Se afișează postările cu eticheta timp. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta timp. Afișați toate postările

luni, 24 februarie 2014

nichita în cafenea



primăvara înflorea în inima oamenilor
ca un nichita binedispus ce arunca la întâmplare
lumină și nori pe foi din aripi de îngeri rotunzi

un telefon a lătrat cineva a zâmbit
cafeaua a rămas blocată într-un gând agitat
nu-i vreme de pierdut ușile-s deschise
doar pentru o secundă pătrată

apoi spațiul întreg a muțit

mi-am achitat nota de plată
și-am plecat afară din viața ei

vineri, 10 ianuarie 2014

cangurii mănâncă ridichi




mi-era poftă să dorm și să visez dintr-odată m-am ridicat de la masă și poate am spart ceva dar n-am auzit decât o hărmălaie îngrozitoare din străfundul nopții mai mulți câini negri au străbătut peretele bucătăriei și mă gândeam că te-am lăsat singură dar nu m-am întors am fugit nepăsător în patul somnului să vânez comete sinucigașe sub plapuma în dungi de lăcrămioare unde-au trecut secunde și ani uriași și mie nu-mi păsa mă durea în cot de facturile neplătite până la urmă încrederea e ușor de pierdut și greu de câștigat iar stilul de viață iresponsabil NU dăunează grav sănătății orice s-ar spune trebuie să faci ceea ce visezi ori trăiești degeaba așa că n-are rost să regret voi mai rămâne pentru o vreme aici până voi consuma partea neconsumată din mine încet și sigur mă voi întreba oare cangurii mănâncă ridichi oare oamenii sunt mai fericiți seara sau dimineața și te voi zări așa aievea fără înțeles chiar în acel moment din spațiu și timp se va găsi particula lui dumnezeu într-o pungă de chipsuri de tipa aia înaltă blondă murdară de la nouvelle vague care va urla uimită exaltată și eu voi deschide ochii iar luna va fi captivă în perdelele de la geam ca într-un păienjeniș straniu de real

nu mă trezi din viața ta
o dată pe an visez singur

luni, 6 ianuarie 2014

little piggy



cine e cine ce mai e ce
nu mai întreb n-are rost
inexplicabilul timp se sparge
în timpanul tăcerii
ieri te-am uitat prea ușor
azi te găsesc prea greu
în fața privirii armate de zebre
se îneacă în nămol
little piggy te strig
fuck the whole universe
nu te speria nu respira
la viață oricum ne trezim

la viață
oricum
ne trezim

vineri, 22 noiembrie 2013

e o prostie să crezi




nu știi ce ai până nu pierzi ce prostie draga mea oricum niciodată nu învățăm lecția pentru că noi nu aparținem nimănui la fel cum nimic nu ne aparține și începem vieți și dimineți și zile și mergem mai departe cu capetele plecate în fața unor călăi imaginari care nu ne iartă pentru că noi înșine acceptăm să fim sclavii unui salariu jalnic de parcă avem creiere din peturi de cola și cel mai ușor e să spunem că nu înțelegem ce se întâmplă că doar de ce dracu să depunem un efort să ieșim din neurastenii și nevroze mai bine căutăm resturi de viață în tomberoanele timpului și mergem și stăm și mergem și stăm și pierdem și credem c-am pierdut ceva și nici nu știm ce până când ajungem să nu ne mai pese de mizeria de pe mâini și sufletul nostru e ca un coridor de spital fără becuri prin care nu se mai poate ajunge nicăieri oricum e o prostie să crezi că oamenii pierd suflete draga mea eu cel puțin nu pierd decât chei dar nici nu știu dacă sunt om sunt doar paralizat în patul conștiinței iar de ridicat nu mă voi ridica fiindcă nu pot umbla peste cadavre tălpile mele sunt prea fine și iubesc patul acela vechi cu saltea denivelată în care ți-am sărutat întâia oară sânii fiindcă pe vremea aia nu vedeam că trece timpul și plantele nu se ofileau însă uite cum noi ne cunoaștem de-o viață și nici acum nu știm ce suntem flori magneți ori cuvinte și încă mai inventăm întrebări dar știu că într-o zi vei râde cu buzele mela draga mea vei fi fericită pentru că fericirea constă în uitare altfel spus dacă vrei să fii fericită încă de azi trebuie să uiți ziua de mâine

