Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poveste. Afișați toate postările

duminică, 20 noiembrie 2011

poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie












era tot iarnă pe-atunci încă n-apucase să ningă-n oraş era doar al naibii de frig şi noi priveam lumea de la geamul bucătăriei şi credeam că lumea ne stă la picioare iar în picioare purtam şosete pluşate cu dungi galbene în rest eram goi şi miroseam la fel în fiecare dimineaţă şi pe sub sânii tăi obişnuiam să adorm oricând să mă trezesc oricum şi să trăiesc în neştire şi era tot iarnă şi-n fiecare iarnă ne răceam unul de la altul şi împărţeam aceeaşi folie de paracetamol şi ceaiul de chimen ne făcea bine şi portocalele începeau să fie dulci şi mai credeam în poveşti încă mai credeam în poveşti pentru că nu ştiam că poveştile nu există pentru că doar iarna se pot spune poveşti ce nu există pentru că pe-atunci urşii polari nu erau pe cale de dispariţie iar pe pachetele de ţigări încă nu scria fumatul ucide iar eu fumam mult fumam cu poftă ţigări din petunii şi inimi de sfinţi şi da era tot iarnă şi citeam mai multe cărţi deodată şi chiar credeam că ştiu mai bine decât heidegger de ce fiinţa este iar ochii tăi îmi erau de-ajuns pentru că nu uitau nimic... şi era tot iarnă pe-atunci ca şi acum o iarnă ce-mi ascultă bătaia aspră din venă şi cuvântul din acest vers e o iarnă de-aia grea absurd de grea numa bună de spus poveşti ce nu există

miercuri, 26 octombrie 2011

acum ori niciodată şi niciodată întotdeauna












am chef de poveşti am chef de poveştile alea în care trăim acum ori niciodată şi niciodată întotdeauna când nu ştiu că sunt când nu ştii că eşti când sunt cum niciodată n-ai crezut că pot fi când absolutul este pur şi simplu şi eu cred în dumnezeu cred în orice şi nimic şi totul e perfect când totu-i frumos şi nici măcar nu ştim că e aşa când foile-mi sunt albe şi cuvintele-mi adorm prin inimă iar inima mi-o bate sângele tău când urechile-mi aud cum respiră oameni de zăpadă închipuiţi când noaptea te sperii fiindcă oamenii de zăpadă respiră şi eu îţi visez poveşti albastre cu flori de maci ce răsar de sub zăpadă şi tu îmi taci tăcerea de pe buze şi adormi şi eu rămân într-o poveste neterminată şi mi-aş dori ca zăpada să fie măcar anul ăsta albastră dar ştiu că nu va fi nimic nu va fi decât o poveste pentru că aşa sunt poveştile prin urmare nu-mi opri cuvântul înţeleg mai bine decât crezi ce înseamnă niciodată

luni, 13 decembrie 2010

Efect secundar


continuare


Domnul în vârstă, de câteva ore, stă nemişcat lângă mine şi îmi vorbeşte din scaunul cu rotile. Îşi aduce aminte de întreaga sa viaţă. Regretă mult. E îmbrăcat elegant, poartă pălărie neagră, un costum gri cu dungi, o cămaşă cu guler mare şi o vestă din buzunarul căreia iese un lanţ argintiu. Are o mustaţă neîngrijită şi întoarsă la colţuri. Mâinile îi sunt prinse la încheieturi de scaunul cu rotile cu două benzi de pânză murdară şi doar buzele i se mişcă. Regretă toată viaţa pe care a avut-o. Îşi dorea altă viaţă. „Aş fi vrut să nu mă nasc Eu... aş fi vrut să nu mă numesc aşa...!”, îmi spune de mai multe ori. De fapt îmi dau seama că nu îmi vorbeşte mie, îşi vorbeşte sieşi....

