Se afișează postările cu eticheta vis. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta vis. Afișați toate postările

vineri, 10 ianuarie 2014

cangurii mănâncă ridichi




mi-era poftă să dorm și să visez dintr-odată m-am ridicat de la masă și poate am spart ceva dar n-am auzit decât o hărmălaie îngrozitoare din străfundul nopții mai mulți câini negri au străbătut peretele bucătăriei și mă gândeam că te-am lăsat singură dar nu m-am întors am fugit nepăsător în patul somnului să vânez comete sinucigașe sub plapuma în dungi de lăcrămioare unde-au trecut secunde și ani uriași și mie nu-mi păsa mă durea în cot de facturile neplătite până la urmă încrederea e ușor de pierdut și greu de câștigat iar stilul de viață iresponsabil NU dăunează grav sănătății orice s-ar spune trebuie să faci ceea ce visezi ori trăiești degeaba așa că n-are rost să regret voi mai rămâne pentru o vreme aici până voi consuma partea neconsumată din mine încet și sigur mă voi întreba oare cangurii mănâncă ridichi oare oamenii sunt mai fericiți seara sau dimineața și te voi zări așa aievea fără înțeles chiar în acel moment din spațiu și timp se va găsi particula lui dumnezeu într-o pungă de chipsuri de tipa aia înaltă blondă murdară de la nouvelle vague care va urla uimită exaltată și eu voi deschide ochii iar luna va fi captivă în perdelele de la geam ca într-un păienjeniș straniu de real

nu mă trezi din viața ta
o dată pe an visez singur

sâmbătă, 21 septembrie 2013

închidem o ușă deschidem alta de fapt ușile nu există




niciodată nu putem
ajunge prea departe
în fiecare dimineață
închidem o ușă deschidem alta
mâncăm pe fugă un covrig
și căutăm update-uri disponibile
la viață

de fapt
cel mai trist este că trăim
într-un vis atât de unic
pe care nici măcar n-am fi
în stare să-l visăm

așa că astăzi am adormit
lângă pielea ta netedă
roșia montană era salvată
și mai știam că
n-am ce să găsesc fiindcă
nimic nu poate fi căutat

ascultă
ascultă-ți propria tăcere
ascultă
niciodată nu putem ajunge prea departe
de cei care ne trăiesc



photo: martin cote

luni, 10 iunie 2013

dimineaţă cu melci



degetele noastre se atingeau timid ca două tentacule de melc
tu îmblânzeai cu privirea sfinţii din mine
iar eu îţi spuneam
bună dimineaţa
te iubesc
nu te îngrijora
pe pământ idioţii visează

luni, 6 mai 2013

viața nu e o metaforă



păpădiile se ascund de stele
fereastra e deschisă
și lumea îți cade peste sprâncene
fără grabă

aș vrea
să-ți desprind din piele sunetul copacilor
din pădurea unui basm uitat
să fiu un călător rătăcit
ce-ți adoarme printre pori
înainte ca tu să visezi

apoi
să-l lăsăm pe dumnezeu să creeze alte lumi
iar dimineața să ne trezim în ele
pentru că uneori
contează doar ceea ce putem uita

