anul șarpelui negru

am intrat în anul șarpelui negru
zilele astea sfinții se sinucid
cerul cade în fiecare secundă
cad și economiile lumii
iar noi n-o să ne mai recunoaștem

am albit ca dracu pe la urechi
de dimineață mi-am aruncat toate cărțile
doar CRP-ul l-am mai lăsat deschis
de kant nu mă pot lipsi

o să-mi pun toate tăcerile în palmele tale albe
cu liniile alea fine ce duc până la viața din mine
iar când te vei opri să mă-nvelești vei ști că
fiecare început are sfârșitul lui

înserare

s-a înserat ca dracu de tare şi nici n-ai observat că lumina din noi s-a scurtat de ceva vreme că mie mi-au crescut aripi rigide de frunze-ngheţate în umeri dar încă ştiu să iubesc cu gura cu ochii cu orice inimă mai bine decât dumnezeu că-n spatele dinţilor încă mai am mii de metafore pe care ţi le-aş pune direct în lobul urechii şi într-o secundă porii pielii ţi-ar exploda că eu încă sunt eu şi toamna nu pleacă din mine şi eu trăiesc doar toamna şi mă preling în şi după răni metafizice şi înţeleg tot ce e de neînţeles în rest nu înţeleg nimic şi chiar şi aşa ţi-aş mai adormi doar o dată sub încheietura mâinilor în arome fine de lămâie de unde să nu mai cred în sfârşit în infinit în totul sau nimic şi te-aş lăsa să-mi visezi şi nu te-aş opri... dar uite că iarna a venit şi iarna asta tu-mi spui că nu mai ştiu să zâmbesc dar de ce-aş mai zâmbi oricum s-a înserat ca dracu de tare astăzi ieri de ceva vreme în orice zi trăită netrăită...

pe vremea găurilor negre

aşa ne iubeam şi noi cândva când tu îmi erai ca un labirint şi uneori mă ascundeai în tine şi ne lua câteva ore până să fiu găsit şi în neastâmpărarea ta cu mâinile mânjite de la nuci verzi îmi mângâiai tâmpla pe deasupra şi sufereai de fericire când cuvintele mi se desprindeau de pe limbă pe-atunci însă nu-mi vorbeam mie niciodată şi doar tu îmi trăiai prin cuvânt dar nu cred că-ţi mai aduci aminte cum pe discovery se descopereau în fiecare zi găuri negre iar eu îţi arătam că şirul lui fibonacci e şi finit şi infinit în acelaşi timp şi ne plăcea la amândoi cafeaua cu lapte şi ceaiul negru cu iasomie infuzat 3 minute şi cum nimic dar nimic din jur nu era gri şi tu te îmbrăcai deseori în albastru ca în acea seară de vineri când aflasem despre sfârşitul lumii iar eu încă nu-ţi cunoşteam bine sânii de aceea ţi-am spus că sfârşitul meu e în vârful degetelor mele şi că doar în această lume te simt în alte lumi nu exist şi nici n-aş şti ce-i iubirea şi de-ai fi vrut ţi-aş fi murit şi moartea ta oricând pentru că eu niciodată n-am ştiut să-mi exist ca şi acum... ca şi acum când sunt aproape şi departe de nimic de orice plutesc hipnotic într-o lume în care şoareci rotunzi ne locuiesc prin umbre iar umbrele ne sunt amestecate în gri şi aud şi văd şi simt

ce singuri şi gri trăim unul în celălalt

auzi ceva... din mine?

auzi? auzi ce e în mine? auzi cum mi se destramă ziua prin inimi şi noaptea... noaptea... cum îmi tace? auzi visele ce zac în mine? îi auzi pe îngeri cum îmi fumează visele şi se droghează cu ele? îi auzi cum devin... umani?

îmi auzi mintea ce se îneacă în râsul absurd al sorţii? îl auzi pe dumnezeu cum stinge lumina din mine şi se duce la cules de mere??

auzi infinitul ce mă ţine cu forţa în el fiindcă eu îi sunt sfârşit??

mă auzi cum îmi vorbesc? auzi şarpele ce-mi ţine vertebrele legate, chipurile distruse de operaţii nereuşite ce-mi stau lipite de amintiri, ochii când mi se mişcă, moartea? îmi auzi moartea?? mâna întinsă?? mâinile întinse?? le auzi?

auzi peretele de oţel al inimii? îmi auzi inima buncăr? auzi imploziile de supernove din ea? auzi ce bine se moare în mine??
auzi ce bine se moare în mine??

sunt... singurul om din lume care mai urlă
sunt... în singura lume în care se mai poate urla

n-am să plec până când
nu aude cineva ceva... din mine

înaintea dezgheţului

cum ar trebui
să te privesc acum
când nu mai sunt
decât o amprentă de suicid în cenuşa nopţii
ce ochi să mai împrumut?




cum
îţi vei mai regăsi mersul
fără paşii mei?

acum
când lumea îşi cunoaşte sfârşitul
buzele mele se vor fi închis şi ele
din lut uleios
cuvinte vei încerca poate să mai imaginezi
pentru a te mai aminti?

acum
spaţiul s-a redus la doi
din care tu fiinţa de alb
iar eu pata de sunet
de pe o casetă învechită

între bucăţi de rouă de april
îngheţul s-a strecurat
e prea devreme pentru a ne lipsi
e prea târziu pentru a da foc stelelor

acum
când ar trebui să mă priveşti
cum sunt

îndrăznesc a lipsi la dezgheţuri