Se afișează postările cu eticheta mit. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta mit. Afișați toate postările

vineri, 25 martie 2011

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb


fragment

[...]
Nimic nu ne atinge. Trăim o filosofie primară căutând primele principii şi cauze ale bucuriei. Locurile în care mergem ne înconjoară şi se lasă schimbate de nepăsarea noastră inocentă. Dansăm pe străzi, ne spunem că suntem nebuni, ne îmbătăm cu aerul rece de afară şi le spunem tuturor cât de cald e. Astăzi am fost prin parc şi am aruncat cu săgeţi în cărţile lui Aristotel ca să nimerim cuvintele despre fericire, ieri ne-am vopsit dinţii cu albastru de metil şi le-am zâmbit trecătorilor la semafor...

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.
Ajunge să trăim. Chiar şi aşa inconştienţi.

Fericirea nu are consistenţă fără bucurie. Nu poţi fi fericit scrâşnind din dinţi. A iubi înseamnă a fi fericit. Iubirea e probabil singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Iubirea ne diferenţiază pentru a ne pune în comun, pentru a ne avea la modul comun. Iar bucuria este produsă de iubire. Bucuria provenită din iubire nu este ca orice cadou normal pe care îl deschizi şi, o dată cu deschiderea lui, bucuria încetează. Bucuria iubirii oferă limita eternităţii. De aceea ne spunem că ne vom face cadouri pe care nu le vom deschide niciodată...

Ne plimbam printre umbre de lumini şi uităm de Epicur şi de stoici. Ne desenăm pielea cu linii rupestre şi alergăm stolurile de cocori din mlaştinile tomnatice. Ne mânjim trupurile cu celule de gheaţă şi ne vom transfoma în barbari preistorici pe care arheologii o să-i descopere într-un târziu. Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.

- Sunt aici!
- Şi Eu..!

De noi nu depinde nimic. Suntem liberi într-o libertate cosmică ce nu are limite decât bănuite. Atunci când zâmbesc şi tu zâmbeşti. E noua regulă pe care urmează să ţi-o spun. Mă bucur că nu suntem altundeva decât aici în această lume suprasensibilă în care ne-am integrat, care ne integrează. Aici, Eul meu magic vrea să se desprindă de mine iar eu îl las... sunt incompatibil cu mine într-un mod care nu mă contrariază...

Astăzi mă bucur... ţin în mână cheia de la intrarea în lumea miturilor...
[...]



am republicat acest text fiindcă am retrăit acest sentiment! :)

luni, 13 decembrie 2010

Efect secundar


continuare


Domnul în vârstă, de câteva ore, stă nemişcat lângă mine şi îmi vorbeşte din scaunul cu rotile. Îşi aduce aminte de întreaga sa viaţă. Regretă mult. E îmbrăcat elegant, poartă pălărie neagră, un costum gri cu dungi, o cămaşă cu guler mare şi o vestă din buzunarul căreia iese un lanţ argintiu. Are o mustaţă neîngrijită şi întoarsă la colţuri. Mâinile îi sunt prinse la încheieturi de scaunul cu rotile cu două benzi de pânză murdară şi doar buzele i se mişcă. Regretă toată viaţa pe care a avut-o. Îşi dorea altă viaţă. „Aş fi vrut să nu mă nasc Eu... aş fi vrut să nu mă numesc aşa...!”, îmi spune de mai multe ori. De fapt îmi dau seama că nu îmi vorbeşte mie, îşi vorbeşte sieşi....

Mă aflu într-o cameră în care pereţii sunt albi, mobilierul e alb, aerul e alb, frigul e alb... totul e alb! Sunt înconjurat de glucometre, spirometre, termometre, pulsoximetre, alcoolmetre, stetoscoape, defibrilatoare, laringoscoape, oftalmoscoape, electrocardiografe şi dracu mai ştie ce... Probabil mi s-a măsurat nu numai viaţa ci şi moartea. De la un capăt la celălalt. Nu îmi amintesc de ce sunt aici sau cum am ajuns. Tot ce pot să văd dacă închid ochii sunt mai multe umbre albe care stau aplecate deasupra corpului meu. Una dintre ele ţine în mână o lampă de examinare şi se uită insistent în partea dreaptă din mine de parcă ar căuta diferenţa dintre teză şi antiteză. Alta foloseşte energii de adaptare şi îmi prinde tendoanele cu sârmă ghimpată astfel încât metafizica mea să nu corespundă exigenţei raţionale care stă la baza moralei lui Kant. O a treia îmi acoperă traheele cu pleure şi îmi excită gândirea sălbatică. Se joacă se pare cu nervii mei: cranieni, spinali, vegetativi. Stimate umbre albe, încă nu ştiţi ce am! Pe mine mă doare-n cot: înseamnă că sufăr de anxietate, frustrare, teamă, depresie şi de ETC. Depozitul meu de vitalitate e în ficat. La dracu, ar fi trebuit să mai beau un pahar! Pe cortexul cerebral cultiv petunii ce au mai multe culori decât are un curcubeu. Între coaste trăiesc pânzişuri de sentimente şi raţiuni contradictorii ce formează o nouă filosofie a cunoaşterii. Din abdomen îmi ies raze gamma ce provin de la un suflet neutronic. Muşchii de la picioare mi-au fost înlocuiţi cu argumente abdsurde despre viitor... Aşa că încetaţi în a mai căuta să-mi puneţi un diagnostic. Voi nu ştiţi ce am. Niciodată nu aţi ştiut. Mai bine trataţi-mă cu indiferenţă. Daţi-mi pilule de antiviaţă şi faceţi-mi un transplant de transcendenţă... Promit să nu opun rezistenţă...

