Se afișează postările cu eticheta lumina. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta lumina. Afișați toate postările

miercuri, 2 octombrie 2013

edison şi lumina care ne-nconjoară



ultimul tricou
pe care l-am îmbrăcat
mirosea a lumină şi perwoll
apoi tu ai ieşit din casă
şi eu din viaţa mea

atât de simplu atât de aiurea

mi-am dat de mai multe ori
întâlnire cu viitorul
de fiecare dată motanul meu
mi-a spus nimeni nu te iartă
dacă tu nu te ierţi

apoi într-o seară
l-am întâlnit pe edison
i-am strigat eşti un idiot
înainte să inventezi becul
oamenii nu erau conştienţi
de întunericul care îi înconjoară
iar după ce l-ai inventat
cu toţii şi-au dat seama
de întunericul din ei

dar edison a tăcut
dumnezeu l-a blestemat
şi l-a transfomat într-un şoarece
pe care motanul meu
l-a înfulecat fericit

atât de simplu atât de aiurea

s-a făcut linişte s-a făcut toamnă
de lumină nu putem scăpa
ce ne-ncojoară ne aparţine
prin urmare
să nu ne fie teamă de cei care ne iubesc
decât de noi înşine atunci când iubim



photo: michel picard

luni, 26 martie 2012

prima umbră de primăvară









beau un ceai arămiu
pe terasă la pardon
într-un oraş în care nu caut
mai nimic

lângă mine
doar lumina amiezii se joacă
într-o umbră prăfuită
răstingnită pe un ecou
de cuvinte nemărturisite

ascunde-mă ţi-as fi zis
ascunde-mă
în minutul stors din ora blocată în ceasul de lemn ce atârnă pe un perete de inimă
oriunde oriunde

undeva unde
doar tu ştii să-mi pui primăvara
pe tâmple



foto: Novic Arman Zhenikeyev

joi, 1 martie 2012

morning coffe












lăsasem cred lumina aprinsă în hol vasele nespălate în chiuvetă patul nefăcut şi-am fugit în această cafenea unde se aude o piesă veche put a little love in your heart pe masă sunt câteva lăcrămioare proaspete aruncate într-o vază de lemn o scrumieră albastră în care fumegă-n tăcere un dunhill pe peretele din dreapta un ceas vechi în care stau secunde împietrite cine ştie de când şi noi cei care încă ne recunoaştem în fiecare dimineaţă noi cei care bem această cafea cu ochii închişi de parcă niciunde nu ne place decât în lumea pe care am învăţat împreună s-o visăm noi cei care n-am citit niciodată aceeaşi carte dar ştim fiecare ce cărţi a citit celălalt noi cei prinşi într-o viaţă pe care nu ştim s-o trăim singuri noi cei care mai şi râdem din când în când da noi suntem cei care acum deschidem ochii şi încă ne recunoaştem în fiecare dimineaţă lăsăm lumina aprinsă-n hol vasele nespălate în chiuvetă patul nefăcut şi fugim în cafenele unde secundele stau împietrite cine ştie de când în ceasuri vechi


foto: Francois Bienveniste

joi, 9 februarie 2012

când foile-s albe şi noaptea la fel












sunt câteva zile de când n-am mai scris nimic nu mi-a atras atenţia ca şi când aş fi încetat să exist şi am o mie de gânduri ascunse pe care le împart prin cafenelele din oraş cu oameni pe care nu-i voi mai întâlni a doua oară şi-n care mă las pierdut cel puţin aşa îmi place să cred dar ştiu că-mi plac iluziile atât de mult încât uneori orice iluzie mi se pare reală dar cine sunt Eu să pot spune ce e real sau nu habar nu am de ce timpul trece al dracului de greu când ajung acasă seara citesc mai multe cărţi deodată ascult la nesfârşit un album nou de la radiohead merg în bucătărie fumez 2-3 ţigări una după alta e doar 9:00 orele-s toate sub cod roşu de ninsoare şi iar va fi o noapte lungă în care doar liniştea-mi urlă în urechi dar nu şi-n inimă în inimă e altceva cineva dar refuz să mă gândesc la asta pentru că sunt dar nu sunt nu sunt dar sunt totuna mi-e pe masă foile-s tot albe la fel ca noaptea până pe la patru şi doişpe minute când închid ochii şi am impresia că mă încălzesc de la frigul ce-ţi stă în vârful sânilor şi-n mine parc-ar fi deja primăvară

e dimineaţă miroase-a cafea şi-a lapte şi-a lumină proaspătă

unde-ai fost?
aici departe niciunde în tine


foto: Gergana Encheva

joi, 29 decembrie 2011

pe străzi arhanghelii aprind lumini grenadine












ziua dă să moară
în geamul înnegrit
arhangheli cu greu îmblânziţi
aprind lumini grenadine pe străzile încă
neninse