de fapt
întotdeauna e prea târziu să regreți că ți-ai permis să trăiești


photographer: Ovidiu Manoilescu
artist: Mauricio Silerio

marți, 5 noiembrie 2013

trevor reznik nu s-a mai trezit şi nici nu mai are de ce




suntem luptători de gherilă
iubim orice iubim oricât
suntem ca sarea care topeşte
gheaţa de pe şosele

uneori însă poezia moare
în viaţa celor care uită
şi nu e uşor să fii idiot
vă spun

ieri n-am luat lapte
îţi mulţumesc că mă iubeşti
nu trebuia să uiţi
mi-ai spus
cafeaua n-are poezie azi

apoi timpul s-a contractat la o zi
şi ziua la un minut şi minutul
la o secundă de care nu-mi pasă
zâmbesc învins ca trevor reznik
şi-adorm cu stomacul plin de iluzii

în jumătatea mea de vis
e lună plină


photo: michel picard

vineri, 18 octombrie 2013

mesaje subliminale



avem totul atunci când nu avem nimic oricum atunci când te țin de mână secundele sunt ani klingonieni care nici nu știu cât durează și nu mă gândesc la trecut nu mă gândesc la fabulații ori la calcule diferențiale pentru că acel nimic face ca totul să nu conteze

cu toate astea de anumite chestii nu putem scăpa oasele ne iau foc desenăm priviri în creion și străbatem un labirint de cutii de carton fără să știm de ce mai căutăm umbre fără sens care nu există decât pe lobul temporal atunci când noaptea se scurge în canalul de pe stradă și sufletul incert mângâiat de singurătate rămâne pe grilajul de fier călit

noi tu eu voi nu contează cine cu siguranță însă toți vom deveni spălători de trecut în halate murdare la un moment dat și-atunci n-am cum să nu scriu despre prostia de a iubi despre lumina aia care ne trece prin piele atunci când iubim despre cât de faină e o frunză pe care irisul tău plăpând o urmărește în cădere și despre uitarea de noi de tu de eu de voi

și-o să scriu și am dreptul să scriu pentru că am fost proprietar de balerine catifelate abrupte năucitoare știu cine e figaro cine e godot și cine-a inventat chibriturile mă numesc gabi și nu știu să uit

avem totul atunci când nu avem nimic asta ți-am șoptit însă tu ai adormit deja pe mâna mea amorțită și nu te împing mai încolo fiindcă mâine voi avea lipită de piele urma ochiului tău închis sub care uneori îmi imaginez că mă pot ascunde


photo: Krisztián Éder

miercuri, 2 octombrie 2013

edison şi lumina care ne-nconjoară



ultimul tricou
pe care l-am îmbrăcat
mirosea a lumină şi perwoll
apoi tu ai ieşit din casă
şi eu din viaţa mea

atât de simplu atât de aiurea

mi-am dat de mai multe ori
întâlnire cu viitorul
de fiecare dată motanul meu
mi-a spus nimeni nu te iartă
dacă tu nu te ierţi

apoi într-o seară
l-am întâlnit pe edison
i-am strigat eşti un idiot
înainte să inventezi becul
oamenii nu erau conştienţi
de întunericul care îi înconjoară
iar după ce l-ai inventat
cu toţii şi-au dat seama
de întunericul din ei

dar edison a tăcut
dumnezeu l-a blestemat
şi l-a transfomat într-un şoarece
pe care motanul meu
l-a înfulecat fericit

atât de simplu atât de aiurea

s-a făcut linişte s-a făcut toamnă
de lumină nu putem scăpa
ce ne-ncojoară ne aparţine
prin urmare
să nu ne fie teamă de cei care ne iubesc
decât de noi înşine atunci când iubim



