Principala problemă a filosofiei lui Kant se reduce la întrebarea: cum puterea raţiunii (în general) poate accede la cunoaşteri obţinute independent de experienţă (văzută ca tot, ca unitate) adică la cunoaşteri a priori?
Ca şi răspuns sau ca soluţie la această întrebare, Kant propune criterii care să facă clar distincţia între o cunoaştere empirică şi o cunoaştere pur a priori care e „izvorâtă din intelectul pur şi din raţiunea pură”.
Astfel, criteriile celei din urmă, Kant le stabileşte a fi necesitatea şi stricta ei universalitate iar pornind de la aceasta el face o deosebire între judecăţile analitice şi judecăţile sintetice . Judecăţile sintetice pot fi a priori, de exemplu judecăţile matematice. Aici, însă apare o nouă problemă: cum judecăţile a priori sunt posibile? Pentru a răspunde la această întrebare Kant încearcă să descrie puterile cognitive ale spiritului şi în acest mod să explice baza pe care se vor fi aşezate judecăţile sintetice a priori. Pentru aceasta Kant va face un demers în a cerceta toate elementele care se găsesc în cunoaşterea sensibilă (Estetica transcendentală) şi mai apoi a elementelor din gândire (Logica transcendentală) – o diferenţă clară între sensibilitate şi intelect.
După cum se ştie, Kant şi-a împărţit lucrarea sa fundamentală, Critica Raţiunii Pure, în două mari părţi: „Teoria transcendentală a elementelor” şi „Metodologia transcendentală”. La rândul ei, prima parte se împarte în:
Estetica transcendentală, Analitica transcendentală şi Dialectica transcendentală.
În cele ce urmează, voi vorbi de prima parte, adică de Estetica transcendentală care se poate spune că într-adevăr stă la baza întregi teorii
filosofice a lui Kant. După cum se ştie, Kant înţelege prin „Estetica transcendentală” acea parte a Critici Raţiunii Pure care se ocupă de principiile sensibilităţii, care cercetează într-un mod critic condiţiile de ordin aprioric ale intuiţiei obiective şi dă răspunsuri la întrebarea: cum e posibilă matematica pură?
Astfel, după Kant, obiectul principal al Esteticii transcendentale îl constituie sensibilitatea care reprezintă primul pas în cunoaştere, ea fiind cea care fundamentează matematica pură.
Pe scurt, în partea întâi a Esteticii, Kant spune că modul prin care s-ar raporta o cunoaştere la obiectul nemijlocit şi prin care tinde orice gândire e intuiţia. Însă această intuiţie are loc doar dacă obiectul e dat, ceea ce nu e posibil numai în cazul în care obiectul afectează simţurile într-un fel; capacitatea de a primi reprezentări prin modul în care suntem afectaţi de obiecte este sensibilitatea; prin sensibilitate ne sunt date obiectele şi ea singură ne procură intuiţii; aceste intuiţii sunt gândite de către intelect şi din ele provin conceptele. Din acestea rezultă că efectul unui obiect asupra facultăţilor reprezentative este senzaţia, iar intuiţia care se raportează la obiecte cu ajutorul senzaţiei se numeşte empirică iar obiectul nedeterminat al ei se numeşte fenomen. Mai departe Kant face o distincţie între materia fenomenului (ceea ce face ca diversul fenomenului să poată fi ordonat în diferite raporturi); concluzia din aceasta este că dacă materia oricărui fenomen e dată a posteriori, forma ei trebuie să se afle a priori în simţire, iar această formă pură a sensibilităţii va fi intuiţie pură; prin urmare, sensibilitatea va releva de două forme pure de intuiţie sensibilă: spaţiul şi timpul.
Spaţiul şi timpul sunt intuiţiile pe care matematica pură le ia ca bază a tuturor cunoştinţelor şi judecăţilor ei, care vor fi apodictice şi necesare.
Ştim astfel că spaţiul şi timpul sunt forme ale sensibilităţii şi îşi au fundamentul în natura subiectului constituind condiţiile în care poate deveni obiect al cunoaşterii. Fiind intuiţii pure a priori ale sensibilităţii, iar sensibilitatea fiind o facultate pur receptivă, atunci spaţiul şi timpul vor fi condiţii formale ale sensibilităţii pentru că lor trebuie să li se dea un conţinut, adică senzaţiile. Prin urmare, spaţiul şi timpul vor deveni funcţii ale sensibilităţii pin care materialul obţinut de simţuri e organizat devenind astfel obiect (noţiunile din matematică vor primi valabilitate obiectivă numai prin faptul că ele sunt construite în intuiţie – cunoştinţele matematice sunt apodictice numai pentru că spaţiul şi timpul sunt intuiţii apriorice ale sensibilităţii).
Se pune o altă problemă: ce fel de senzaţii trebuie să li se dea spaţiului şi timpului.
Kant stabileşte că spaţiul şi timpul sunt moduri de reprezentare aprioric-obiective ale obiectelor externe şi interne, ele sunt intuiţii necesare şi universale şi nu simple senzaţii ale simţurilor cum ar fi culoarea, căldura, sunetul, etc.
Mai trebuie menţionat faptul că, în acest sens, spaţiul şi timpul reprezentate în ele însele,independent de senzaţii, adică de materia lor, nu înseamnă din punct de vedere cognitiv nimic. Numai când li se oferă un conţinut, o materie şi când se aplică la senzaţii devin din punct de vedere teoretic eficiente. Timpul, ca formă a simţului intern, este mai general decât spaţiul deoarece prin timp se percepe tot ce se prezintă simţurilor noastre (adică atât obiectele externe cât şi ceea ce se întâmplă în noi), iar prin spaţiu se înţelege numai obiectele externe.
