Se afișează postările cu eticheta uitare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta uitare. Afișați toate postările

luni, 6 ianuarie 2014

little piggy



cine e cine ce mai e ce
nu mai întreb n-are rost
inexplicabilul timp se sparge
în timpanul tăcerii
ieri te-am uitat prea ușor
azi te găsesc prea greu
în fața privirii armate de zebre
se îneacă în nămol
little piggy te strig
fuck the whole universe
nu te speria nu respira
la viață oricum ne trezim

la viață
oricum
ne trezim

vineri, 22 noiembrie 2013

e o prostie să crezi




nu știi ce ai până nu pierzi ce prostie draga mea oricum niciodată nu învățăm lecția pentru că noi nu aparținem nimănui la fel cum nimic nu ne aparține și începem vieți și dimineți și zile și mergem mai departe cu capetele plecate în fața unor călăi imaginari care nu ne iartă pentru că noi înșine acceptăm să fim sclavii unui salariu jalnic de parcă avem creiere din peturi de cola și cel mai ușor e să spunem că nu înțelegem ce se întâmplă că doar de ce dracu să depunem un efort să ieșim din neurastenii și nevroze mai bine căutăm resturi de viață în tomberoanele timpului și mergem și stăm și mergem și stăm și pierdem și credem c-am pierdut ceva și nici nu știm ce până când ajungem să nu ne mai pese de mizeria de pe mâini și sufletul nostru e ca un coridor de spital fără becuri prin care nu se mai poate ajunge nicăieri oricum e o prostie să crezi că oamenii pierd suflete draga mea eu cel puțin nu pierd decât chei dar nici nu știu dacă sunt om sunt doar paralizat în patul conștiinței iar de ridicat nu mă voi ridica fiindcă nu pot umbla peste cadavre tălpile mele sunt prea fine și iubesc patul acela vechi cu saltea denivelată în care ți-am sărutat întâia oară sânii fiindcă pe vremea aia nu vedeam că trece timpul și plantele nu se ofileau însă uite cum noi ne cunoaștem de-o viață și nici acum nu știm ce suntem flori magneți ori cuvinte și încă mai inventăm întrebări dar știu că într-o zi vei râde cu buzele mela draga mea vei fi fericită pentru că fericirea constă în uitare altfel spus dacă vrei să fii fericită încă de azi trebuie să uiți ziua de mâine

de fapt
întotdeauna e prea târziu să regreți că ți-ai permis să trăiești


photographer: Ovidiu Manoilescu
artist: Mauricio Silerio

vineri, 18 octombrie 2013

mesaje subliminale



avem totul atunci când nu avem nimic oricum atunci când te țin de mână secundele sunt ani klingonieni care nici nu știu cât durează și nu mă gândesc la trecut nu mă gândesc la fabulații ori la calcule diferențiale pentru că acel nimic face ca totul să nu conteze

cu toate astea de anumite chestii nu putem scăpa oasele ne iau foc desenăm priviri în creion și străbatem un labirint de cutii de carton fără să știm de ce mai căutăm umbre fără sens care nu există decât pe lobul temporal atunci când noaptea se scurge în canalul de pe stradă și sufletul incert mângâiat de singurătate rămâne pe grilajul de fier călit

noi tu eu voi nu contează cine cu siguranță însă toți vom deveni spălători de trecut în halate murdare la un moment dat și-atunci n-am cum să nu scriu despre prostia de a iubi despre lumina aia care ne trece prin piele atunci când iubim despre cât de faină e o frunză pe care irisul tău plăpând o urmărește în cădere și despre uitarea de noi de tu de eu de voi

și-o să scriu și am dreptul să scriu pentru că am fost proprietar de balerine catifelate abrupte năucitoare știu cine e figaro cine e godot și cine-a inventat chibriturile mă numesc gabi și nu știu să uit

avem totul atunci când nu avem nimic asta ți-am șoptit însă tu ai adormit deja pe mâna mea amorțită și nu te împing mai încolo fiindcă mâine voi avea lipită de piele urma ochiului tău închis sub care uneori îmi imaginez că mă pot ascunde


photo: Krisztián Éder

luni, 6 mai 2013

viața nu e o metaforă



păpădiile se ascund de stele
fereastra e deschisă
și lumea îți cade peste sprâncene
fără grabă