Mă aflu într-o cameră în care pereţii sunt albi, mobilierul e alb, aerul e alb, frigul e alb... totul e alb! Sunt înconjurat de glucometre, spirometre, termometre, pulsoximetre, alcoolmetre, stetoscoape, defibrilatoare, laringoscoape, oftalmoscoape, electrocardiografe şi dracu mai ştie ce... Probabil mi s-a măsurat nu numai viaţa ci şi moartea. De la un capăt la celălalt. Nu îmi amintesc de ce sunt aici sau cum am ajuns. Tot ce pot să văd dacă închid ochii sunt mai multe umbre albe care stau aplecate deasupra corpului meu. Una dintre ele ţine în mână o lampă de examinare şi se uită insistent în partea dreaptă din mine de parcă ar căuta diferenţa dintre teză şi antiteză. Alta foloseşte energii de adaptare şi îmi prinde tendoanele cu sârmă ghimpată astfel încât metafizica mea să nu corespundă exigenţei raţionale care stă la baza moralei lui Kant. O a treia îmi acoperă traheele cu pleure şi îmi excită gândirea sălbatică. Se joacă se pare cu nervii mei: cranieni, spinali, vegetativi. Stimate umbre albe, încă nu ştiţi ce am! Pe mine mă doare-n cot: înseamnă că sufăr de anxietate, frustrare, teamă, depresie şi de ETC. Depozitul meu de vitalitate e în ficat. La dracu, ar fi trebuit să mai beau un pahar! Pe cortexul cerebral cultiv petunii ce au mai multe culori decât are un curcubeu. Între coaste trăiesc pânzişuri de sentimente şi raţiuni contradictorii ce formează o nouă filosofie a cunoaşterii. Din abdomen îmi ies raze gamma ce provin de la un suflet neutronic. Muşchii de la picioare mi-au fost înlocuiţi cu argumente abdsurde despre viitor... Aşa că încetaţi în a mai căuta să-mi puneţi un diagnostic. Voi nu ştiţi ce am. Niciodată nu aţi ştiut. Mai bine trataţi-mă cu indiferenţă. Daţi-mi pilule de antiviaţă şi faceţi-mi un transplant de transcendenţă... Promit să nu opun rezistenţă...

Din această cameră albă privesc prin fereastra cu tocuri albe o lumină albă. O infinitate de alb. Chiar si cele două urme de la un defibrilator pe care le zăresc pe pieptul meu sunt albe. Mi-am tatuat cu alb readucerea la viaţă. Privirea mea stă blocată în vântul alb de afară. Un vânt cosmic ce împleteşte galaxii plate şi albe. Un vânt ce scutură copacii albi de alb. Un vânt prea alb pentru ochii mei albi... Mai văd tăcere... tăcerea mea urlând. Mă întind. Prind rădăcini şi răsar în proiecţiile propriei mele imaginaţii. Din alb îmi iau puterile de supererou: sunt de un invizibil absurd, cu glasul îndepărtez ceaţa, cu urechile prind şoaptele iar cu ochii... cu ochii văd alb. E clar. Sufăr de alb. Chiar şi domnul în vârstă mi se pare alb, scaunul cu rotile e alb, amintirile lui sunt albe, cuvintele lui sunt albe... Nici o pată, nici o nuanţă. Nici un A nu este B. Sunt de un alb negat!

În această sagă a mea blestemată Wagner îmi compune o tragedie clasică în note inversate. Ce uimitor apollinic găsesc în propriul esofag unde Isolda îl ucide pe Tristan şi ia asupra ei vina eternă. În acest Eu totul este inversat, totul devine un efect secundar necesar. Conştiinţa mea nu mai are certitudine cu privire la identitate. Sunt empiric, prin urmare mă pot trata. Dacă o să vreau să fiu ucis vreodată, vreau să fiu ucis de dorinţa ta de a mă face bine.

Ce simplu e să fii normal. Sunt ancorat de toate realităţile pe care acum în sfârşit le înţeleg. Pentru că acum pot să fiu în toate. Sunt de o prezenţă multiplă şi exemplară. Măcar nu tremur. Sunt lucid şi dedicat lucrurilor lumeşti. Cuprins de ataraxie satisfac cea mai simplă formă de anarhie: „nici Dumnezeu, nici alt stăpân”. Trăiesc perfect în realităţi perfecte. Am luciditatea lui Sisif. Prin urmare am dreptul să fiu multiplu. De efectul dispreţului nu sunt interesat.