Din această cameră albă privesc prin fereastra cu tocuri albe o lumină albă. O infinitate de alb. Chiar si cele două urme de la un defibrilator pe care le zăresc pe pieptul meu sunt albe. Mi-am tatuat cu alb readucerea la viaţă. Privirea mea stă blocată în vântul alb de afară. Un vânt cosmic ce împleteşte galaxii plate şi albe. Un vânt ce scutură copacii albi de alb. Un vânt prea alb pentru ochii mei albi... Mai văd tăcere... tăcerea mea urlând. Mă întind. Prind rădăcini şi răsar în proiecţiile propriei mele imaginaţii. Din alb îmi iau puterile de supererou: sunt de un invizibil absurd, cu glasul îndepărtez ceaţa, cu urechile prind şoaptele iar cu ochii... cu ochii văd alb. E clar. Sufăr de alb. Chiar şi domnul în vârstă mi se pare alb, scaunul cu rotile e alb, amintirile lui sunt albe, cuvintele lui sunt albe... Nici o pată, nici o nuanţă. Nici un A nu este B. Sunt de un alb negat!

În această sagă a mea blestemată Wagner îmi compune o tragedie clasică în note inversate. Ce uimitor apollinic găsesc în propriul esofag unde Isolda îl ucide pe Tristan şi ia asupra ei vina eternă. În acest Eu totul este inversat, totul devine un efect secundar necesar. Conştiinţa mea nu mai are certitudine cu privire la identitate. Sunt empiric, prin urmare mă pot trata. Dacă o să vreau să fiu ucis vreodată, vreau să fiu ucis de dorinţa ta de a mă face bine.

Ce simplu e să fii normal. Sunt ancorat de toate realităţile pe care acum în sfârşit le înţeleg. Pentru că acum pot să fiu în toate. Sunt de o prezenţă multiplă şi exemplară. Măcar nu tremur. Sunt lucid şi dedicat lucrurilor lumeşti. Cuprins de ataraxie satisfac cea mai simplă formă de anarhie: „nici Dumnezeu, nici alt stăpân”. Trăiesc perfect în realităţi perfecte. Am luciditatea lui Sisif. Prin urmare am dreptul să fiu multiplu. De efectul dispreţului nu sunt interesat.

Cineva intră în camera albă şi pune pe dulapul alb de tablă o cutie albă cu pilule albe. Scrie doar atât: „prânz”. Sunt vreo şapte. Le iau dintr-o înghiţitură... Nu mai întreb nimic... cine m-ar asculta...