aș vrea
să-ți desprind din piele sunetul copacilor
din pădurea unui basm uitat
să fiu un călător rătăcit
ce-ți adoarme printre pori
înainte ca tu să visezi

apoi
să-l lăsăm pe dumnezeu să creeze alte lumi
iar dimineața să ne trezim în ele
pentru că uneori
contează doar ceea ce putem uita

viața
viața nu e o metaforă
e doar un basm
pe care nu vrem să-l trăim

joi, 2 mai 2013

gândacii de mai se iubesc pentru a muri



dincolo de draperiile gri un vânt calm scutură plictisit mănunchiurile lăptoase de liliac

lângă televizor e o cremă de mâini nivea o lampă de citit chinezească și o vază de flori în care apa e înverzită

nu mai miroase a sex în cameră nu e nimic aruncat la întâmplare doar niște micro-organisme împrăștiate pe cearșaf o lume invizibilă pierdută în tăcere

nu știu
nu știu cu cât se mai vinde timpul dar știu că atunci când vrei să cumperi nu are nimeni de vânzare

am stins veioza peste tricoul de in sub care mai mulți copii mânjiți de cretă încă se mai joacă x și 0 pe pereții sticloși ai inimii

nu vei afla niciodată
ce va urma

draga mea
în noi se ascunde o lume secretă și calmă
pe care doar cei care ne iubesc o pot descoperi

marți, 16 aprilie 2013

locuiesc la etajul 4



locuiesc la etajul 4
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
urc 64 de trepte exact
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie şi doar atunci privesc înainte
fără trecut urc 64 de trepte exact mă opresc
31 32 33
mă opresc nici mai mult nici mai puţin respir
aerul îmbibat de praf şi fier de pe scara blocului mi se lipeşte de cerul gurii
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
nu mai am mult îmi spun
întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
zilele trec soarele răsare şi apune
facem aceleaşi feluri de mâncare
toamna dormim mai adânc şi reînvăţăm să ne ţinem în braţe
nu ţi se pare că suntem fericiţi
întreb
linişte
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
genunchii mei nu tremură doar inima trebuie să creadă în ceva
dacă nu în bine atunci în rău
şi întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
nu mai am mult am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
îmi spun
doar când uităm privim înainte
încă puţin urc 64 de trepte exact
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
locuiesc la etajul 4
găsesc cheile deschid uşa e linişte
e linişte înăuntru
mi-am adus aminte de ce
am plecat....

sâmbătă, 16 martie 2013

timeless




uneori nu mai știu unde ești
și te caut în fiecare seară până când
viermi de mătase cu riduri pe frunte
îmi spun că-ntre noi
se-ntinde o primăvară absurdă

atunci cred că ți-ai pus prea ușor
pe buza ta mută cuvântul meu mat
dar totuși mai străbat un infinit de întrebări
până când inima mi-e împrejmuită
de măceși grei și flori de sulf

apoi noaptea cade peste lumea albastră
heralzi de carton mă îmbracă-n nanchin
iar sub perna de bronz ascund de mine timpul
și doar atunci reușesc să tac
doar atunci uit că nu te-am găsit

de fapt
între noi sunt eu și tu
fiecare în primăvara lui
de-aș fi știut
mai multe secunde-aș fi pus peste noi
secunde pătate de groaznice ploi

miercuri, 14 noiembrie 2012

pe plopilor sunt şine de tramvai noi









acum am febră mai multe boli
dar sufletul acelaşi
nimic nu se schimbă
mănânc seminţe şi 3 mere ionatane
seara ştiu
doar eu nu uit

pe plopilor sunt şine de tramvai noi
am probat o mie de geci
la second-handul din centru
oraşu-i la fel ca şi atunci când
inima ta era vie

niciodată n-am plecat
niciodată n-am ştiut să rămân

joi, 28 iunie 2012

despre uitare












se poate întâmpla orice dar nu orice e întâmplător şi uneori trăim momentele alea în care credem că toate căcaturile ni se întâmplă doar nouă dar să nu ne speriem sunt doar consecinţele acţiunilor noastre care ne strâng de gât făr-a le pasă că între timp am devenit mai buni vorba lui nietzsche de noi nu scăpăm niciunde dar ne scapă întotdeauna faptul că uităm uităm uităm totul minunat medicament uitarea nu credeţi? eu cred doar toamna uit că totul se uită şi-atunci aş vrea ca tu să-ţi aduci aminte că sufăr de o logică cumplită tot timpul îmi surâd filosofiile ieftine şi uneori să-mi dai restart să-mi umezeşti lobul urechii cu inima cu buzele şi tot ce mai ai până la urma să nu uităm că trăim


