Se afișează postările cu eticheta constiinta. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta constiinta. Afișați toate postările

joi, 3 aprilie 2014

hero.ina are inimă



hero.ina e o inimă nimic altceva ea n-are păr n-are ficat n-are tendoane n-are trahee n-are nimic altceva în care să țină captivă o conștiință prin urmare hero.ina e o inimă hero.ina n-are conștiință

am întâlnit-o din întâmplare sub un gang puțin întunecat puțin trecut de miezul nopții pe la 00:43 ea avea o haină de ploaie mov aproape transparentă care i se lipise de trupul gol iar eu mă plimbam către nicăieri cu mâinile-n buzunar și cu ochii ascunși în umbra umerilor

hero.ina dansa pe ciment sub reclama aproape ștearsă a unui magazin de reîncărcări cartușe de imprimantă și nu era toamnă și nici muzică nu se auzea oricum ea dansa nestingherită în haina de ploaie mov aproape transparentă

când m-a zărit nu s-a oprit i-am spus oprește-te oprește-te dar ea nu s-a oprit m-a zărit doar cât pentru o femptosecundă și a continuat să danseze pe muzica aia inexistentă pe care urechea mea nu reușește să o recepteze

oprește-te i-am strigat încă o dată astăzi am pierdut tot astăzi am pierdut tot am exact senzația aia pe care o are un gambler ce și-a pariat întreaga viață pe ultima mână și cărțile nu i-au intrat nu înțelegi trebuie să te oprești trebuie să mă asculți trebuie să mă vezi astăzi am pierdut tot nu înțelegi

nu înțelegi până la urmă poliția m-a eliberat am stat în arest 32 de ore de ieri dimineață de la 9 până astă seară la 5 dar nu mi-au spus de ce polițiștii doar m-au privit o vreme parcă dezinteresați de persoana mea apoi m-au aruncat într-o cameră fără aer în care pălpâia un bec în singurătate peste un pat simplu cu o saltea puțin șifonată

nu știu de ce dar nici eu n-am reușit să-i întreb ce caut acolo nici măcar n-am manifestat o urmă cât de vagă de curiozitate doar am acceptat fără să mă opun ca un dumnezeu proaspăt descoperit în cineva care habar n-avea că ascunde ceva ce nu există oricum am acceptat m-am așezat sub becul singurătății și-am adormit așa cum n-am mai dormit niciodată până astă seară la 5 nemișcat nenăscut parcă într-o burtă de mamă surogat

nu ți-am spus am fost născut în preajma unor străini de care nu-mi pasă nici acum dimineața mă trezesc iar mă spăl pe dinți și-mi vine să vomit de la pasta de dinți oribilă care se amestecă printr-o reacție chimică bizară cu saliva mea acidă apoi sunt trist barba nu mi-o rad de mai bine de 18 ani nu mă privesc în oglindă niciodată n-am chef de mine când mă trezesc apoi sunt trist iar cam de vreo 5 ori până să iau micul dejun pe fugă înghit direct în stomac 2 felii de pâine prăjită cu apă de la robinet deschid telefonul dau un scroll pe facebook și încarc emailurile pe care le las necitite apoi mai sunt o dată sau de 2 ori trist și ies pe ușă întotdeauna ies pe ușă dimineața

întotdeauna ies pe ușă dimineața mă asculți mă auzi heiii hero.iiina mă asculți mă auzi întotdeauna ies pe ușă dimineața

chiar am dormit incredibil până astă seară la 5 când polițiștii m-au scuturat zdravăd de umeri și mi-au spus că trebuie să plec iar eu de-abia m-am ridicat din burta mamei surogat ce m-a ținut captiv 32 de ore și n-am mai zis nimic doar am ieșit pe altă ușă dar în altă stradă în alt oraș în altă zi în altă viață și timp de 10 secunde am fost de 10 ori trist și tot de-atâtea ori nepăsător odihnit sifilitic posedat zdrobit de idei