Trăiesc ca într-un ospiciu, parcă aş fi la reabilitare. De ce sufăr? De ce aş putea suferi? Cert este că simptomele îmi sunt necunoscute iar braţele-mi urlă după culori şi după medicamente care să producă efecte secundare. Întotdeauna am căutat efecte secundare. Oare de aceea mă aflu aici? Sunt chiar eu un efect secundar a ceea ce nu am ştiut niciodată să găsesc? Sunt un bolnav ce-şi închipuie că există vindecare sau un bolnav ce nu este mulţumit de diagnostic şi vrea să sufere de altceva? Dacă mă gândesc bine, întreaga viaţă mi-am gândit-o ca un efect secundar. Eu am fost propriul meu efect secundar. Nu mai ştiu cum am ajuns la această concluzie dar într-o zi m-am hotărât să nu mă mai consider aşa, să devin eu cel care produce efecte secundare. Iubirea, ura, moartea, viaţa, cuvântul, medicamentele (antiviralele, vaccinele, adrenoliticele, simpatomimeticele, antidepresivele, psihostimulentele), mersul pe jos, visul, somnul, alcoolul, fumatul... erau toate efecte secundare. Produse de mine. Prin urmare, eram bolnav din moment ce conştientizam că nu sunt eu efectul secundar. Trebuia să sufăr de ceva totuşi, trebuia ca Eu să fiu bolnavul. Şi fiind eu bolnavul trebuia să mă şi tratez. Medicamentul nu erai tu. Nu vroiam să fii tu. Şi atunci, căutând ceva care să mă vindece, am început să produc anticorpi. Atunci am observat că tot ceea ce salvează viaţa începe cu „anti”. Astfel am început să mă tratez cu anti: antibiotic (viaţă), anticorpi, anticelular. Altfel spus, am început să mă tratez cu mine. Un fel de eu împotriva mea care să aibă un final grandios: salvarea noastră. Medicamentul întotdeauna am fost eu. Scopul a fost întotdeauna efectul secundar: la singular sau la plural...

De ceva timp, domnul în vârstă ce stă în vecinătatea albului meu, nu mai spune nimic. Probabil s-a făcut alb. Nu sunt interesat de existenţa lui. Nu mai sunt interesat de nici o existenţă. Da... încă nu şi-au făcut efect medicamentele... Am uitat să vă spun. Iau şapte tipuri de medicamente... pentru şapte realităţi! Sunt normal! Vai cât sunt de fericit!

Nu mai am nici o poveste de spus. O să mă întind în pat. Dacă vrei o să-ţi dau voie să mă cauţi printre realităţi. În aceste realităţi, şapte la număr, nu vreau să ştiu cine sunt. În aceste realităţi sunt incognito, iar tu nu ai voie să-mi deconspiri identitatea. Dacă mă vei găsi, poţi să te aşezi liniştită lângă mine. Eu voi sta întins pe patul meu alb cu cearceafuri albe, cu ochii deschişi, privind neclipind o lumină albă. Poţi să mă atingi, poţi să încerci să mă trezeşti, poţi să faci orice... numai pe nume să nu-mi spui. Poţi fi chiar una dintre valkyrii şi să mă alegi pe mine dintre cei ucişi. Poţi chiar să-mi pui cuvinte periculoase în perfuzii, poţi să mă sterilizezi cu emoţii şi să-mi injectezi dorinţe şi speranţe. Poţi chiar să mă ucizi...

Ochii minţii s-au închis. Mă retrag încet din realităţi. Sunt plin de îndoieli calme. Prin spate îmi sunt înfipte întâmplări şi coincidenţe ciudate. Toată viaţa am ştiut că m-am născut din principiul complementarităţii şi al înlocuirii. M-am născut într-o zi ploioasă şi rece pe la amiază. Mai devreme, dimineaţa, bunicul mamei mele murea. De aceea am avut senzaţia că ocup un loc nelocuibil, de aceea am căutat întotdeauna un alt loc al meu. Cumva, încă de la naştere am fost prins în capcana lui Kierkegaard: prins între refuzul de a rămâne Eu însumi şi frica de a nu mai fi eu însumi. Dau „Eu” la schimb şi, la dracu, tot „Eu” primesc!

Unde sunt şi de ce sunt aici? Asta mă întreb acum privind aproape inert tavanul alb. Poate că… e doar un gând de-al meu, poate că îmi imaginez că stau întins într-un pat alb privind inert tavanul alb, poate că am fumat ceva, poate că sunt într-un ospiciu, poate că am avut un accident, poate că am multe boli, poate că sunt sănătos, poate că subconştientul meu ripostează, sau poate că-mi rezistă, poate că sunt un magician ce s-a pierdut în propriea iluzie proastă, poate că doar sunt… într-un mod care deocamdată mă mulţumeşte. Îmi aduc aminte că zilele trecute cineva mi-a scris că lumea pare altfel privită de la “orizontală”. Aşa e. de aceea m-am şi întins. Ca să văd totul de jos în sus şi să înţeleg ce înseamnă distanţa faţă de nimicul din univers. Aşa, albul e mai alb…

Personajul din filmul „7 pounds” are o natura egoistă: îşi împarte la propriu organele ca să fie într-un mod macabru mulţumit cu sine. Se „donează” altora pe bucăţi crezând că astfel îşi spală păcatele. El nu ştie însă că păcatul nu există. Doar dacă crezi...