foto: Mark-Meir Paluksht

joi, 26 ianuarie 2012

despre schimbarea de sens (revolutio)












de dimineaţă m-am trezit ciudat mai ciudat decât de obicei era lumină de iarnă târzie în cameră şi parc-aş fi vrut să spun cuiva bună dimineaţa dar am tăcut în mine cineva zbiera însă ştiu că nu-mi găsesc locul niciunde văd prea bine că ne-am săturat mai ales de noi lumea trebuie schimbată fiindcă nu mai are sens la asta mă gândeam în maşină când pe guerrilla era piesa aia 500 miles mi-am adus aminte de ce iubesc şi mi-ar fi plăcut să ştii că te trăiesc zilele astea mi-ar fi plăcut să mergem în pieţe împreună să dărâmăm guverne şi nebuni prin simpla noastră ţinere de mână şi-apoi spre seară să ne decidem greu ce comandăm de mâncare undeva într-un pub toţi ne văd doar noi nu vedem pe nimeni pentru că eu te văd doar pe tine şi-ţi ţin vreo teorie despre ce dă sens sensului iar tu încurcată îmi spui ce draperii noblesse ai găsit pentru casa pe care vrei s-o avem uite aşa să schimbăm noi lumea pentru că doar visând ne era de-ajuns cândva dar acum nu mai vrem să visăm şi cred că timpul nu rezolvă nimic doar ne face să uităm

vineri, 3 iunie 2011

departe



suntem departe
ascunşi între copaci
ce se scutură de o ploaie trecătoare
şi mai aproape
de un cer ce miroase a iederă




e bine aici
liniştea e străpunsă
doar de picuri pătraţi de apă
din pământ ies idoli absenţi de scoarţă uscată
şi zâne cu sâni amărui
ne îmbie într-un cântec fluierat
de uitare

nu vom mai pleca
magi ascunşi în noaptea ce va să vină
se pregătesc să ne împartă universul
în porţii egale
sub tălpile reci
religii păgâne renasc
şi
pe nesimţite
spirite lunecoase se grăbesc să iasă din noi
respirând pentru prima dată ... aerul liber

câte mistere şoptite de frunze
ne poartă în iluzia unei dimensiuni paralele
şi câtă vară ...
câtă vară albastră
ne trece prin trup...
de azi vom merge pe drumul mătăsii
şi ne vom lăsa ochii-nfloriţi
de flori sălbatice de opiu...

cât de departe e lumea de noi
cât de departe e lumea de noi...
şi de îngeri... de îngeri nu ne e teamă...

marți, 8 martie 2011

let's forget the world!


Astăzi am ales să muşc dintr-un măr cules din grădina Hesperidelor. Să mă pierd în uitare. Să uit că am uitat.. de lume, de cărţi, de dureri de cap sau de orice fel, de medicamente de orice culoare... Să ne pierdem într-o lume de care nu suntem conştienţi... lumea care nu e conştientă de noi...

Să nu avem plus-cunoaştere care să ne atenueze misterul şi nici măcar zero-cunoaştere. La fel de bine, putem să-l străngem de artere pe Marele Anonim al lui Blaga şi să-i spunem că nu e înţelept să se autolimiteze în cunoaştere. Dacă s-ar autoimita, noi am fi mai liberi...

Atâta gândire! S-o mai ia şi dracu de gândire! Atâtea raţionamente şi etici şi analize şi sinteze şi rezultate contradictorii...

Cum ar fi să rupem raţionamentul lui Descartes în două şi să-i acordăm totuşi o şansă geniului rău? În loc de „gândesc, deci exist” să spunem „gândesc, dar şi asta e o iluzie”... azi mă atrage mai mult cea din urmă afirmaţie...

Aşa că azi aş prefera să uit de lume... să nu fiu eu cel care imaginează lumea ci să fiu cel imaginat de o lume...

Să-i ofer lui Nero o brichetă şi pe Einstein să-l duc la pescuit...