Cineva intră în camera albă şi pune pe dulapul alb de tablă o cutie albă cu pilule albe. Scrie doar atât: „prânz”. Sunt vreo şapte. Le iau dintr-o înghiţitură... Nu mai întreb nimic... cine m-ar asculta...

Trăiesc ca într-un ospiciu, parcă aş fi la reabilitare. De ce sufăr? De ce aş putea suferi? Cert este că simptomele îmi sunt necunoscute iar braţele-mi urlă după culori şi după medicamente care să producă efecte secundare. Întotdeauna am căutat efecte secundare. Oare de aceea mă aflu aici? Sunt chiar eu un efect secundar a ceea ce nu am ştiut niciodată să găsesc? Sunt un bolnav ce-şi închipuie că există vindecare sau un bolnav ce nu este mulţumit de diagnostic şi vrea să sufere de altceva? Dacă mă gândesc bine, întreaga viaţă mi-am gândit-o ca un efect secundar. Eu am fost propriul meu efect secundar. Nu mai ştiu cum am ajuns la această concluzie dar într-o zi m-am hotărât să nu mă mai consider aşa, să devin eu cel care produce efecte secundare. Iubirea, ura, moartea, viaţa, cuvântul, medicamentele (antiviralele, vaccinele, adrenoliticele, simpatomimeticele, antidepresivele, psihostimulentele), mersul pe jos, visul, somnul, alcoolul, fumatul... erau toate efecte secundare. Produse de mine. Prin urmare, eram bolnav din moment ce conştientizam că nu sunt eu efectul secundar. Trebuia să sufăr de ceva totuşi, trebuia ca Eu să fiu bolnavul. Şi fiind eu bolnavul trebuia să mă şi tratez. Medicamentul nu erai tu. Nu vroiam să fii tu. Şi atunci, căutând ceva care să mă vindece, am început să produc anticorpi. Atunci am observat că tot ceea ce salvează viaţa începe cu „anti”. Astfel am început să mă tratez cu anti: antibiotic (viaţă), anticorpi, anticelular. Altfel spus, am început să mă tratez cu mine. Un fel de eu împotriva mea care să aibă un final grandios: salvarea noastră. Medicamentul întotdeauna am fost eu. Scopul a fost întotdeauna efectul secundar: la singular sau la plural...

De ceva timp, domnul în vârstă ce stă în vecinătatea albului meu, nu mai spune nimic. Probabil s-a făcut alb. Nu sunt interesat de existenţa lui. Nu mai sunt interesat de nici o existenţă. Da... încă nu şi-au făcut efect medicamentele... Am uitat să vă spun. Iau şapte tipuri de medicamente... pentru şapte realităţi! Sunt normal! Vai cât sunt de fericit!

Nu mai am nici o poveste de spus. O să mă întind în pat. Dacă vrei o să-ţi dau voie să mă cauţi printre realităţi. În aceste realităţi, şapte la număr, nu vreau să ştiu cine sunt. În aceste realităţi sunt incognito, iar tu nu ai voie să-mi deconspiri identitatea. Dacă mă vei găsi, poţi să te aşezi liniştită lângă mine. Eu voi sta întins pe patul meu alb cu cearceafuri albe, cu ochii deschişi, privind neclipind o lumină albă. Poţi să mă atingi, poţi să încerci să mă trezeşti, poţi să faci orice... numai pe nume să nu-mi spui. Poţi fi chiar una dintre valkyrii şi să mă alegi pe mine dintre cei ucişi. Poţi chiar să-mi pui cuvinte periculoase în perfuzii, poţi să mă sterilizezi cu emoţii şi să-mi injectezi dorinţe şi speranţe. Poţi chiar să mă ucizi...

Ochii minţii s-au închis. Mă retrag încet din realităţi. Sunt plin de îndoieli calme. Prin spate îmi sunt înfipte întâmplări şi coincidenţe ciudate. Toată viaţa am ştiut că m-am născut din principiul complementarităţii şi al înlocuirii. M-am născut într-o zi ploioasă şi rece pe la amiază. Mai devreme, dimineaţa, bunicul mamei mele murea. De aceea am avut senzaţia că ocup un loc nelocuibil, de aceea am căutat întotdeauna un alt loc al meu. Cumva, încă de la naştere am fost prins în capcana lui Kierkegaard: prins între refuzul de a rămâne Eu însumi şi frica de a nu mai fi eu însumi. Dau „Eu” la schimb şi, la dracu, tot „Eu” primesc!