viața
viața nu e o metaforă
e doar un basm
pe care nu vrem să-l trăim

vineri, 19 aprilie 2013

un elefant dispare într-o lumină violacee



voi fi cerşetorul din colţul străzii într-o zi delicată absurdă fragilă de aprilie sau un copil rătăcit într-o pădure care fuge după raze de soare strecurate subtil de dumnezeu printre crengile uscate ale copacilor nimic mai mult nimic nou nimic neadevărat nimic mai mult de fapt asta-mi spun într-un ceas oarecare al serii beau coniac de jidvei la barul din lemn maro scorojit şi mă privesc deformat în sticlele înşirate în faţa mea cumva simt că un alt eu aflat în altă viaţă ar sta stat întins într-un fotoliu citind o carte cu un ceai de chimen în dreapta fără nici o cută pe față şi mi se pare că acel eu e mai real decât mine dar ce ştiu eu despre realitate când în fiecare zi îmi fabric realităţi în general pentru a scăpa de plictiseală cred habar nu am oricum aproape întotdeauna am senzaţia că totul e greşit că trăiesc într-un oraş dezolant împânzit de străini ori mai mult am senzaţia că eu sunt acel oraş şi în fiecare moment trec străini prin mine nelăsând nimic în urmă apoi mai beau un pahar mănânc 3 alune mă privesc iar în sticlele cu forme ciudate ajung la concluzia că în toate gările lumii câinii sunt la fel de trişti rotesc pachetul de ţigări afară plouă de parcă cerul se dezintegrează în cercuri haotice ce se ciocnesc unele de altele apoi se reunesc pe pământ într-o peliculă cleioasă şi ne arată că raiul este gri dar cineva m-a contrazis cândva şi mi-a spus că griul nu e o culoare fiindcă e format din nonculori însă n-am insistat să-i explic contrariul capul meu nu mai rezistă parc-aş trăi pentru a visa însă acum e invers mi se pare atât de real

un elefant cu bască de revoluţionar îşi face loc printre mesele barului dărâmă scaune mese pahare ajunge în faţa mea îmi cere o scobitoare o foaie de scris o şurubelniţă şi un kilogram de timp apoi dispare cum a venit într-o lumină violacee

un fel de conştiinţă îmi zic beau o gură de apă mai cer un pahar de coniac îmi revin puţin şi totuşi nu ştiu dacă aici e aici nu ştiu unde sunt ce caut ori cine vrea să mă găsească oricum toate căutările sunt la fel întotdeauna găsim ceea ce nu căutăm în fine trăim o viaţă liniară în care aşteptăm să treacă timpul ce tâmpenie de paradox ce tâmpenie

chiar și stelele au umbre
ajung
în cameră dimineața se îneca între cărți și mărunțișuri aruncate pe pat
și mirosea a timp
mirosea a timp care urma să moară

sâmbătă, 16 martie 2013

timeless




uneori nu mai știu unde ești
și te caut în fiecare seară până când
viermi de mătase cu riduri pe frunte
îmi spun că-ntre noi
se-ntinde o primăvară absurdă

atunci cred că ți-ai pus prea ușor
pe buza ta mută cuvântul meu mat
dar totuși mai străbat un infinit de întrebări
până când inima mi-e împrejmuită
de măceși grei și flori de sulf

apoi noaptea cade peste lumea albastră
heralzi de carton mă îmbracă-n nanchin
iar sub perna de bronz ascund de mine timpul
și doar atunci reușesc să tac
doar atunci uit că nu te-am găsit

de fapt
între noi sunt eu și tu
fiecare în primăvara lui
de-aș fi știut
mai multe secunde-aș fi pus peste noi
secunde pătate de groaznice ploi

luni, 23 iulie 2012

summer dream











eşti în faţa mea
mănânci brownies cu mâna fragedă
îţi aşezi rochia în dungi colorate la şold
şi ai o bucurie simplă în tine

nu-mi spui nimic
în colţul gurii doar zâmbetul ascuţit
şi umbra unui cuvânt ce-mparte lumea
între oameni care uită cum să ierte
şi alţii
toţi ceilalţi care nu contează

e încă vară
e încă vară în tine

nu-i nimic
fiindcă aici
neîndurător de calm
seara îşi pune pe umeri haina liniştii

mai fumez o ţigară şi merg să visez
doar ceea ce mâine
nu ne vom aduce aminte

marți, 1 mai 2012

vulnerabilităţi









era culcată pe-o dungă
şi doar cu genele îmi apăsa pielea obrazului

era aproape indiferentă
şi-mi asculta cuvântul cum urlă sub peniţa stiloului

aşa adormise
într-un cânt absurd
pe care-l cântam cu privirea aiurită
la fluierul piciorului
neştiind
că rămân cu ochii deschişi
ochii mei imposibil de frumoşi

ochii mei ce planează
în dimensiuni metafizice ori de câte ori
tu fugi
în visele tale
se-anunţă o vară fierbinte