Până la urmă, Petronius avea mare dreptate: „în lumea asta e mai uşor să faci rost de o filosofie decât să capeţi un sfat bun!”


Pax vobiscum!

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Nebunie - continuare "Nu ma numesc Eu!"


[...]

Sunt acolo unde am uitat că voi fi. Acea lumină din tavan nu-mi oferă înţelepciune decât o durere de cap pe care de fapt nu o simt. Nu înţeleg de ce nu pot să-mi mişc mâinile. Nu pot să-mi întorc privirea. La un moment dat, am avut impresia că te-am zărit. E ca şi când tu ai fi răsărit în calea umbrei mele...

Sunt normal de nebun. De ceva timp am început să beau mult. Cârciuma în care sunt acum e plină de fum, de oameni care râd. Aici, de obicei, vin dimineaţa să-mi beau cafeaua. Ţin un pahar de tărie în mână şi încerc să-mi imaginez vise pe care să le visez. Vise visate. Îmi place cum mă clatin. Am un balans care îmi echilibrează gândurile. De ceva vreme sunt singur. Îmi aduc aminte de cum te-am întâlnit în dimineaţa aceea în care ne-am spus pe nume... de dimineaţa în care mi-am imaginat dimineaţa noastră... A trecut mult timp de atunci. Tu eşti undeva, într-o altă distanţă probabil... într-o altă totalitate. Eu nu mai sunt reperul iniţial. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Totul poate să se ducă dracului. Râd ca un imbecil de nebunia mea patetică. Îmi ofer o înţelepciune autistă, încercând să-mi ţin echilibrul în dezechilibrarea mea. Mi se pare că lucrurile sunt făcute pentru a fi acceptate... aceasta e noua mea iluzie care mi se pare rezonabilă. Nu mă interesează câte limite trec atâta timp cât le las în urmă. Vreau să cuceresc tot ce se poate cuceri. Victimele nu au importanţă. Nu mai gândesc demult în bine sau rău... Totul mi se pare rezonabil. „De ce nu?”. E singura întrebare pe care o admit. Nu vreau să am un destin mediocru. Utilitatea paradoxului o găsesc necesară. De aceea imposibilul mi se pare posibil, de aceea mă admit într-un mod neadmisibil. Mă urăsc fiindcă nu vreau să mă urăsc. Din această cauză şi viitorul mi s-a părut întotdeauna previzibil...

Îmi place să fiu singur dar înconjurat de oameni. Ce sens are singurătatea dacă nu e cineva care să observe că eşti singur? Din locul în care mă aflu, ridic capul cu greutate şi zăresc în faţa mea oglinda din spatele barului unde sunt înşiruite sticlele cu alcool. M-am întrebat întotdeauna de ce există oglinzi în baruri, în spatele locului în care sunt puse sticlele. Probabil ca să dea senzaţia de mult, de nesfârşit. Sticle mai multe cu băutură îţi dau senzaţia de linişte. Ajunge la toţi... Când cineva te priveşte uitându-te într-o oglindă, te vede în exemplar dublu. De data asta multiplul învinge unul... În oglinda din faţa mea văd tot ce se întâmplă în spatele meu. Imaginea e deformată din cauza fumului din bar. Am impresia că imaginea este ieşită dintr-un tablou de Dali. Scaunele se scurg, feţele oamenilor sunt groteşti şi se preling într-un mod vulgar peste paharele pe care le duc la gură. În acest tablou inversat mă zăresc şi pe mine. Ochii mei nu-mi transmit nimic. Timpul parcă nu m-a atins, îmi spun. Sunt parcă la masă cu Nero şi îi întind o brichetă. Mă numesc altfel cu toate că nu-mi aduc aminte să-mi fi schimbat numele. Figura mea exprimă ceva ce nu mă obosesc să înţeleg. E ca şi când Eul meu există pentru că s-a săturat de mine şi acum îşi oferă sieşi un moment de relaxare. Orice autojudecată mi se pare lipsită de sens. Sunt, cumva, mulţumit de mine. Mi-am imaginat o realitate în care nu mai pot fi ajuns. Am fugit să mă ascund de mine în ea... M-am născut după începutul atemporalităţii. De aceea sunt obsedat de numerotări...

- Cine eşti?
- De ce mă întrebi?
- Pentru că mă recunosc în mine!