photo: michel picard

joi, 22 august 2013

planeta îngheţată



avea pistrui pe sânul drept întotdeauna avea pistrui pe sânul drept când venea toamna şi eu îi spuneam nu mă recunoşti sunt pulsiunea unui eu imposibil de recunoscut nu mă recunoşti ieri am cules nuci din nucul de la universitate am fumat o ţigară pe scări şi am băut o cafea de la automatul din hol chiar lângă sala blaga unde mergeam la cursul de logică al lui drăghici şi uneori povesteam cu ciomoş şi codoban despre fiinţe şi iubiri în amurg apoi fără să vreau am trecut prin ekstazele timpului am întâlnit tot felul de ciudaţi ceasuri tăcute în gări de porţelan mlaştini şi elefanţi hectare întregi de ceai verde ploi incredibil de grele şi nopţi cu felinare şi radiohead şi robert plant şi floyd şi cât de aproape a fost să-mi rad sprâncenele după ce-am băut o sticlă întreagă de absinth verde în praga la poalele podului carol a fost singura dată când am visat cai liberi dar nu mai sunt cai liberi doar închipuiri şi uşi care duc în cealaltă parte a creierului partea futută de griji inutile în care nu vrei să ajungi şi de care fugi în fotoliul unui terapeut care îndeasă în tine medicamente şi metri de realitate care ţi se preling pe sub tălpi şi-aluneci aşa pe-o planetă îngheţată preţ de-o veşnicie preţ de-o atingere fără sens un fel de părere de rău care nu mai contează

azi soarele s-a cuibărit în inima ei şi ea avea pistrui pe sânul drept
întotdeauna avea pistrui pe sânul drept când venea toamna


photo: alexandr pecherskiy

luni, 19 august 2013

motani înaripaţi




e cald ca dracu
pe spate mă trec fiori de transpiraţie
şi clipele
devin verzi putrede neatinse

în perete lângă frigider
e o crăpătură
prin care poţi să priveşti
frunze albastre
motani înaripaţi ce mestecă
pumni întregi de caramele
şi sute de camere goale
în care nu vom ajunge niciodată
împreună

asta
dacă vrei să priveşti
dar ştiu că nu vrei
tu
ai traversat finitul lumii
fără mine
un martor te-a văzut
şi-acum te trădează
în faţa comitetului de bloc

seara trece talpa se răcoreşte
delfinii iau pilule de calmare
stai liniştită
am insecte în amprente

şi nici nu ştii că te ating



photo: terry richardson

vineri, 12 iulie 2013

220 V



mi se pare atât de banal să vorbesc despre inimă și nici măcar nu sunt cardiolog să pot spune ceva despre ea doar am citit pe undeva că e un mușchi ațos opac și bine chituit care se restartează cu 220 V în rest mai știu că poate fi schimbată dar în ea nimic nu se poate schimba că singura boală din inima oamenilor e singurătatea că-n inimă raiul și iadul se amestecă și trăiesc licurici și povești și amintiri și crește busuioc și păpădiile sunt udate cu sânge și timpul n-are infinit și uneori doare a dracului de tare dar alteori durerea e dulce ca o amandină și nimic nu-i scapă inimii pentru că prin ea trebuie să treacă sfinții și ploile de toamnă și tot ce are sens și nonsens INIMA e o gară din care nu mai pleacă nici un tren din inimă pleacă doar alte inimi pentru că inima e un paradox inima e o prostie inima respiră ucide fute uită și iartă inima inimii mele e ca o biserică neterminată în care dumnezeu refuză să locuiască

din inimă îți spun că
degetul meu suferă de atingere
așa cum
ochii tăi suferă de privire

joi, 2 mai 2013

gândacii de mai se iubesc pentru a muri



dincolo de draperiile gri un vânt calm scutură plictisit mănunchiurile lăptoase de liliac

lângă televizor e o cremă de mâini nivea o lampă de citit chinezească și o vază de flori în care apa e înverzită