foto: Adolfo Valente

joi, 1 martie 2012

morning coffe












lăsasem cred lumina aprinsă în hol vasele nespălate în chiuvetă patul nefăcut şi-am fugit în această cafenea unde se aude o piesă veche put a little love in your heart pe masă sunt câteva lăcrămioare proaspete aruncate într-o vază de lemn o scrumieră albastră în care fumegă-n tăcere un dunhill pe peretele din dreapta un ceas vechi în care stau secunde împietrite cine ştie de când şi noi cei care încă ne recunoaştem în fiecare dimineaţă noi cei care bem această cafea cu ochii închişi de parcă niciunde nu ne place decât în lumea pe care am învăţat împreună s-o visăm noi cei care n-am citit niciodată aceeaşi carte dar ştim fiecare ce cărţi a citit celălalt noi cei prinşi într-o viaţă pe care nu ştim s-o trăim singuri noi cei care mai şi râdem din când în când da noi suntem cei care acum deschidem ochii şi încă ne recunoaştem în fiecare dimineaţă lăsăm lumina aprinsă-n hol vasele nespălate în chiuvetă patul nefăcut şi fugim în cafenele unde secundele stau împietrite cine ştie de când în ceasuri vechi


foto: Francois Bienveniste

miercuri, 1 februarie 2012

ultima dată










aşa
acoperit de iarnă
în spatele unei vieţi
în care-ai fi putut poate
să mă trăieşti
sunt
atât
cum sunt fără ca să întreb
de ce

astăzi
a nins în sufletul tuturor
nimeni
nu a scăpat
doar tu
m-ai găsit
într-un vis aproape uitat

nimic nu s-a schimbat
n-ai fi zis
parc-ar fi iarăşi cum era
pe-atunci
când ne gândeam că niciodată nu
mai poate fi
aşa

acum doar
acum

mâna mea te atinge
pe mână
această piele aceşti pori
îi ştiu pe de rost
firele de păr
firave
încă-ţi stau culcate
de când te-am atins
ultima dată

joi, 26 ianuarie 2012

despre schimbarea de sens (revolutio)












de dimineaţă m-am trezit ciudat mai ciudat decât de obicei era lumină de iarnă târzie în cameră şi parc-aş fi vrut să spun cuiva bună dimineaţa dar am tăcut în mine cineva zbiera însă ştiu că nu-mi găsesc locul niciunde văd prea bine că ne-am săturat mai ales de noi lumea trebuie schimbată fiindcă nu mai are sens la asta mă gândeam în maşină când pe guerrilla era piesa aia 500 miles mi-am adus aminte de ce iubesc şi mi-ar fi plăcut să ştii că te trăiesc zilele astea mi-ar fi plăcut să mergem în pieţe împreună să dărâmăm guverne şi nebuni prin simpla noastră ţinere de mână şi-apoi spre seară să ne decidem greu ce comandăm de mâncare undeva într-un pub toţi ne văd doar noi nu vedem pe nimeni pentru că eu te văd doar pe tine şi-ţi ţin vreo teorie despre ce dă sens sensului iar tu încurcată îmi spui ce draperii noblesse ai găsit pentru casa pe care vrei s-o avem uite aşa să schimbăm noi lumea pentru că doar visând ne era de-ajuns cândva dar acum nu mai vrem să visăm şi cred că timpul nu rezolvă nimic doar ne face să uităm

miercuri, 11 ianuarie 2012

vizită la urgenţă












parc-ar ninge din lună
calm şi apăsat ca-ntâia oară
cu fulgi albaştri
ce-l miră chiar şi pe dumnezeu

în rest
toate-au tăcut
într-un târziu sub iarnă
doar eu număr
număr
aceşti stropi grei
ce-mi cad direct în venă
dintr-un pat de fier
învăluit în clor
nu mai cred
în infinit

de parc-aş fi în visul cuiva
un vis crunt
în care nu exist
dar sunt

joi, 29 decembrie 2011

pe străzi arhanghelii aprind lumini grenadine












ziua dă să moară
în geamul înnegrit
arhangheli cu greu îmblânziţi
aprind lumini grenadine pe străzile încă
neninse