Poate fii nebun un nebun? Am o idee despre adevăr pe care vreau să o împărtăşesc. Adevărul e simplu. Mult prea simplu. Nu se impune cu toate că avem impresia că îl căutăm. Când îl găsim, nu ne convine. Minciuna are două litere în plus şi cântăreşte prin urmare mai mult... Uite un adevăr incontestabil! Mi-am uitat deliberat întreaga viaţă. Am devenit inexplicabil. Mai nou îmi plac holurile de spital, mă obsedează indivizii cu probleme psihiatrice. Sunt plini de absenţe în lumea lor totală. Ca să-i înţeleg trebuie să fur fărâme din adevărurile lor. Albastrul e uman, pixul e instrument de tortură, scaunul e tron, boabele de fasole sunt zafire. O lume în care nu există numai o singură şansă. Totul este posibil. Imposibilul există pentru că e real. Mă complac în aceste iluzii gentile. Prefer să fiu absent. Absenţa mea mă percepe prezent. Sunt în afară de mine şi mă strig pentru a-mi atrage atenţia că nu exist. Sunt deja o idee de Altfel şi îndrăznesc a lipsi. Sufăr de un distructiv, teoretic, receptiv instinct. Mă vând pe grame de fericire şi sunt imunizat cu ser de nebunie. Îmi găsesc o multitudine de nume pentru că mă pot numi oricum. Trebuie doar să le păstrez în secret. Nu este nevoie ca cineva să-mi spună pe nume, să privească prin ochii mei. Mă găsesc şi singur pentru că ştiu că sunt pierdut. Lumile mele secrete îmi aparţin în totalitate. Creez ce doresc. Şi nu-i chiar aşa de rău...

În ordinul Iluminaţilor, Goethe avea un nume secret. Se numea Abaris, care însemna
Hiperboreanul, adică cel care vine de undeva din nord. Creatorul doctorului Faust avea şi el o viaţă secretă în care se credea normal...

Nu mai vreau să evit nici o nebunie. Toată viaţa le-am evitat. Mi-am calculat fiecare pas pe care l-am făcut. Fiecare drum a pornit de la a gândi potenţialitatea, a prevede drumul, urmat de liniştea găsirii preînţelese a Actului în sine. Vreau să-mi ofer surprize, noutăţi, lucruri pe care să nu le înţeleg, de care să mă bucur fără ca să mă întreb ce înseamnă bucuria sau cât durează. Vreau să fiu nebunul dintr-o lume normală şi nu invers. Iar dacă nu există o lume normală, pot să o creez. O să pun palma pe masă şi o să joc acel joc mexican în care încerci să strecori în viteză vârful unui cuţit ascuţit printre degete... O să-mi încurc sinapsele şi o să fac din centri nervoşi un labirint care nu duce nici înspre interior nici înspre exterior. Mă voi pierde în mine pentru că nu are cine să mă găsească. M-am eliberat de toate amintirile. Râd ca un imbecil. Dar asta îmi place.

Goya a început să picteze la pierderea auzului. Probabil că numai aşa a putut să picteze „Saturn devorându-şi fiii”. Nebunia poate fi acceptată dacă nu e auzită...

- Ce e cu paharul ăsta, îl întreb pe chelner!
- Doamna vi l-a oferit, răspunde el gesticulând din sprâncene către partea cealaltă a
tejghelei!
Mă mişc greoi şi reuşesc să-mi întorc privirea către locul indicat de barman. Pentru moment sunt enervat că cineva mi-a întrerupt dialogul pe care îl purtam cu mine privindu-mă în oglinda din faţă. În partea opusă locului de unde mă aflam, cineva mă priveşte insistent. E o tipă brunetă căreia nu-i disting însă foarte bine chipul din cauza fumului din bar. Îmi zâmbeşte. Îmi dau seama că vrea ceva de la mine. M-am săturat de oamenii care vor ceva de la mine. Nu mai am nimic de dat. Iau paharul de tărie în mână şi îi fac un semn de mulţumire întorcându-mă la fel de liniştit la gândurile mele. Însă nu pot să nu fiu curios cum cineva e atras de o faţă care se dedublează pe sine însuşi. Mă gândesc că oamenii sunt atraşi de ciudaţi, probabil pentru că asta le oferă un moment „nebunesc”. Dar, stimată doamnă, o nebunie începe cu o prea mare dorinţă inconştientă. Şi nu cred că eşti pregătită pentru asta...