și-am zăbovit vreo 200 de vieți pe stradă n-am întânit pe nimeni doar mașini care se conduceau singure în șiruri ordonate se opreau la semafor apoi o luau iar din loc fără zgomot dar nu mi s-a părut deloc bizar doar clădeam pașii pe dalele tocite ale străzii până când mi s-a părut că am terminat ceva de construit și m-am oprit din mers din trăit din visat ca și atunci când se termină un serial pe care l-ai urmărit multă vreme și la sfârșit personajele pleacă undeva nemaiîntâlnindu-se nemaiîntâlnindu-se

ai observat că obișnuiesc să repet să repet
?

dincolo de ecran întotdeauna e întuneric și rătăcești un timp nedefinit nu știu dacă ți-am spus hero.ina dar sper că-ți place să citești în palmă am o viață cât o carte de vreo 3 kile pe care poți s-o răsfoiești de plictiseală filă cu filă un fel de river of dirt care va curge pe gâtul tău așa că ai grijă să nu te îneci cu ziua în care am decis că nu mai am nevoie de femei de iubire de prostii de-astea care m-au îngropat în propriul sine atât de adânc încât nici 7 tone de pastile și 3 mld de psihiatrii cu lopeți și excavatoare nu mă mai pot dezgropa

da da ziua aia nu mai știu ce-a fost poate o marți ori poate o miercuri o primăvară ori alt anotimp nu-mi aduc aminte oricum e bine așa pentru că asta am urmărit am avut ceva în palme în dreapta scria uită și în stânga adu-ți aminte și atunci a plouat și cerneala s-a prelins pe bătături și a pătruns în pielea aspră și uitarea s-a făcut carne și amintirea sânge și de-atunci se țin una pe alta în viață și pe mine în ceață și sfinții coboară cu liftul până în ochi mei atunci când iubesc atunci când iubesc

cum să nu acesta nu este un dialog nu e un text nu este o poezie e ceva ce se întâmplă aici pe stradă sub gang la ușa liftului de unde coboară sfinții din cer unde mi-e puțin rece la talpa sub care stă trecutul și viitorul unde nu există ei ele ceilalți ori alții aici e ceva ce se întâmplă pentru că nu are cum să nu se fi întâmplat aici e unde suntem noi doi tu crăcănată suavă misterioasă decisă eu ca eu niciodată ca acum

și am multe să-ți spun istoria mea nu există există doar oameni niște maimuțoi din plastic biodegradabil care străbat o lume paralelă și perpendiculară în același timp și fiecare dintre ei au în cele 2 palme ceva scris dar lor le va fi mai greu fiindcă în viața lor nu va ploua da așa e hero.ina am luat toată ploaia din toate lumile cu mine și o țin ascunsă în spatele privirii în spatele celor doi ochi singuri ce l-au ratat pe dumnezeu cu o singură clipire și nu nu nu ploaia o țin pentru mine doar pentru mine cine știe timpul e șmecher și poate vrea să mi-o tragă iar poate vrea să mi-o tragă iar

așa că trebuie să nu-ți pese de nimic conștiința doar bate explodează se blochează se restartează iar și iar dă-o-n pula mea să se chinuie sub curentul defibrilatorului să n-o salvăm să n-o salvăm

și-am urlat și-am urlat să n-o salvăm să n-o salvăm

să n-o salvăm să n-o salvăm am tremurat am tremurat și-am urlat până când vocea mi s-a lipit de cimenttul străzii

stai lângă mine întinde brațul micește irisul și respiră din noua ta viață mi-a spus hero.ina
dacă nu voi adormi fără să dorm voi ucide pe cineva i-am răspuns

stai lângă mine întinde brațul micește irisul și respiră din noua ta viață mi-a spus hero.ina