în cameră
artaud rimbaud nancy doar câteva cărţi
mâzgălite pe biroul împânzit de foi
unde ţi-ai uitat de vreun an lângă lampă
o agrafă

nimic nou
toate-au rămas neschimbate
poate doar un vis absurd în care
luăm cina în pat,
dovleci cruzi de-un verde anis
şi hesperide zemoase,
mai bântuie încăperea

în rest
am mâinile strânse-n nanchin
şi sufletul blocat într-o uşoară psihoză

altfel
mi-ar fi plăcut să priveşti
cum ziua dă să moară
în geamul înnegrit
unde încă mai stau atârnate
tăceri
şi câteva crengi de scorţişoară

luni, 26 decembrie 2011

toate-s la locul lor












toate-s la locul lor
şi tu
ce bine dormi
şi ce uşor îţi cade noaptea
în stropi imenşi pe şold
ca şi când n-aş fi trecut
niciodată pe-acolo
şi doar buzele-ţi tresar
din când în când
de parcă un înger sau doi
ar încerca să râdă
întâia oară

toate-s la locul lor
aşa ca nici nu mai întreb
de ce m-ascunzi prin vis

duminică, 11 decembrie 2011

colind












te du de m-aşteaptă în seri de colind
când casa miroase a lapte şi-a măr
când ninge cuminte şi-albastru prin lume
şi nici nu contează dacă eşti, dacă sunt

şi-ţi pune sub pleoape un vis oarecare
şi-ţi pune pe umeri doar şalul greoi
brodat pe la mijloc cu vise din mine
de sfinţi aiuriţi cu degete moi

iar noaptea... să-nchidă lumina în tine
când toate-au tăcut prin lumea albastră
te du de m-aşteaptă în seri de colind
chiar dacă eşti, chiar de nu sunt

miercuri, 7 decembrie 2011

de ce mă iubesc oamenii












în mine sisif e fericit asta vociferam ca un dement prin bucătărie în timp ce-mi prăjeam trei felii de pâine de altfel cam toţi care trăiesc prin mine sunt fericiţi doar eu nu ştiu ce dracu am de nu mă suport şi mă încăpăţânez să cred că n-am nevoie de nimic altceva decât de logică chiar dacă logica nu ne scoate din căcat dar uite aşa îmi creez lumi care toate pot exista pentru că în absolutul meu totul e relativ şi-n fiecare seară mă gândesc ce-mi lipseşte şi cred că cel mai mult îmi lipsesc lucrurile simple dar nu ştiu ce înseamnă simplu şi-atunci n-are cum să-mi lipsească ceva ce n-am trăit şi uite aşa o iau iar de la capăt şi mă complac cu ideea că lumea e absurdă fiindcă în fiecare moment ne întrebăm ce suntem cum suntem de ce suntem pe când ar trebui doar să trăim fără ca să ştim de fapt că trăim şi dintre toţi am impresia că eu mă întreb cel mai mult de-asta şi cred că dumnezeu nu-mi seamănă şi nici nu-i datorez nimic şi da am răspunsul la întrebarea de ce mă iubesc oamenii: pentru că nu mă doare-n cot niciodată dar numai tu ştii că nu e bine să fiu lăsat singur cu mine pentru că aş putea crede prea mult aş putea visa prea mult aş putea iubi prea mult

duminică, 4 decembrie 2011

îmbăiere












i-am dat drumul la apă în cadă
m-am dezbrăcat de hainele reci
şi-am intrat sub apa fierbinte
cu toată viaţa avută până acum
şi toate vocile din cap mi-au tăcut
şi le-am tăcut şi eu
iar sub ochii închişi
altcineva mă exista
şi parcă nicicând
pielea nu ţi-a mirosit aşa
ca de măr verde

m-aş duce
aşa m-aş duce undeva
de unde să pot revendica iluzii ce nu-mi aparţin
unde ziua miroase a nucă spartă
şi noapte-a opiu dulceag