Unde sunt şi de ce sunt aici? Asta mă întreb acum privind aproape inert tavanul alb. Poate că… e doar un gând de-al meu, poate că îmi imaginez că stau întins într-un pat alb privind inert tavanul alb, poate că am fumat ceva, poate că sunt într-un ospiciu, poate că am avut un accident, poate că am multe boli, poate că sunt sănătos, poate că subconştientul meu ripostează, sau poate că-mi rezistă, poate că sunt un magician ce s-a pierdut în propriea iluzie proastă, poate că doar sunt… într-un mod care deocamdată mă mulţumeşte. Îmi aduc aminte că zilele trecute cineva mi-a scris că lumea pare altfel privită de la “orizontală”. Aşa e. de aceea m-am şi întins. Ca să văd totul de jos în sus şi să înţeleg ce înseamnă distanţa faţă de nimicul din univers. Aşa, albul e mai alb…

Personajul din filmul „7 pounds” are o natura egoistă: îşi împarte la propriu organele ca să fie într-un mod macabru mulţumit cu sine. Se „donează” altora pe bucăţi crezând că astfel îşi spală păcatele. El nu ştie însă că păcatul nu există. Doar dacă crezi...

Eu nu vreau să-mi spăl nici un păcat. De asta sunt sigur. Eu vreau doar ca din mine să se nască toate efectele secundare. Vreau să fiu cel mai puternic şi mai riscant medicament. O dată ce sunt luat, să existe mai multe şanse să-ţi crească pioneze în loc de unghii, să-ţi pierzi vederea periferică, să ai bătături în tălpi, să crezi în orice fel de zei, să stabileşti criteriile pure ale adevărului, să te crezi originea ideilor... decât să te vindeci. A şti însă că numai aşa poţi scăpa. Unica şi cea mai mică şansă ca să îţi păstrezi viaţa. Dacă m-ai lua e ca şi când ai deveni gazdă pentru Eul meu care cu siguranţă va ecloza pentru a se autosalva. Îţi va împrumuta numele, te va dedubla, te va ucide, te va readuce la viaţă, dar te va salva... pentru că e mult prea egoist... Vreau să mă vindec prin anticorpii tăi...

Vorbesc ciudat. Vorbesc alb. Folosesc metafore ce nu fac altceva decât să-mi încurce şi mai mult raţiunea. Nu aţi observat? Haideţi să vă vorbesc puţin despre adevăr, asta până nu mă trezesc şi ies de sub efectul medicamentelor. Adevărul meu este evident de alb. Un adevăr indus în care altcineva mă face să cred. Mă aflu într-o cameră, evident plină de alb, am ca şi coleg un domn în vârstă, sunt vizitat dimineaţa, la amiază şi seara de umbre de lumină albe care au seringi albe din care se scurge un lichid alb. Sunt conştient doar atunci când dorm...


- Ce faci? Te simţi bine?
Aud o voce şi tresar. Stau nemişcat şi tremur pe marginea patului. Ţin în mâini cearceaful de un verde crud pe care-l strâng cu putere. În faţa mea e o teracotă maro, în dreapta un balansoar şi o masă gri pe care sunt aruncate mărunţişuri de diferite culori.
- Da, sunt bine! Doar am avut un coşmar!

Tu eşti aici, lângă mine. Eşti încă aici. Mă liniştesc. În jurul meu nu observ nimic alb...

miercuri, 1 decembrie 2010

Rozhard sau cavalerul rozetei roşii


Rozhard e fratele mai mic al cavalerului Blondhard, e unchiul nelegitim al lui Captain Planet şi genetic se trage din Xenofon pentru că şi el pretinde că a ajuns până la porţile Babilonului. Dar numai a ajuns. De intrat nu a intrat. La rândul lui, ca şi Blondhard, Rozhard are şi el o poveste interesantă pe care acum, de când s-a teleportat în veacurile noastre, o spune cu usturime pe buze oricui.