și ușa liftului s-a deschis și sfinții mi-au invadat ochii și lenjeria era aruncată prin baie peste prosoapele murdare pline de pete de sex și trupul ei epilat în întregime cu șolduri umede înota prin ploaia captivă captivă de la umezeală ți se scoală m-am gândit în orice caz dorințele nu sunt contradictorii ci concurente dorințele nu sunt contradictorii ci concurente

dacă nu voi adormi fără să dorm voi ucide pe cineva i-am răspuns
astăzi am pierdut tot astăzi am pierdut tot i-am spus

stai lângă mine întinde brațul micește irisul și respiră din noua ta viață mi-a răspuns hero.ina

și sfinții înotau și sfinții înotau
întotdeauna te-am auzit niciodată n-am știut că de fapt sunt eu cred că i-am mai spus
și sfinții înotau și sfinții înotau

la 5 metri mai încolo un cuplu s-a urcat într-un taxi o frunză decide să se sinucidă și cade pe luneta unei mașini iar noaptea s-a înecat în noapte
și sfinții înotau și sfinții înotau

avem un singur creier lipsit de bucurie

vineri, 22 noiembrie 2013

e o prostie să crezi




nu știi ce ai până nu pierzi ce prostie draga mea oricum niciodată nu învățăm lecția pentru că noi nu aparținem nimănui la fel cum nimic nu ne aparține și începem vieți și dimineți și zile și mergem mai departe cu capetele plecate în fața unor călăi imaginari care nu ne iartă pentru că noi înșine acceptăm să fim sclavii unui salariu jalnic de parcă avem creiere din peturi de cola și cel mai ușor e să spunem că nu înțelegem ce se întâmplă că doar de ce dracu să depunem un efort să ieșim din neurastenii și nevroze mai bine căutăm resturi de viață în tomberoanele timpului și mergem și stăm și mergem și stăm și pierdem și credem c-am pierdut ceva și nici nu știm ce până când ajungem să nu ne mai pese de mizeria de pe mâini și sufletul nostru e ca un coridor de spital fără becuri prin care nu se mai poate ajunge nicăieri oricum e o prostie să crezi că oamenii pierd suflete draga mea eu cel puțin nu pierd decât chei dar nici nu știu dacă sunt om sunt doar paralizat în patul conștiinței iar de ridicat nu mă voi ridica fiindcă nu pot umbla peste cadavre tălpile mele sunt prea fine și iubesc patul acela vechi cu saltea denivelată în care ți-am sărutat întâia oară sânii fiindcă pe vremea aia nu vedeam că trece timpul și plantele nu se ofileau însă uite cum noi ne cunoaștem de-o viață și nici acum nu știm ce suntem flori magneți ori cuvinte și încă mai inventăm întrebări dar știu că într-o zi vei râde cu buzele mela draga mea vei fi fericită pentru că fericirea constă în uitare altfel spus dacă vrei să fii fericită încă de azi trebuie să uiți ziua de mâine

de fapt
întotdeauna e prea târziu să regreți că ți-ai permis să trăiești


photographer: Ovidiu Manoilescu
artist: Mauricio Silerio

marți, 3 septembrie 2013

șoseaua amară



pe șoseaua amară
zilele cad în gropi ce n-au ecou
și totul dispare
din fața ochiului conștient

uneori pot
să pipăi cu auzul
bostanii și viezurii grași
de care îmi povestea bunicul
alteori privesc
cum sunt lovite de asfințit
furnici flămânde
și oameni fără stăpân

acum însă
am pus hainele la uscat
nimic nu e departe doar noi ne îndepărtăm
pe șoseaua amară
viața nu e abstractă
ori iubești ori ești un fraier