- Pentru tine ce înseamnă fericire?
- Nimic! Nu mă mai gândesc demult la ea!

Încerc să găsesc argumente în favoarea nebuniei mele normale. Voi putea să înţeleg
nebunia, normal de nebun fiind, îmi spun. Această stare fluidă care mă cuprinde cu iz de psihoză şi demenţă îmi activează pentru-sinele. Ajung la acest punct al conştientizării de sine, adevărul care nu se caută ci doar se găseşte. Sunt în-sine pentru-sine. Am ajuns în ultima etapă a devenirii în care fiinţa coincide cu conştiinţa. Îmi vorbesc în mai multe limbi şi mă automodelez. Situaţia mea limită sunt eu. De aceea îmi şi creez copii. Mă autocopiez pentru a participa mai bine la mine.

În această ficţiune reală, mă multiplic pentru a mă aduna. Sunt nebun în sensul lui Erasmus, adică sunt uman. Raskolnikov nu a fost niciodată nebun. Poate doar excesiv de laş. Eu nu pot fi aşa. De aceea am renunţat conştient la tot. Pe tine te-am lăsat în urmă... nu ştiu unde ai rămas sau dacă te mai gândeşti să mă cauţi...

Pe Emma Bovary nu aş vrea să o cunosc niciodată. Nu ştiu de ce. Poate că nu aş avea răbdare să mă las cunoscut de ea. Nu mai am răbdare să fiu cunoscut de nimeni. Vreau să fiu pierdut în aceste lumi pe care le vede chipul meu din oglinda barului. Privindu-mi privirea deja încep să mă percep. A vedea înseamnă deja a percepe... E ca şi când priveşti un copac desenat şi începi să auzi vântul care bate frunzele. Dacă eu sunt absent înseamnă că pot fi oricum. Nu-mi lipseşte nimic. Copiile mele îmi sunt de ajuns. Ele dezbat fiecare reprezentare a imaginarului pe care eu îl fac real. Transcend şi mă împart în multiplul care mă adună.

Eu, Eu sunt Eu şi Eu!

Cineva mi-a spus într-o zi că mă vede aşa cum eu nu sunt de acord că sunt. Probabil că întodeauna m-am luptat cu mine şi normal că am pierdut. Poate că sunt ceea ce nu sunt. Vreau, prin urmare, să cad atât de jos până când voi ajunge în capătul hăului. Măcar mai jos de atât nu pot merge. Ce voi face de acolo? Primul lucru va fi să privesc în sus... Nu, nu sufăr de vreo deteriorare a comportamentului fiinţei mele. Voinţa mea e să fiu. Cum?! Nu ştiu. Poate doar normal de nebun.

Uite cum îmi găsesc subterfugii ale înţelesului meu. Caut într-una defecţiuni în memorie. Urăsc să-mi aduc aminte. Urăsc să am dreptate. E mai uşor să fii nebun... sau poate că e atât de greu încât unii niciodată nu-şi permit acest lux.

Îmi dau seama că am început să gândesc cu voce tare şi să-mi cert propriu chip reflectat în oglinda din faţă. Oamenii din jurul meu din bar se uită la mine ca la un smintit. Am băut peste măsură. Ce contează... Da domnilor, ce vă deranjează? Că sunt normal? Că vorbesc cu mine? Că îmi reproşez ceea ce voi nu sunteţi în stare să recunoaşteţi vreodată faţă de dumneavoastră? Întoarceţi-vă la normalitatea voastră! Pe mine lăsaţi-mă cu a mea...

În evul mediu, nebunii erau îmbarcaţi în corăbii şi trimişi departe. Astăzi, corabia nebunilor ar aştepta degeaba în port. Toţi se consideră normali.

Cu corpul balansat şi cu privirea dezechilibrată îi ignor pe toţi şi mă reîntorc la discursul pe care îl purtam cu imaginea din oglinda barului.

- Ce dracu mai aştepţi?
- Aştept să devin Tu!

Îmi dau seama că pentru mine cel care mă priveşte din oglindă, sunt mort. Mi-am furat şi uzurpat propriul loc al autolocuirii. Sunt aici dar mă privesc de dincolo. Îi provoc teamă propriului chip, am o mască autoperceptivă care trece de orice formă care poate fi înţeleasă. Sunt în-faţa feţei mele care mă vede inexistent.