în cameră
artaud rimbaud nancy doar câteva cărţi
mâzgălite pe biroul împânzit de foi
unde ţi-ai uitat de vreun an lângă lampă
o agrafă

nimic nou
toate-au rămas neschimbate
poate doar un vis absurd în care
luăm cina în pat,
dovleci cruzi de-un verde anis
şi hesperide zemoase,
mai bântuie încăperea

în rest
am mâinile strânse-n nanchin
şi sufletul blocat într-o uşoară psihoză

altfel
mi-ar fi plăcut să priveşti
cum ziua dă să moară
în geamul înnegrit
unde încă mai stau atârnate
tăceri
şi câteva crengi de scorţişoară

duminică, 11 decembrie 2011

colind












te du de m-aşteaptă în seri de colind
când casa miroase a lapte şi-a măr
când ninge cuminte şi-albastru prin lume
şi nici nu contează dacă eşti, dacă sunt

şi-ţi pune sub pleoape un vis oarecare
şi-ţi pune pe umeri doar şalul greoi
brodat pe la mijloc cu vise din mine
de sfinţi aiuriţi cu degete moi

iar noaptea... să-nchidă lumina în tine
când toate-au tăcut prin lumea albastră
te du de m-aşteaptă în seri de colind
chiar dacă eşti, chiar de nu sunt

duminică, 13 noiembrie 2011

înserare












s-a înserat ca dracu de tare şi nici n-ai observat că lumina din noi s-a scurtat de ceva vreme că mie mi-au crescut aripi rigide de frunze-ngheţate în umeri dar încă ştiu să iubesc cu gura cu ochii cu orice inimă mai bine decât dumnezeu că-n spatele dinţilor încă mai am mii de metafore pe care ţi le-aş pune direct în lobul urechii şi într-o secundă porii pielii ţi-ar exploda că eu încă sunt eu şi toamna nu pleacă din mine şi eu trăiesc doar toamna şi mă preling în şi după răni metafizice şi înţeleg tot ce e de neînţeles în rest nu înţeleg nimic şi chiar şi aşa ţi-aş mai adormi doar o dată sub încheietura mâinilor în arome fine de lămâie de unde să nu mai cred în sfârşit în infinit în totul sau nimic şi te-aş lăsa să-mi visezi şi nu te-aş opri... dar uite că iarna a venit şi iarna asta tu-mi spui că nu mai ştiu să zâmbesc dar de ce-aş mai zâmbi oricum s-a înserat ca dracu de tare astăzi ieri de ceva vreme în orice zi trăită netrăită...

luni, 29 august 2011

un fel al tău ciudat












tu ai ceva al tău ciudat
când păşeşti luminile ţi se opresc sub tălpi
şi aşa reuşeşti să-mi apari
doar în siluete ce amestecă albul în negru

acum ai o panglică roşie pe ochi
din piele dau să-ţi crească frezii bizare
şi-ntre buze parcă-ţi sunt strânse
destinele tuturor oamenilor
şi reuşeşti cumva... să taci

tu ai ceva al tău inexplicabil
poate un fel de ploaie necăzută din nori
poate un fel de nor neatârnat de cer
dar de durut
te doare fiecare lumină din mine
pe care sub tălpi o opreşti

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

cu gust de apă


sunt sfâşiat de vorba ta
de gândul tău adânc de crimă
m-ascund între cuvintele petale de bumbac
ce te-au crescut nebună şi marină

aşa te las să mă îneci în ape
în ziduri şi corăbii să m-arunci
iar la reflux, cu alge-n loc de splină
să prind iar viaţă de pe stânci

şi nu vei şti că sunt iar viu
că sunt vampir cu apă-n venă
că am să-ţi dau ce tu mi-ai dat
c-am să-ţi dau trupul de sirenă

aceste ape care mor
cuprind din noi ultimul ceas
sunt sigur că tu ai murit
sunt sigur că eu n-am rămas

cădem cumpliţi şi stinşi în nopţi arabe
de unde luminăm ce am pierdut
şi o poveste s-a născut din umbra noastră
ce licurici o spun cu glasul mut

apa ce ne bea
s-a înecat şi ea...

duminică, 28 noiembrie 2010

naştere de noi


în tine şi din nimic m-am născut
mai târziu şi prima oară
atingându-ţi ochii şi
singular şi mut de lumină
orb am început să exist fără intenţie





te voi lăsa acum
să-mi furi din celule
pentru a te completa...

marți, 23 noiembrie 2010

Dezlegare la înjurături!