și
să nu vă-ntrebați niciodată
cine sunteți
oricum voi nu vă puteți răspunde
iar cine știe
e demult plecat

pe șoseaua amară cade toamna dintr-un cer fără sfinți


photo: chillphotographie

vineri, 26 iulie 2013

sushi X2



când ultimul băștinaș tasmanian william lamer a murit în 1869 dr george stohell care era un membru onorific al societății regale a tasmaniei l-a scos din mormânt și a făcut din pielea lui un săculeț de tutun pentru că așa era normal pentru că oamenii sunt animale ce produc gadgeturi și arme și în același timp spun că iubesc no matter what însă degeaba ne amăgim

suntem și vom fi dependenți de orice iluzie mai ales de iluzia sinelui și totul poate fi acceptat și acceptabil fiindcă o conștiință alcătuită din percepții succesive niciodată nu e conștientă

cu toate astea uitarea de sine nu e posibilă fiindcă eul întotdeauna revine Marele eu nu renunță la noi

ascultă stai 2 minute și ascultă
la ce iluzii poți renunța
și care sunt iluziile de care nu vei scăpa niciodată

știu nu răspunde
știu îți formezi singur convingerea că te așteaptă o viață întreagă înainte și-ți construiești viitorul pentru a avea un prezent care însă niciodată subliniez NICIODATĂ nu îți este îndeajuns

nu-i nimic diferența dintre totul și nimic e prea subtilă doar că uneori ne mai trezim în realitatea altora ca și când am căzut dintr-un elicopter și ne bucurăm că cineva ne-a făcut respirație gură la gură

vedeți nici măcar atunci nu ne aparținem

noi suntem ai altora

astăzi draga mea am mâncat sushi X2 am luat kilu de lubeniță la 1 leu și mi s-a părut că lumina din ochii oamenilor nu merită cumpărată pentru că privirile-s prea ieftine

până la urmă nu sunt sau sunt doar povești pe care ți le spun la cafea când tu mă iubești cel mai mult când mă atingi pe nas pe gene pe umeri și degetele tale nu sunt degete sunt o inimă învelită în unt de shea ce nu se mai
termină

vineri, 19 aprilie 2013

un elefant dispare într-o lumină violacee



voi fi cerşetorul din colţul străzii într-o zi delicată absurdă fragilă de aprilie sau un copil rătăcit într-o pădure care fuge după raze de soare strecurate subtil de dumnezeu printre crengile uscate ale copacilor nimic mai mult nimic nou nimic neadevărat nimic mai mult de fapt asta-mi spun într-un ceas oarecare al serii beau coniac de jidvei la barul din lemn maro scorojit şi mă privesc deformat în sticlele înşirate în faţa mea cumva simt că un alt eu aflat în altă viaţă ar sta stat întins într-un fotoliu citind o carte cu un ceai de chimen în dreapta fără nici o cută pe față şi mi se pare că acel eu e mai real decât mine dar ce ştiu eu despre realitate când în fiecare zi îmi fabric realităţi în general pentru a scăpa de plictiseală cred habar nu am oricum aproape întotdeauna am senzaţia că totul e greşit că trăiesc într-un oraş dezolant împânzit de străini ori mai mult am senzaţia că eu sunt acel oraş şi în fiecare moment trec străini prin mine nelăsând nimic în urmă apoi mai beau un pahar mănânc 3 alune mă privesc iar în sticlele cu forme ciudate ajung la concluzia că în toate gările lumii câinii sunt la fel de trişti rotesc pachetul de ţigări afară plouă de parcă cerul se dezintegrează în cercuri haotice ce se ciocnesc unele de altele apoi se reunesc pe pământ într-o peliculă cleioasă şi ne arată că raiul este gri dar cineva m-a contrazis cândva şi mi-a spus că griul nu e o culoare fiindcă e format din nonculori însă n-am insistat să-i explic contrariul capul meu nu mai rezistă parc-aş trăi pentru a visa însă acum e invers mi se pare atât de real

un elefant cu bască de revoluţionar îşi face loc printre mesele barului dărâmă scaune mese pahare ajunge în faţa mea îmi cere o scobitoare o foaie de scris o şurubelniţă şi un kilogram de timp apoi dispare cum a venit într-o lumină violacee