nu mai miroase a sex în cameră nu e nimic aruncat la întâmplare doar niște micro-organisme împrăștiate pe cearșaf o lume invizibilă pierdută în tăcere

nu știu
nu știu cu cât se mai vinde timpul dar știu că atunci când vrei să cumperi nu are nimeni de vânzare

am stins veioza peste tricoul de in sub care mai mulți copii mânjiți de cretă încă se mai joacă x și 0 pe pereții sticloși ai inimii

nu vei afla niciodată
ce va urma

draga mea
în noi se ascunde o lume secretă și calmă
pe care doar cei care ne iubesc o pot descoperi

vineri, 19 aprilie 2013

un elefant dispare într-o lumină violacee



voi fi cerşetorul din colţul străzii într-o zi delicată absurdă fragilă de aprilie sau un copil rătăcit într-o pădure care fuge după raze de soare strecurate subtil de dumnezeu printre crengile uscate ale copacilor nimic mai mult nimic nou nimic neadevărat nimic mai mult de fapt asta-mi spun într-un ceas oarecare al serii beau coniac de jidvei la barul din lemn maro scorojit şi mă privesc deformat în sticlele înşirate în faţa mea cumva simt că un alt eu aflat în altă viaţă ar sta stat întins într-un fotoliu citind o carte cu un ceai de chimen în dreapta fără nici o cută pe față şi mi se pare că acel eu e mai real decât mine dar ce ştiu eu despre realitate când în fiecare zi îmi fabric realităţi în general pentru a scăpa de plictiseală cred habar nu am oricum aproape întotdeauna am senzaţia că totul e greşit că trăiesc într-un oraş dezolant împânzit de străini ori mai mult am senzaţia că eu sunt acel oraş şi în fiecare moment trec străini prin mine nelăsând nimic în urmă apoi mai beau un pahar mănânc 3 alune mă privesc iar în sticlele cu forme ciudate ajung la concluzia că în toate gările lumii câinii sunt la fel de trişti rotesc pachetul de ţigări afară plouă de parcă cerul se dezintegrează în cercuri haotice ce se ciocnesc unele de altele apoi se reunesc pe pământ într-o peliculă cleioasă şi ne arată că raiul este gri dar cineva m-a contrazis cândva şi mi-a spus că griul nu e o culoare fiindcă e format din nonculori însă n-am insistat să-i explic contrariul capul meu nu mai rezistă parc-aş trăi pentru a visa însă acum e invers mi se pare atât de real

un elefant cu bască de revoluţionar îşi face loc printre mesele barului dărâmă scaune mese pahare ajunge în faţa mea îmi cere o scobitoare o foaie de scris o şurubelniţă şi un kilogram de timp apoi dispare cum a venit într-o lumină violacee

un fel de conştiinţă îmi zic beau o gură de apă mai cer un pahar de coniac îmi revin puţin şi totuşi nu ştiu dacă aici e aici nu ştiu unde sunt ce caut ori cine vrea să mă găsească oricum toate căutările sunt la fel întotdeauna găsim ceea ce nu căutăm în fine trăim o viaţă liniară în care aşteptăm să treacă timpul ce tâmpenie de paradox ce tâmpenie

chiar și stelele au umbre
ajung
în cameră dimineața se îneca între cărți și mărunțișuri aruncate pe pat
și mirosea a timp
mirosea a timp care urma să moară

marți, 16 aprilie 2013

locuiesc la etajul 4



locuiesc la etajul 4
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
urc 64 de trepte exact
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie şi doar atunci privesc înainte
fără trecut urc 64 de trepte exact mă opresc
31 32 33
mă opresc nici mai mult nici mai puţin respir
aerul îmbibat de praf şi fier de pe scara blocului mi se lipeşte de cerul gurii
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
nu mai am mult îmi spun
întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
zilele trec soarele răsare şi apune
facem aceleaşi feluri de mâncare
toamna dormim mai adânc şi reînvăţăm să ne ţinem în braţe
nu ţi se pare că suntem fericiţi
întreb
linişte
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
genunchii mei nu tremură doar inima trebuie să creadă în ceva
dacă nu în bine atunci în rău
şi întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
nu mai am mult am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
îmi spun
doar când uităm privim înainte
încă puţin urc 64 de trepte exact
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
locuiesc la etajul 4
găsesc cheile deschid uşa e linişte
e linişte înăuntru
mi-am adus aminte de ce
am plecat....

