţi visez acum ca nicicând în această ultimă noapte de toamnă sub noi alunecă îngeri cu aripi rotunde tu ţi-ai pus deja mănuşile gri şi mai cauţi cu privirea ochiului meu frunze încă necăzute

manifest împotriva mea (şi acelora ca mine)

dacă e să am ceva atunci am cu mine aşa cum probabil şi voi aveţi cu voi dar niciodată nu recunoaşteţi şi-mi reproşez că nimicul îmi spune de fiecare dată mai mult decât nimic că mă îndoiesc de orice lucru mai ceva ca descartes şi uneori mi-aş dori ca totul să se oprească în mine aidoma unui ceas netras şi ca şi voi uneori mă simt bine să-mi plâng de milă să mă simt ca dracu să închid ochii şi în ochii mei închişi să mă închid şi eu cu tot ce reprezint tot ce reprezint ar putea fi spus probabil într-o frază dar încă nu m-a rostit nimeni şi iar aştept şi de aşteptat aştept mult şi demult orice oricum întotdeauna de oriunde aş fi însă aştept toamna în fiecare alt anotimp iar când e toamnă nu aşteaptă nimeni cu mine şi iar o iau de la capăt şi la drept vorbind m-am cam săturat să fiu binevoitor înţelegător cu ipocriţii cărora le spun să mă pune-n cur fiindcă binele îşi are şi el limitele lui dar totuşi mă prefac că binele-i bine şi-i sinonim cu infinitu că doar aşa sunt eu şi de ce să n-o zic, da! mă urăsc pentru multe dar cel mai mult mă urăsc fiindcă ştiu să iubesc mai bine decât oricine şi aproape ca toţi cei care n-au iubit niciodată la un loc

déjà vu

m-am aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei duc cana de cafea la gură şi de nicăieri şi dintr-odată secunde mânjite cu praf mi se aşează pe mâini şi mă străpung fiori de frig dintr-o toamnă necunoscută şi genele-mi îngheaţă-ntre ele o altă lume un păienjeniş cleios în care mă furişez şi-mi îngrămădesc în cap toate vieţile netrăite ale tale ale mele şi sunt un fel de ghicitor mărunt dintr-un târg de vechituri care caută licurici, licurici speriaţi şi stinşi ţi se ascund în ochi şi nu doar atât ascund ochii tăi şi nu doar atât îmi amintesc uneori când mă întrebai cum îţi vine rochia ta albastră nu-ţi puteai opri buzele din zâmbet privindu-mi umerii nedumeriţi iar când vroiai să mă iubeşti îmi muşcai arterele cu dinţii şi mă fereai de melancolii cronice şi reuşeai cumva să-mi rupi vocile din cap una câte una şi să m-adormi în nopţi fără vise până dimineaţa când mă hrăneam din carnea crudă a sânului tău drept şi îţi spuneam că trăiesc viaţa unei frunze necăzute şi că uneori îmi place să mă opresc între trecut şi viitor să respir... să respir... ca şi acum când îmi duc cana de cafea la gură şi sunt aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei privind lumea ce trece pe stradă şi neînţelegând ce am trăit ce voi trăi...

Video - poemul "aici, jos"

poemul "aici, jos" recitat de mine pe o minunata piesa la pian compusa de Tibi Menyhart! Multumesc Tibi!
astept reactiile voastre! :)

prima zi de toamnă

n-am să rămân aici
am să plec înaintea ultimei dimineţi
când un vultur cu un şarpe în gheare
va spinteca cerul proaspăt trezit
când oamenii şi florile tac
tac tăcerea morţii şi a lunii
când încă în visul tău neterminat
îţi bat prin inimă şi îţi respir şi
dorm

şi de plecat
plec în prima zi de toamnă
undeva unde frunzele au pistrui gălbui
şi umbrele se măsoară în picuri reci de ploaie
undeva unde tu ai mersul oamenilor grăbiţi
ce nu ştiu exact încotro merg
şi niciodată nu se opresc
poate chiar undeva unde oamenii... nu cunosc toamna

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi
te-aştept la colţul de stradă obişnuit
acolo unde împărţeam între noi un minut
acolo unde îţi dăruiam o secundă
dintr-un infinit