un fel de conştiinţă îmi zic beau o gură de apă mai cer un pahar de coniac îmi revin puţin şi totuşi nu ştiu dacă aici e aici nu ştiu unde sunt ce caut ori cine vrea să mă găsească oricum toate căutările sunt la fel întotdeauna găsim ceea ce nu căutăm în fine trăim o viaţă liniară în care aşteptăm să treacă timpul ce tâmpenie de paradox ce tâmpenie

chiar și stelele au umbre
ajung
în cameră dimineața se îneca între cărți și mărunțișuri aruncate pe pat
și mirosea a timp
mirosea a timp care urma să moară

marți, 21 februarie 2012

21 februarie, 20:01












e o zi de marţi ca oricare alta în care mă găsesc greu la cât de uşor îţi este ţie să mă pierzi nu-mi vine să fac nimic îmi trec prin cap tâmpenii întrebări inutile ce gust are conştiinţa ce formă are o secundă cum de ce când unde sunt nu ştiu de ce dimineaţa mă urc în maşină mai întâi mă opresc pe undeva să beau o cafea apoi merg la servici vorbesc o zi întreagă la telefon despre cifre strategii business planuri rahaturi necesare care-mi ocupă jumate din viaţă şi-aştept ceva niciodată n-am ştiut ce de-asta poate şi zilele mi se par la fel şi mi-ar place să trăiesc o zi în care să nu ştiu ce zi e să stau la masa de scris să dau cuiva cuvinte în dar şi să cred că nu se mai poate întâmpla nimic rău să iubesc în neştire să iubesc din neştire iar tu să fii pe-aproape doar pe-aproape ar fi de-ajuns însă azi nu e o astfel de zi e doar una în care scriu acest poem ca pe o pagină de jurnal pe care nu sunt sigur că o voi mai reciti vreodată şi pe care-o închei aşa

a mai trecut o zi pe care-am trăit-o nefiind
dar încă ştiu să respir



foto: Kemal Kamil Akca

joi, 11 august 2011

împăcarea fiinţei



azi în timp ce treceam strada am pus sub paşi toate vieţile pe care le-am trăit şi le-am lăsat acolo pe asfalt să fie ucise de gaze de eşapament
când am ajuns pe partea cealaltă de drum eram doar un obiect descompus geometrizat desprins dintr-o pictură de braque cu un baton de mars în mâna sub formă de a mic


fac diferenţa dintre noetic şi noematic dar nu o să stau să explic ce înseamnă asta fiindcă acum nu mai am timp

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

viaţa mea va fi altfel!


fragment

[...]
Până acum întreaga mea viaţă a fost un vis. Nimic din ce am trăit nu îmi mai poate spune că am existat. Doar nişte fotografii şi nişte amintiri care nu îmi seamănă deloc. Nu sunt nimic din ce am fost. Adevărul meu nu există şi nici nu va exista.

Am glasul pierdut. Îmi vorbesc în mai multe voci şi încerc să nu ascult de niciuna. Îmi aprind o ţigară. Peste drum un cuplu face sex şi le observ trupurile prin fereastra înnegrită. În fundal se aude muzica lui Edith Piaf. Nu ştiu de unde. Poate doar îmi imaginez. Trăiesc un război absurd de conştient. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Sunt cuprins de liniştea fricii, cu trupul adunat în colţul camerei, bolnav de febră, prins între umbre şi cadavre şi o ploaie caldă de gloanţe. Îmi ţin fruntea cuprinsă între palme şi repet obsesiv: „viaţa mea va fi altfel!”.

În cameră miroase a câmp de război, miroase a groază, miroase a secundă. Am mâinile umede şi încerc să gândesc matematic această muzică pe care o ascult. Nu mai exist pentru nimeni. Nici pentru mine nu mai exist.