Eu nu vreau să-mi spăl nici un păcat. De asta sunt sigur. Eu vreau doar ca din mine să se nască toate efectele secundare. Vreau să fiu cel mai puternic şi mai riscant medicament. O dată ce sunt luat, să existe mai multe şanse să-ţi crească pioneze în loc de unghii, să-ţi pierzi vederea periferică, să ai bătături în tălpi, să crezi în orice fel de zei, să stabileşti criteriile pure ale adevărului, să te crezi originea ideilor... decât să te vindeci. A şti însă că numai aşa poţi scăpa. Unica şi cea mai mică şansă ca să îţi păstrezi viaţa. Dacă m-ai lua e ca şi când ai deveni gazdă pentru Eul meu care cu siguranţă va ecloza pentru a se autosalva. Îţi va împrumuta numele, te va dedubla, te va ucide, te va readuce la viaţă, dar te va salva... pentru că e mult prea egoist... Vreau să mă vindec prin anticorpii tăi...

Vorbesc ciudat. Vorbesc alb. Folosesc metafore ce nu fac altceva decât să-mi încurce şi mai mult raţiunea. Nu aţi observat? Haideţi să vă vorbesc puţin despre adevăr, asta până nu mă trezesc şi ies de sub efectul medicamentelor. Adevărul meu este evident de alb. Un adevăr indus în care altcineva mă face să cred. Mă aflu într-o cameră, evident plină de alb, am ca şi coleg un domn în vârstă, sunt vizitat dimineaţa, la amiază şi seara de umbre de lumină albe care au seringi albe din care se scurge un lichid alb. Sunt conştient doar atunci când dorm...


- Ce faci? Te simţi bine?
Aud o voce şi tresar. Stau nemişcat şi tremur pe marginea patului. Ţin în mâini cearceaful de un verde crud pe care-l strâng cu putere. În faţa mea e o teracotă maro, în dreapta un balansoar şi o masă gri pe care sunt aruncate mărunţişuri de diferite culori.
- Da, sunt bine! Doar am avut un coşmar!

Tu eşti aici, lângă mine. Eşti încă aici. Mă liniştesc. În jurul meu nu observ nimic alb...

miercuri, 8 decembrie 2010

Bucurie - fragment din "Nu mă numesc Eu!"


Sunt atât de fericită! Sună a clişeu dar ştiu că te cunosc dintotdeauna. De când te-am întâlnit m-am schimbat atât de mult. Am găsit o cale prin care trecutul să nu mă atingă. Sunt aşa cum niciodată nu am reuşit să fiu. Trăiesc prin tine ca şi când nu aş exista. Îmi dai sensul de prezenţă şi culoarea de a fi...

Nimic nu ne atinge. Trăim o filosofie primară căutând primele principii şi cauze ale bucuriei. Locurile în care mergem ne înconjoară şi se lasă schimbate de nepăsarea noastră inocentă. Dansăm pe străzi, ne spunem că suntem nebuni, ne îmbătăm cu aerul rece de afară şi le spunem tuturor cât de cald e. Astăzi am fost prin parc şi am aruncat cu săgeţi în cărţile lui Aristotel ca să nimerim cuvintele despre fericire, ieri ne-am vopsit dinţii cu albastru de metil şi le-am zâmbit trecătorilor la semafor. Altădată ne aflam într-un restaurant şi beam un fersh de mere care era exagerat de dulce. La masa de lângă noi se aşază un cuplu. Ea e blondă şi poartă o rochie albă cu buline negre. El vrea să pară dichisit dar e normal de obişnuit. Eu îţi spun că sunt la prima întâlnire dar tu nu le dai atenţie. Îi privesc pe cei doi. Îşi comandă ceva de mâncare. El termină primul şi observ cum bate din piciorul stâng şi se uita pe pereţi neştiind ce să spună. Gestul lui îmi aduce aminte de prima noastră întâlnire... când nici eu nu am ştiut ce să spun... poate dor „nu ştiu” de vreo 5 ori... Continui să-i privesc pe cei doi. El e la fel de neliniştit. Ea îmbucă în greaţă dintr-o tulpină de broccoli şi se mişcă în reluare. Sunt stingheriţi unul faţă de celălalt. Îţi atrag atenţia încă o dată iar tu, cu un gest imprevizibil, te ridici de la masă şi te îndrepţi către ei. Intri în discuţie, eu nu aud ce le spui, însă citesc uimirea apoi nervozitatea de pe chipurile lor. Apoi, cei doi încep să zâmbească, tu revii la masă şi îi laşi în urmă chiar râzând... împreună, ca şi când s-ar cunoaşte dintotdeauna. Te întreb ce le-ai spus iar tu îmi răspunzi scurt: „le-am făcut cunoştinţă unuia cu celălalt”.