joi, 11 aprilie 2013

totul trece




acum
răsfoiesc nişte cărţi pe care
cu greu ţi le-aş explica

mă plictisesc noaptea cade
cineva sună la uşă
mai pierd o picătură de sânge
pe gresia mov
nu e grabă timp avem
totul trece negreşit

cumva mă trezesc
când plouă când e soare
inima mea tresaltă dumnezeu e viu
şi tu respiri păpădii
e dimineaţă
doctorul n-a venit

mai aştept mai aştept
până când o să-ţi dai seama
că te aştept

sâmbătă, 22 septembrie 2012

glossy











ne trec multe prin viață și noi trecem prin viețile multora fără să vrem mai mult sau mai puțin influențăm și suntem influențați de o singură secundă scăpată într-un timp pe care niciodată nu-l conștientizăm și uneori e obositor să înțeleg tot ce pentru alții e de neînțeles ori poate e doar o iluzie nici eu nu mai știu nici eu nu m-am decis dacă mai cred sau nu în adevăruri stupide și greu de controlat până la urmă totul poate fi acceptat însă acceptăm totul de obicei atunci când vrem să iertăm și vrem să iertăm doar atunci când suntem obosiți un fel de cerc logic ilogic în care mintea noastră confuză se învârte la nesfârșit dar e greu să recunoaștem asta și o facem foarte rar atunci când nu avem unde să ne ascundem când nopțile sunt gri și sunt împânzite de ploi cadențate rupte din ochi de sfinți inexistenți când inima ne bate după cadența ploilor în casă cu lumina stinsă visăm la o viață glossy și încercăm să credem mai mult decât oricând în orice lucru stupid până când știm că dacă ne întrebăm ceva răspunsul este întotdeauna da

joi, 6 septembrie 2012

kashmir











scăpată de îngeri cu degete moi
lumina iar cade în valuri veline
aşezată pe felia de pâine
liniştea îneacă fericiri în paharul cu lapte

ezitări dileme şi contradicţii hulpave
sunt presărate cu rozmarin
şi-aruncate-n kashmir
unde girafe unicorni şi bostani aurii
stau pitulaţi fără grijă în vise haşiş

peste praful în solzi de muştar
pe masă sunt clipe
de-o viaţă încrustate-n cuvinte
şi doar scaunul gol de alamă polară
aşteaptă minutul cel leneş în care
iar o să fii

luni, 26 martie 2012

prima umbră de primăvară









beau un ceai arămiu
pe terasă la pardon
într-un oraş în care nu caut
mai nimic

lângă mine
doar lumina amiezii se joacă
într-o umbră prăfuită
răstingnită pe un ecou
de cuvinte nemărturisite

ascunde-mă ţi-as fi zis
ascunde-mă
în minutul stors din ora blocată în ceasul de lemn ce atârnă pe un perete de inimă
oriunde oriunde

undeva unde
doar tu ştii să-mi pui primăvara
pe tâmple



foto: Novic Arman Zhenikeyev

joi, 26 ianuarie 2012

despre schimbarea de sens (revolutio)