De câţiva ani am fost normal. Nimic nu a fost îndeajuns.

Viaţa mea va fi altfel. Asta mi-am spus încă din copilărie. Acum îmi las ochii să privească spre un trecut de care nu sunt sigur că mi-a aparţinut vreodată. Am corpul adunat lângă fereastra camerei şi mâinile îmi sunt pline de sânge de la un pahar pe care l-am spart din furie. În cameră sunt lucruri împrăştiate peste tot. Sticle, cioburi, haine murdare, fotografii îndoite, un scaun rupt, sute de foi scrijelite, mucuri de ţigară stinse direct pe podea. De aici, din această cameră, universul pare îngustat. Exist doar aici într-un sens de care nu îmi mai pasă. Am eşuat...

În stânga mea e o fotografie uşor ruptă. Ochii mi se măresc de oboseală şi zăresc chipul unui copil îmbrăcat în pantaloni scurţi gri şi într-un tricou albastru. În mâini ţine strâns un arc de alun şi o săgeată de trestie. Are părul lung de un blond spălăcit. Zâmbeşte de parcă s-ar porni la un război imaginar cu copaci şi vietăţi mitologice... Aveam vreo şase ani cred. Era o zi neclintită de vară, pe la mijlocul lunii iulie. Împreună cu un văr de-al meu ne găseam pe marginea unei linii de cale ferată. Furasem monede de aluminiu de la bunicul meu şi le puneam pe linia ferată încinsă de la soarele puternic. Vroiam să aplatizăm monedele de aluminiu pentru a face vârfuri pentru săgeţile noastre de trestie. Mai târziu, în aceeaşi zi, o săgeată cu vârf de aluminiu mi-a lăsat o rană adâncă în piciorul stâng. Ajuns acasă, cu mâinile şi corpul aproape tot pătat de un roşu închis şi uscat, am făcut-o pe mama şi pe bunica mea să plângă. Nu înţelegeam de ce plâng şi tot repetam cu un glas mirat „ce s-a întâmpat?”. Din acel moment mi-am spus: viaţa mea va fi altfel! Probabil pentru că niciodată nu mi-a plăcut să văd pe cineva plângând... În acea zi, dimineaţa, pe la noi trecuse un fotograf care îmi făcuse această poză pe care acum o privesc întrebător. A fost ziua în care urma să devin pentru prima dată conştient de existenţa celorlalţi... Până atunci, lumea nu exista pentru mine pentru că eu nu ştiam că exist. Din acea zi, existenţa a devenit un blestem...

În această noapte, pentru mine totul se va sfârşi. Nu mai am nimic să-mi ofer. Nu mai am de oferit nimic nimănui. Niciodată nu am avut. Nu mă recunosc niciunde. Nu am fost nimic. Trecutul meu e doar o istorie a cuiva care a căutat întotdeauna genialitatea. Şi niciodată nu a găsit-o. Pentru că nu avea cum. Niciodată nu am înţeles nimic. Niciodată nu am ştiut ceva. Lucrurile sunt ceea ce sunt. Nu au sensuri profunde sau ascunse. Lumea este ceea ce este, ceea ce se arată a fi. Nimic mai mult. Aşa că am căutat degeaba ceva ce oricum nu există. Am înţeles însă prea târziu. Trebuia să rămân ceea ce am fost...

Mă doare capul îngrozitor de tare. Dacă închid ochii parcă aş pluti într-o mare de cianură. Sunt aproape leşinat. Am impresia că sunt un biet golan întins pe o stradă necirculată, lângă o cabină de telefon, dezbrăcat, ca un model ideal. Doi câini mă trezesc şi deasupra mea făpturi demonice şi vulturi verzi zboară într-un cerc imperfect. Mai deasupra, două flori se luptă şi împroaşcă venin pe un cer ce stă să se dărâme. Visez această minunăţie perfectă... acest ultim vis... în care recunosc eternitatea... Sunt un produs liber al sinelui... Uit de orice interlume, de orice conştiinţă, de orice dorinţă. Am eşuat în propria istorie...