La dracu! Cât de mult îmi vine să înjur. De dumnezei şi sfinţi şi icoane şi organe şi băgări şi scoateri şi câte nici nu-mi pot imagina. Îmi vine să înjur jegos şi înjositor fără oprelişti, cu salivă pe buze şi cu venele gata fitilate. Fără interdicte chiar din cea mai adâncă formă a experienţei interioare. Cum dracu să te mai stăpâneşti să nu înjuri? Cum să nu mai reacţionezi?

Ascultaţi-mă, trăim vremurile reînnoirii dezlegării la înjurături. Dacă nu ne dăm drumu', explodăm. Şi avem atâtea şi pe atâţia de înjurat. Nu vi se pare?

De ce să lăsăm totul nepătat? Să-i acoperim până îi ia dracu de atâta culoare!
Ne mai gândim la consecinţe, la probleme morale? De ce? Poţi educa un idiot? Nu prea cred! De aceea, eu îmi dau dezlegare la înjurături. Promit să nu-mi fie greaţă. Oricum îmi era.

Câţi dintre voi nu vor să înjure ceva sau pe cineva? De ce nu o facem? Că nu rezolvăm nimic? Asta îmi spuneam şi eu. Ştiu că poate nu rezolvăm nimic. Dar măcar subliniem situaţia. Normal că prin înjurături. Ah, nu vă convine că spun că ar trebui să înjurăm? I don't give a fuck! Logica e simplă: tot încerc de ceva vreme să mă calmez, să folosesc un limbaj fără injurii, dar n-ai cu cine! Înjur, deci exist!

Idioţii şi situaţiile idioate m-au făcut şi pe mine idiot. De data asta accept! Şi atunci înjur. Cu animalele văd că nu poţi să te porţi decât ca un animal. Măcar mă descarc de presiunea intracraniană. Cum dracu, când trăieşti zilele astea ca şi când ai fi într-o peşteră întunecată şi ai o cutie de chibrite şi lumina durează numai atât cât arde un chibrit. Dar tu tot insişti şi tot mai continui să aprinzi altul şi altul. Şi te tot arzi la degete şi, mai mult, în preajma ta nu vezi decât barbari care râd de prostia ta că vrei să vezi pe unde mergi!

Suntem oricum animale. Aşa că la vânătoare cu noi! Să lăsăm animalitatea din noi să debordeze de acurateţe!

Mă calmez, da...!
Gusfraba...pe dracu!

vineri, 12 noiembrie 2010

Ceva despre bucurie!


fragment

Nimic nu ne atinge. Trăim o filosofie primară căutând primele principii şi cauze ale bucuriei. Locurile în care mergem ne înconjoară şi se lasă schimbate de nepăsarea noastră inocentă. Dansăm pe străzi, ne spunem că suntem nebuni, ne îmbătăm cu aerul rece de afară şi le spunem tuturor cât de cald e. Astăzi am fost prin parc şi am aruncat cu săgeţi în cărţile lui Aristotel ca să nimerim cuvintele despre fericire, ieri ne-am vopsit dinţii cu albastru de metil şi le-am zâmbit trecătorilor la semafor...

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.
Ajunge să trăim. Chiar şi aşa inconştienţi.

Fericirea nu are consistenţă fără bucurie. Nu poţi fi fericit scrâşnind din dinţi. A iubi înseamnă a fi fericit. Iubirea e probabil singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Iubirea ne diferenţiază pentru a ne pune în comun, pentru a ne avea la modul comun. Iar bucuria este produsă de iubire. Bucuria provenită din iubire nu este ca orice cadou normal pe care îl deschizi şi, o dată cu deschiderea lui, bucuria încetează. Bucuria iubirii oferă limita eternităţii. De aceea ne spunem că ne vom face cadouri pe care nu le vom deschide niciodată...

Ne plimbam printre umbre de lumini şi uităm de Epicur şi de stoici. Ne desenăm pielea cu linii rupestre şi alergăm stolurile de cocori din mlaştinile tomnatice. Ne mânjim trupurile cu celule de gheaţă şi ne vom transfoma în barbari preistorici pe care arheologii o să-i descopere într-un târziu. Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.

- Sunt aici!
- Şi Eu..!

De noi nu depinde nimic. Suntem liberi într-o libertate cosmică ce nu are limite decât bănuite. Atunci când zâmbesc şi tu zâmbeşti. E noua regulă pe care urmează să ţi-o spun. Mă bucur că nu suntem altundeva decât aici în această lume suprasensibilă în care ne-am integrat, care ne integrează. Aici, Eul meu magic vrea să se desprindă de mine iar eu îl las... sunt incompatibil cu mine într-un mod care nu mă contrariază...

Astăzi mă bucur... ţin în mână cheia de la intrarea în lumea miturilor...