În cele ce urmează, se pune problema intuirii spaţiului şi a timpului din punct de vedere al simţului extern (prin care ne prezentăm obiectele ca fiind în afara noastră şi ca fiind situate toate în spaţiu) şi al simţului intern (prin care simţirea noastră se intuieşte pe sine).
După cum se ştie, Kant spune că în cunoaşterea senzorială există unele aspecte ce nu pot fi acceptate ca fiind obţinute empiric. Prin urmare, ideile noastre despre spaţiu şi timp reprezintă mai mult forma decât conţinutul experienţei şi ne ajută la a structura senzorialul dat în actul simţirii. Kant constată că spaţiul şi timpul ţin de un caracter fundamental şi sunt pretutindeni prezente, prin urmare spaţiul constituie forma tuturor fenomenelor simţului extern, adică condiţiile de ordin subiectiv a senzorialităţii aflate la baza intuiţiei noastre externe, iar timpul constituie forma simţului intern, adică a intuirii de noi înşine şi a stării noastre interne.
Mai trebuie menţionat că, după Kant, ideile de spaţiu şi timp nu pot fi obţinute prin reflecţie asupra a ceea ce ne e dat empiric. Astfel, spaţiul nu e un concept empiric care să fi fost scos din experienţa externă, reprezentarea lui nu poate fi scoasă prin experienţă din raportul fenomenului extern pentru că însăşi experienţa externă nu poate fi posibilă decât cu ajutorul acestei reprezentări. Prin urmare, spaţiul e o reprezentare necesară a priori ce stă la baza tuturor intuiţilor externe (toate lucrurile pot dispărea în spaţiu, spaţiul nu poate însă dispărea) şi fiind considerat ca şi condiţie a posibilităţii fenomenelor, el stă necesar şi la baza fenomenului extern (nu sunt deci posibile fenomenele fără spaţiu). Pe de altă parte, spaţiul nu e un concept discursiv ci o intuiţie pură. Spaţiile particulare nu sunt exemple de spaţiu ci limitări sau părţi ale unuia şi aceluiaşi spaţiu.
Spaţiile diferite nu sunt succesive ci simultane.
Timpurile diferite nu sunt simultane ci succesive.
La cele de mai sus, mai trebuie adăugat faptul că spaţiul, reprezentarea originară a lui este intuiţia a priori şi nu un concept iar alături de timp ne oferă un element necesar în rezolvarea problemei generale a filosofiei transcendentale: posibilitatea judecăţilor sintetice a priori.
Concluzionând, spaţiul şi deopotrivă timpul nu sunt abstrase din intuiţii ci ele trebuie să fie prezente pentru ca în general o oarecare intuiţie să fie obiectiv şi subiectiv posibilă.
Astfel, în gândire se poate înlătura ca neexistând din spaţiu şi timp tot ce există acolo dar nu putem să înlăturăm spaţiul şi timpul înşişi pentru că odată cu înlăturarea lor şi implicit a lumii empirice ne-am înlătura şi Eul gândit ca fiind inexistent faţă de el însuşi, iar aceasta nu este posibil.
Prin urmare, spaţiul şi timpul sunt intuiţii pure a priori, sunt joncţiuni ale intelectului.
Însă, atât spaţiul cât şi timpul sunt necesare doar în măsura în care ele sunt condiţii ale posibilităţii oricărei experienţe interioare sau exterioare, iar dacă se face abstracţie de experienţă şi inclusiv de reprezentare în general, spaţiul şi timpul devin nimic, adică ele au o realitate empirică şi o idealitate transcendentală.
În cele din urmă, spaţiul se raportează la fenomen având o realitate obiectivă în cunoaştere, întrucât fiind presupus de toate fenomenele dar neavând însă realitate absolută, căci făcându-se abstracţie de intuiţia sensibilă, oricare formă de spaţiu ar dispărea.
Din cele de mai sus reiese că spaţiul şi alături de el timpul, constituie singurule elemente de ordin a priori ale sensibilităţii, iar toate celelalte date presupun deopotrivă spaţiu şi timp.
După cum s-a văzut, spaţiul şi timpul sunt probleme generale importante discutate în Estetica transcendentală. Sensibilitatea constituie prima etapă în cunoaştere, ea dându-ne materia cunoaşterii şi totodată am văzut că ea, sensibilitatea, e condiţionată de cele două forme pure a priori spaţiul şi timpul, iar senzaţiile,- conţinutul, pentru a ne da cunoaşterea despre un fenomen au nevoie de ordonare spaţială şi temporală, de o formă.
Pentru a avea o cunoaştere propriu-zisă însă, avem nevoie atât de sensibilitate cât şi de intelect.
Prin sensibilitate avem cunoştinţe subiective, percepţii imediate care devin cunoştinţe generale printr-o sinteză, printr-o prelucrare a lor, prin ajutorul intelectului. Sensibilitatea ne dă numai intuiţii, numai reprezentări de obiecte. Intelectul ne dă cunoştinţe propriu-zise. Sensibilitatea ne dă cunoştinţe, intelectul ne face să le gândim, iar cea care se află între ele este imaginaţia.
Am văzut astfel că intuiţiile şi conceptele sunt elementele constitutive ale oricărei cunoaşteri, iar ele trebuie să se îmbine laolaltă. E necesar astfel ca în îmbinarea lor, intuiţiile să fie intelectualizate iar conceptele să fie sensibilizate.