În faţa trecutului sunt neputincios. Acest element care nu mai există, despre care nu sunt sigur că a existat mă apasă într-un mod terifiant. Îmi este imposibil să-l schimb. Îmi este imposibil să-l concep. Sunt aşa cum mi-am dorit să fiu pentru că am refuzat întodeauna să fiu altfel.

Prin urmare, acum voi privi spre viitor trăind acest ultim prezent. Nu mai vreau să dau viaţă niciunui trecut. Trecutul poate să moară. Eu oricum nu-l voi mai regreta. Nu urăsc ce nu am fost. Ci numai ce am decis să fiu.

Pe tine te-am iubit o singură şi simplă viaţă.

- Vrei să mă opreşti? N-ai nici o şansă... fiindcă oricum nu eşti aici!
[...]

luni, 27 decembrie 2010

un basm uşor


Mai sunt câteva zile din anul ăsta! Un an la care nici nu merită să mă gândesc! Azi e o zi liniştită. Afară ninge de un calm enervant. Nu se vede nici o mişcare pe stradă. Sunt într-un oraş mic în care timpul se joacă pe străzi de-a trecutul. Aici mi-am petrecut o mare parte din viaţă. Fiecare colţ de stradă reprezintă o amintire, multe amintiri s-au produs la un colţ de stradă.

Aici totul e simplu. Oamenii sunt liniştiţi, nu au probleme de conştiinţă, universul nu e nici interior nici exterior, se zâmbeşte din oficiu, se plimbă pe străzi... Totul este pentru că este. Nu se pun întrebări de existenţă. Verbul a fi... nu are substrat.

Strada din centrul oraşului nu are mai mult de 150 metri. Acum mă uit pe geam şi observ ca sunt urme puţine de paşi în zăpada care cade din abundenţă. Am uitat cum arată liniştea.

În acest oraş toate întâmplările se află în cel mult 2 ore. „Gânditorii” oraşului se întâlnesc dis de dimineaţă la o cafea la Palia şi acolo dezbat problemele esenţiale ale omenirii: cine a mai divorţat, cine a mai înşelat pe cine cu cine, cine a mai murit, cine s-a mai îmbolnăvit, ce mai face primarul cu banii, cine dă drumul la muzică tare, cine a mai venit din Spania sau Italia, ce maşină şi-a luat etc. Ah, şi doamne fereşte să se întâmple cine ştie ce grozăvenie prin oraş fiindcă atunci vestea circulă mai ceva ca o lovitură de stat! Apoi, după ce s-au trecut în revistă evenimentele importante ale oraşului, fiecare se întoarce la casa lui... la familia lui... unde se ia masa in familie de fiecare dată la ore fixe... de fiecare dată cu 3 feluri de mancare...

Acesta e oraşul în care dacă mergi pe stradă la o plimbare de 10 minute spui „bună ziua” de cel putin 30 de ori! Toată lumea se cunoaşte pentru că e greu să te ascunzi.

Cumva îmi lipsesc lucrurile astea! Dar probabil că acum mi-ar fi greu să mai trăiesc în acest basm uşor. Retrăiesc însă acest sentiment al eu-lui trecut de fiecare dată când mă aflu aici. Nimic nu se schimbă. Nimic nu se doreşte schimbat. Ieri mi-am dat seama de asta mergând pe o stradă pe care obişnuiam să hoinăresc, adolescent fiind. Privirea mi s-a oprit dintr-odată şi am uitat de prezentul care mă înconjoară... acum vreo 13 ani, într-o seară de iunie, am scris pe un zid... „CHE” cu vopsea albă... acele litere au rămas pană acum acolo... nimeni le-a şters... parcă au aşteptat cuminţi să le recitesc, să-mi spună că eu am fost cel care le-a dat viaţă...