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi

toamna urmatoare

acea toamnă

o să vină şi acea toamnă
în care zilele se-nchid în ploi întunecate şi mărunte
în care închidem ochii mai des
şi ne prefacem că totul poate fi un mister
o să vină şi acea toamnă, îţi spun,
mă vei găsi într-un bistro vechi
unde voi bea o cafea gri
şi-mi voi pune viaţa-n... cuvinte

plimbare

nu mi-am pus nimic în picioare
şi-am ieşit să mă plimb
tocmai azi
mă ascund pe furiş în oamenii de pe stradă
şi le trăiesc vieţile în câţiva paşi
de fapt îmi voi lăsa lumea din mine în ei
să se descurce cu ea
măcar atât
cât fumez o ţigară

se juca de-a toamna

încă de dimineaţă
a lăsat cerealele să se înece în lapte
şi-a îmbrăcat blugii proaspăt spălaţi
şi cămaşa albastră
a ieşit în grabă
prin oraş
pe străzi
ea se juca de-a toamna
îmblânzea frunzele-n cădere
şi ploaia
era mai caldă

acum închide vara sub pleoape
şi-a aprins o ţigară
de-aia subţire cu puţin gudron
şi buzele-i tac în zâmbet

de-aş fi fost fum până în inimă
i-aş fi ajuns

şi toamna în mine s-ar fi oprit

„the weary kind”

suntem întinşi pe patul lui procust dacă n-aţi ştiut mie mi se face operaţie pe suflet
17 siluete cu ochii negrii mă înconjoară am o gaură în piept cât o galaxie şi un suflet de mărimea frunzelor de cireş soarele inundă începutul de toamnă lumina acoperă tulburările obsesive depresiv-anxioase de mâine e toamnă mă prind cu toamna de mâini şi mă ţin strâns ca într-o colivie de lemn mi se dau să înghit culori şi realităţi şi realităţi colorate mi se fac masaje sunt pus la dietă mi se ia sânge venele mi se scurg în pâmânt precum rădăcinile pe spate am ventuze 17 siluete cu ochi negrii intră cu mâinile cu picioarele cu ţâţele cu totul în mine şi mă inundă şi folosesc pense de smuls limba şi sub ultraviolete îmi pun visele visele mele sunt moarte şi logica a murit şi dumnezeu nu se simte bine pe acoperişul lumii mele sunt un obiect cercetat cunoaşterea structurei clarifică formarea şi transformarea obiectului cercetat urăsc structuralismul ce melancolie simplă trăiesc sau manie sau demenţă sau idioţie am o cămaşă de forţă din epidermă de înger 17 siluete cu ochi negrii încearcă să-mi străpungă sufletul mă pun sub duşuri reci îmi dau comprese cu muştar substanţe vomitive sufletul nu-l puteţi scoate din mine ce gust dulce de clorpromazină am sub limbă am surplus de cromozomi şi aştept ziua de mâine de mâine vine toamna şi cu mâinile voi fi ancorat de ea toamna eu visez toamna doar eu visez şi tremur frigul îmi face bine şi aerul curat şi ploaia adâncă şi mocirla nu-mi cereţi nimic sunt mai mult decât gol

în inimă să-mi căutaţi inima mea nu are colţuri resuscitaţi-mă

toamna următoare

acum când vara se termină în tine vreau să-ţi arăt următoarea toamnă dar, mai ales, vreau să vezi toamna din mine

închide-ţi ochii sub pleoapele mele
te voi trece echinocţiul cu grijă şi-ţi voi arăta prima frunză moartă cum cade

în toamna din mine pământul respiră ceaţă dimineaţa, ascultă
pe la amiază vom gusta din prima ploaie de toamnă şi din recele ei, nu-ţi fie frig
fiindcă seara... îţi voi dezvălui cum iubesc oamenii

şi ce linişte va fi
ce multă toamnă se va aşeza în noi

peretele inimii mele va fi brun dar va şti să iubească
tu te vei lăsa uimită de galbenul zilei... ar fi de-ajuns

dacă vrei
vom da jos draperiile de la ferestre şi vom lăsa lumina haotică să ne acopere cearceafurile, cărţile şi mărunţişurile de pe masă
vom lăsa camera să ne piardă în ea... şi nu ne vom da jos din pat decât pe la 11
vom bea cafea cu marţipan şi vom asculta poveşti la radio ca-n copilărie...

în această următoare toamnă chiar vreau să exist
dar tu
ce cuvinte-ai să-mi aduci aminte,
ce mă vei face să uit?

...vino în toamna mea!