de dimineaţă m-am trezit ciudat mai ciudat decât de obicei era lumină de iarnă târzie în cameră şi parc-aş fi vrut să spun cuiva bună dimineaţa dar am tăcut în mine cineva zbiera însă ştiu că nu-mi găsesc locul niciunde văd prea bine că ne-am săturat mai ales de noi lumea trebuie schimbată fiindcă nu mai are sens la asta mă gândeam în maşină când pe guerrilla era piesa aia 500 miles mi-am adus aminte de ce iubesc şi mi-ar fi plăcut să ştii că te trăiesc zilele astea mi-ar fi plăcut să mergem în pieţe împreună să dărâmăm guverne şi nebuni prin simpla noastră ţinere de mână şi-apoi spre seară să ne decidem greu ce comandăm de mâncare undeva într-un pub toţi ne văd doar noi nu vedem pe nimeni pentru că eu te văd doar pe tine şi-ţi ţin vreo teorie despre ce dă sens sensului iar tu încurcată îmi spui ce draperii noblesse ai găsit pentru casa pe care vrei s-o avem uite aşa să schimbăm noi lumea pentru că doar visând ne era de-ajuns cândva dar acum nu mai vrem să visăm şi cred că timpul nu rezolvă nimic doar ne face să uităm

sâmbătă, 24 septembrie 2011

pe vremea găurilor negre












aşa ne iubeam şi noi cândva când tu îmi erai ca un labirint şi uneori mă ascundeai în tine şi ne lua câteva ore până să fiu găsit şi în neastâmpărarea ta cu mâinile mânjite de la nuci verzi îmi mângâiai tâmpla pe deasupra şi sufereai de fericire când cuvintele mi se desprindeau de pe limbă pe-atunci însă nu-mi vorbeam mie niciodată şi doar tu îmi trăiai prin cuvânt dar nu cred că-ţi mai aduci aminte cum pe discovery se descopereau în fiecare zi găuri negre iar eu îţi arătam că şirul lui fibonacci e şi finit şi infinit în acelaşi timp şi ne plăcea la amândoi cafeaua cu lapte şi ceaiul negru cu iasomie infuzat 3 minute şi cum nimic dar nimic din jur nu era gri şi tu te îmbrăcai deseori în albastru ca în acea seară de vineri când aflasem despre sfârşitul lumii iar eu încă nu-ţi cunoşteam bine sânii de aceea ţi-am spus că sfârşitul meu e în vârful degetelor mele şi că doar în această lume te simt în alte lumi nu exist şi nici n-aş şti ce-i iubirea şi de-ai fi vrut ţi-aş fi murit şi moartea ta oricând pentru că eu niciodată n-am ştiut să-mi exist ca şi acum... ca şi acum când sunt aproape şi departe de nimic de orice plutesc hipnotic într-o lume în care şoareci rotunzi ne locuiesc prin umbre iar umbrele ne sunt amestecate în gri şi aud şi văd şi simt

ce singuri şi gri trăim unul în celălalt

sâmbătă, 17 septembrie 2011

déjà vu







m-am aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei duc cana de cafea la gură şi de nicăieri şi dintr-odată secunde mânjite cu praf mi se aşează pe mâini şi mă străpung fiori de frig dintr-o toamnă necunoscută şi genele-mi îngheaţă-ntre ele o altă lume un păienjeniş cleios în care mă furişez şi-mi îngrămădesc în cap toate vieţile netrăite ale tale ale mele şi sunt un fel de ghicitor mărunt dintr-un târg de vechituri care caută licurici, licurici speriaţi şi stinşi ţi se ascund în ochi şi nu doar atât ascund ochii tăi şi nu doar atât îmi amintesc uneori când mă întrebai cum îţi vine rochia ta albastră nu-ţi puteai opri buzele din zâmbet privindu-mi umerii nedumeriţi iar când vroiai să mă iubeşti îmi muşcai arterele cu dinţii şi mă fereai de melancolii cronice şi reuşeai cumva să-mi rupi vocile din cap una câte una şi să m-adormi în nopţi fără vise până dimineaţa când mă hrăneam din carnea crudă a sânului tău drept şi îţi spuneam că trăiesc viaţa unei frunze necăzute şi că uneori îmi place să mă opresc între trecut şi viitor să respir... să respir... ca şi acum când îmi duc cana de cafea la gură şi sunt aşezat la masa din colţul cafenelei la fereastră ca de obicei privind lumea ce trece pe stradă şi neînţelegând ce am trăit ce voi trăi...