În cameră se simte miros de carte veche şi de căldură de la lemnele care ard trosnind în sobă. V-am spus, sunt într-un basm uşor...

vineri, 10 septembrie 2010

Astăzi nu am văzut pe nimeni zâmbind!


Semnificaţiile nu mă mai interesează.
Seriile de evenimente care ne înconjoară nu fac alteceva decât să ne dezguste şi mai mult. Astăzi, o nouă zi fără sens, toată realitatea de care am fost cuprins s-a dovedit a fi încă o dată fără substanţă. Nici astăzi nu am găsit nimic. Nici astăzi nu am căutat ceva. Am lăsat iar timpul să treacă fără ca să-i simt prezenţa. Azi, am privit totuşi mai mulţi oameni. Preocuparea pe care o afişau figurile lor nu-mi spunea nimic. Era un fel de preocupare „de la sine” existentă. Nu am văzut pe nimeni zâmbind. Probabil că au uitat să zâmbească...

Istoria de azi, istoria prezentă, nu merită să fie scrisă. De ce? Pentru că e o istorie plină de iluzii, speranţe, dorinţe. O istorie din care nu facem parte pentru că nu ştim să fim parte a ei. De aceea nu merită scrisă. Nimeni nu se mai oboseşte astăzi să mai pună întrebări precum „ce mai faci?”, „cum o mai duci?”, „eşti bine?”. Şi chiar dacă le pune cineva, acestea nu au decât un sens nesemnificativ, de complezanţă, de obişnuinţă rămasă cumva în memorie într-un mod involuntar. Acest dezinteres major pe care îl manifestăm faţă de ceea ce ne înconjoară nu face altceva decât să ne pună în situaţia singularităţii, sau a (a)singulării. Ce sens mai are să vorbeşti despre iubire, ură, artă, poezie etc. când toate acestea, pentru a exista, trebuie împărtăşite! Cu cineva! Aşa că, istoria asta, a noastră, nu mai merită să fie scrisă pentru că a devenit o istorie a „fiecăruia”...

Încă mai caut o modalitate de detaşare ataşată! Cum poţi să simţi dar să nu înţelegi simţirea? Cum poţi să ieşi din orice fel de paradox?

Cineva m-a întrebat azi de ce nu vorbesc! Mi s-a părut de-a dreptul hilară întrebarea mai ales că de obicei am tendinţa să acaparez toate discuţiile la care particip. Am vrut să-i explic faptul că încercam să ascult (bineînţeles fără ca să fiu conştient de asta). Din nou hilar, fiindcă nimeni nu vorbea de fapt! Şi atunci mi-am dat seama că vroia să-mi ceară ceva... am continuat să tac...

Pascal avea dreptate: omul este o fiinţă divizată şi contradictorie! Acest „nici înger, nici demon” nu îmi mai spune totuşi nimic. Decât „obişnuinţa” rămasă cumva involuntar în memorie. De asta sunt sătul! Pe de altă parte, nici nu ar trebui să mă deranjeze. Pentru că sunt poate la fel. Sau poate chiar mai mult. Cât de bine ar fi dacă nu aş şti ce înseamnă cuvântul „limită”...

Acestea nu sunt totuşi un manifest al conştiinţei. Îmi place să cred că nu sufăr de depresii, de nebunie, de iubire şi câte şi mai câte. Probabil s-ar putea să nu fie aşa. Cert este că nu îmi doresc nimic. Sau cel puţin am încetat să-mi mai doresc ceva... zâmbind!

După cum vă spuneam, azi nu am văzut pe nimeni zâmbind! Probabil că nu mai există motive. Sau, îţi trebuie un motiv ca să zâmbeşti? Întotdeauna am avut impresia că zâmbetul este înscris în materialul nostru genetic. Se pare că totuşi nu este aşa...

dar poate că nimeni nu a făcut pe „bufonul”....