Al nostru Rozhard face parte din Ordinul Rozetei Roşii iar titlul l-a câştigat la o masă de zaruri după ce a dat o dublă mirifică (una brunetă, alta roşcată) într-o seară de marţi medievală. A luptat în cavaleria uşoară şi era primul dintre prodromoi care o încasa. El este un suliţar de sânge nobil cu toate că e cam verde la faţă. Ca să vi-l imaginaţi: are urechile unui elf răpus de gripă, în cap poartă o chică de meduze, are nas de minotaur şi buzele lui Valdemort. A împrumutat aripile lui Pegas şi acum arată ca un curcan jumulit pe jumătate şi opărit în băi vulcanice, numai bun de pus în intersecţii. La brâul subţire are o sabie de Toledo şi în mâna stângă ţine strâns o suliţă pe care o ascute de multe ori cu pila rosalie a domniţelor de curte.

Cu mândrie poartă pe piept o cămaşă cu zale făcute din solzii culeşi din trupul dragonului lui Eragon iar în picioare are pantofiori cu talpă moale, custom made, pentru un balet morbid. De mirosit, miroase roz. N-a mai dat de mult timp pe la o baie publică. Însă, este un erou veritabil. A omorât dragoni, mameluci, moroi, pricolici, scorpii (mai ales), spiriduşi, stafii, centauri, harpii, hidre şi ... fără număr. Ah, a dat şi precepte morale în feudalism. De luptat, a luptat alături şi împotriva sasavinilor, în armata bizantină, a luptat alături de dibanari şi talibani iar la un moment dat ajunsese chiar paşă peste seleucizi. De altfel, a purtat chiar şi campanii (nu publicitare) prin Afganistan de unde a luat o boală venerică ce îi pigmentează şi acum armura, arătând ca un dalmaţian uşor răvăşit.

El a fost şi este un fel de legiuitor expirat înainte de termen. Dah brav din cale afară. Secretul bravurii lui se găseşte în alimentaţie. Totul i se trage din alimentaţie. Este eco, n-ai ce-i face. Rozhard consumă fructe (întotdeauna 2 pepeni uriaşi – minim), legume (întotdeauna o roşie macerată bine – minim), carne (întotdeauna tăiată de sub şira spinării şi de pe osul pelvian – numai), apoi se ospătează cu un vin roze bine ales pe care îl bea din pahare de nufăr sălbatic. De-alungul timpului a trecut prin patul doamnei Chiajna, a întâlnit-o într-un bistro pe Ofelia lui Felix şi a cunoscut-o şi pe Desideria lui Blondhard (dar să nu-i spuneţi lui Blondhard, ca el nu ştie). Rozhard este mai hard decât toţi. Pentru că e Roz. Roz de la Rozhard.

Acum, de când s-a teleportat în aceste veacuri, a devenit un fel de erou apucat de streche. A uitat de trecutul corect, vitejesc, elegant şi şarmant şi a ajuns în Prezent. Prezentul îl marchează. Şi-a făcut transplant de conştiinţă şi cu toate că ştia limbi străvechi a insistat să înveţe şi limbi moderne aplicate. Acum a devenit un fel de diplomat de soi purpuriu. Umblă pe coridoarele parlamentului, cu puterea minţii încheie tratate de pace între cele două Koree, a fost chiar şi prin Vietnam unde, în prima zi când a ajuns, a fumat pentru prima oară într-un câmp verde şi s-a trezit numai după vreo 3 ani într-un episod din M.A.S.H. îmbrăcat în smoking.

Mai nou, joacă în reality show-uri, caută colanţii roz şi stofa subţire a domniţelor, nu protestează împotriva încălzirii globale, este chill şi bea ceai bio harmony. Pentru el totul este acum roz şi frumos şi îmbălsămat – face chiar şi reclame la detergenţi. A ajuns chiar şi să pună la loto pentru că, spune el, va fi norocos la cea de-a şasea...

Legenda lui are şi un sâmbure de adevăr, pe care însă l-a pierdut într-o pungă de Nutline....
Rozhard este mai hard decât toţi. Pentru că e Roz. Roz de la Rozhard.