m-aş duce în cel mai frumos vis
pe care să nu mai pot să ţi-l visez

miercuri, 26 octombrie 2011

acum ori niciodată şi niciodată întotdeauna












am chef de poveşti am chef de poveştile alea în care trăim acum ori niciodată şi niciodată întotdeauna când nu ştiu că sunt când nu ştii că eşti când sunt cum niciodată n-ai crezut că pot fi când absolutul este pur şi simplu şi eu cred în dumnezeu cred în orice şi nimic şi totul e perfect când totu-i frumos şi nici măcar nu ştim că e aşa când foile-mi sunt albe şi cuvintele-mi adorm prin inimă iar inima mi-o bate sângele tău când urechile-mi aud cum respiră oameni de zăpadă închipuiţi când noaptea te sperii fiindcă oamenii de zăpadă respiră şi eu îţi visez poveşti albastre cu flori de maci ce răsar de sub zăpadă şi tu îmi taci tăcerea de pe buze şi adormi şi eu rămân într-o poveste neterminată şi mi-aş dori ca zăpada să fie măcar anul ăsta albastră dar ştiu că nu va fi nimic nu va fi decât o poveste pentru că aşa sunt poveştile prin urmare nu-mi opri cuvântul înţeleg mai bine decât crezi ce înseamnă niciodată

sâmbătă, 22 octombrie 2011

despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie)












iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi mi-e gura uscată şi sunt uşor schizoid şi mă străbate o contradicţie absurdă în starea mea de a fi şi mă gândesc la toţi cei care mă trăiesc şi mă împart şi mă despart şi mă poartă în ei şi unora le sunt leac împotriva otrăvii altora le sunt otravă pe unii îi sufoc şi multora le respir toamnă şi ce mai e de respirat mai sunt şi alţii cărora le iubesc în locul lor ceea ce ei nu ştiu să iubească şi mai sunt şi câţiva care mă poartă doar pentru că vor dar sunt puţini şi mai eşti şi tu iar ţie ţi-aş arăta totul fără ca să-ţi ascund altceva decât pe mine însumi dar tu mă porţi în tremurul cărnii aromate de măr nedefinit nedefinitizat şi mă pierzi şi-mi taci în fiecare dimineaţă şi nici nu ştii dacă seara mă vei mai găsi dar nu contează eu oricum am să-ţi apar cândva mai devreme cândva mai târziu cândva mai oricum cândva mai oricând întotdeauna nesăbuit neîntregit şi chiar dacă am cea mai pură raţiune impură ai să te bucuri să mă porţi pentru că toţi mă poartă în ei şi eu nu port în mine nimic altceva decât pe toţi la un loc şi uite că iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi sub cap am o infinitate de insomnii şi uite aşa îţi vine câteodată să culegi de pe oriunde umbre de fluturi pe care să ţi le înfigi adânc în irişi şi să-ţi doreşti ca lumea din tine să fie aspru de frumoasă

joi, 13 octombrie 2011

ultima noapte de toamnă












hai cu mine în nopţile încă neninse să mai străbatem un drum pe care să ne prefacem că nu-l ştim să avem umbre închipuite în paşi închipuiţi care ne urmăresc şi care ne aleargă până departe undeva în tăcerea tuturor de unde să pot să-ţi adun lumini de lună rece în sprâncene şi sânii să ţi-i acopăr cu ceaţă şi să ţi-i muşc ca şi cum aş muşca neîndurător un măr roşu copt şi tu să nu mă opreşti şi lasă-mă să mai cred măcar o dată că toamna încă nu ne-a uitat şi mai bine ia-ne şi aruncă-ne în această ultimă noapte de toamnă pentru că acum avem voie să visăm orice avem voie să trăim orice şi dacă eu sunt un vis înseamnă că tu mă visezi şi dacă tu mă trăieşti înseamnă că eu îţi visez acum ca nicicând în această ultimă noapte de toamnă sub noi alunecă îngeri cu aripi rotunde tu ţi-ai pus deja mănuşile gri şi mai cauţi cu privirea ochiului meu frunze încă necăzute