Exist doar în urme de imagini proprii.

Am murit invizibil în faţa propriului chip. Mai pot fi zărit doar în reflectările abstracte din oglinzi. Sunt un fel de nemuritor mort.

Am reuşit să mor într-un mod imposibil.

Sunt ultimul număr din şirul lui Fibonacci. Fiinţa şi nefiinţa îmi vorbesc deodată: buzele-mi sunt de granit, ochi-mi sunt antistele iar în urechi am inelele lui Saturn. Desemnez ceea ce sunt prin Minele care mă inexistă. Care m-a preluat. Astfel îmi permit orice tulburare afectivă. Râd. Eul meu mă întreabă dacă fiinţa mea e justificată. Asta înseamnă că stau pe un loc nelocuibil... râd. Am reuşit să mor într-un mod imposibil... Nebunia este posibilă!

În bar sunt 73 de scaune, 16 mese, 41 de oameni, 14 femei brunete, 9 blonde, 61 de pahare pe mese, 4 sticle de vin, 11 lumini aprinse, 2 becuri arse, 2 afişe-reclamă la Jagermeister, 2 barmani şi o chelneriţă care mi-a oferit o aspirină... îngrijorată! Am multe obsesii de care vreau să scap. Numerotarea e una dintre ele...

Cu mâna dreaptă tremurândă duc la gură paharul şi sorb ultima picătură de tărie. La dracu, cât de singur sunt! Mă ridic de pe scaun şi mă împiedic de el. Nu există cauză şi de efect nu-mi pasă. Râd. Un gând mă duce la ideea de sinucidere. Nu o să o pot face niciodată. De fapt mi se pare o prostie. Dar dacă te sinucizi într-un mod inconştient?! Îmi iau dedublarea cu mine şi pornesc spre ieşire. Ating cu vârful degetelor scaunele din drumul meu şi le număr. Chipul meu din oglinda barului dispare şi el... Nu sunt nebun. Poate doar beat! Ies pe uşă... nu ştiu unde o să ajung...

Mă văd într-un salon de spital, neclintit, cu ochii deschişi şi nemişcaţi. Ating un înger de gelatină şi îi cer să mă protejeze. Tu eşti lângă mine şi îmi spui ceea ce nu voi auzi niciodată...

Tu nu mai vrei să-mi spui pe nume.
Eu, Eu nu mai vreau să fiu numit.
[...]

joi, 3 iunie 2010

Am băut din apa uitării!


Se spune că rememorarea trecutului are drept compensaţie „uitarea” prezentului!
Asta însă nu mai e valabil şi astăzi când, se pare, trecutul nu mai reprezintă nimic pentru noi iar prezentul ...!!!

În oracolul din Lebadeea era mimată în peştera lui Trophonius o coborâre în Hades pe Lethe, Uitarea. Înainte de a intra in gura infernului, erai pus în faţa a două izvoare: Lethe şi Mnemosyne.
Dacă beai din primul, uitai totul despre existenţa umană şi, asemeni unui mort, intrai in domeniul întunericului.
Dacă beai din al doilea, puteai să-ţi păstrezi amintirile, adică să-ţi aduci aminte tot ce ai auzit şi văzut în lumea de care te-ai despărţit.

Uitarea, Lethe, este astfel o apă a morţii. Dacă ai băut din ea, memoria şi conştiinţa îţi sunt pierdute!
Memoria, Mnemosyne, este apa nemuririi. Dacă ai băut din ea, amintirile tale vor rămâne neatinse pentru totdeauna!

Ce facem noi?
Noi ce care trăim aceste timpuri (politice, sociale, ecologice, bugetare sau nu!) ce facem? Noi cei care ne aflăm pe un tărâm pustiu, într-un ţinut îngheţat, într-un regat al umbrelor, o lume a uitării?

Bem din Apa Uitării. Apele lui Lethe sunt mai calme! Preferăm să nu ne aducem aminte pentru că nu vrem să ştim ce va urma! Pentru că nu ne pasă!
Noi am murit! Şi la fel şi amintirile şi conştiinţa noastră!

Timpurile urlă iar noi nu mai vrem să auzim!
Iar pe retină nu mai e nimic!