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb. E prima dată când am încetat să mai sper deoarece acum nu mai am la ce să sper. Ajunge să trăim. Chiar şi aşa inconştienţi.

Fericirea nu are consistenţă fără bucurie. Nu poţi fi fericit scrâşnind din dinţi. A iubi înseamnă a fi fericit. Iubirea e probabil singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Iubirea ne diferenţiază pentru a ne pune în comun, pentru a ne avea la modul comun. Iar bucuria este produsă de iubire. Bucuria provenită din iubire nu este ca orice cadou normal pe care îl deschizi şi, o dată cu deschiderea lui, bucuria încetează. Bucuria iubirii oferă limita eternităţii. De aceea ne spunem că ne vom face cadouri pe care nu le vom deschide niciodată...

Ne plimbam printre umbre de lumini şi uităm de Epicur şi de stoici. Ne desenăm pielea cu linii rupestre şi alergăm stolurile de cocori din mlaştinile tomnatice. Ne mânjim trupurile cu celule de gheaţă şi ne vom transfoma în barbari preistorici pe care arheologii o să-i descopere într-un târziu. Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.

- Sunt aici!
- Şi Eu...!

De noi nu depinde nimic. Suntem liberi într-o libertate cosmică ce nu are limite decât bănuite. Atunci când zâmbesc şi tu zâmbeşti. E noua regulă pe care urmează să ţi-o spun. Mă bucur că nu suntem altundeva decât aici, în această lume suprasensibilă în care ne-am integrat, care ne integrează. Aici, Eul meu magic vrea să se desprindă de mine iar eu îl las... sunt incompatibilă cu mine într-un mod care nu mă contrariază. Şi simt această bucurie... acest zâmbet. E ca şi acel moment pe care îl simţi în prima zi al unei vacanţe pe care ai plănuit-o cu mult timp în urmă. Ajungi în locul cu pricina, îţi desfaci bagajele, te plimbi puţin prin împrejurimi şi apoi te aşezi undeva, în camera hotelului, la bar, afară pe o bancă, oriunde, şi stai. Doar stai. Şi timp de câteva minute doar te bucuri. Uiţi cine eşti, ce ai fost, ce vei fi. Îţi zâmbeşti ţie... Eşti ca un sculptor care îşi trădează modelul şi începe să sculpteze o transformare ideatică. Un ceva care va deveni orice... Te privesc. Zâmbeşti... şi eu zâmbesc. Astăzi mă bucur... ţin în mână cheia de la intrarea în lumea miturilor...

Mă bucur de această bucurie a ta. Am devenit ceea ce nu am fost încă. Suntem identici şi diferiţi pentru că doar aşa ne putem conserva fiinţa şi nefiinţa. Avem logica cea mai simplă. Acum când nu ne gândim la nimic. Acum când tu nu te gândeşti la nimic. Eşti doar aici. Şi zâmbeşti. Îmi spui că aflându-te într-un spital de nebuni, dacă spui că eşti normal, nimeni nu te crede. Primul pas spre vindecare e să te crezi nebun. Şi râzi. Mă bucur să te văd râzând. Mă bucur că suntem nebuni. Mă bucur că eşti în lumea mea. Că ai uitat de lumea ta, de depresiile care te măcinau, de gândurile legate de sinucidere, de obsesii, de extreme, de paradoxuri, de limite. Ai venit în lumea mea simplă în care te bucuri. De când ai ajuns, în mine totul se schimbă numai Tu nu. Ai devenit permanenţa mea. Obsesia mea calmă. Şi mă bucur...

Rătăcim împreună prin ruinele palatului din Cnossos. Tăiem cu dosul palmelor luminile ce se strecoară printre crăpăturile din ziduri şi creăm spectre din alb şi negru. Ne facem cununi din ramuri de alun pe care le purtăm dansând un dans frenetic printre bacante. Sorbim din cupe de os un vin tânăr şi ne hrănim cu matematici dispărute. Într-un târziu, de partea cealaltă a cărbunilor încinşi, îl observăm şi pe Eros care arată ca o umbră frivolă. Ne amuzăm de el. Eros e fiul abundenţei (Poros) şi al sărăciei (Penia). Paradoxul lui îl înţelegem... iar de Thanatos nu ne pasă acum. Sunt doar Eu şi Tu. Tu în limita mea. Noi în limita bucuriei.

Tu eşti sinonim cu substanţa în sine.
Tu, Tu eşti Supraeul meu.

Sub dinastia Zhou, marchizul Lîng a auzit într-o noapte cântecul unei viori ciudate. I-a plăcut atât de mult încât i-a poruncit maestrului de muzică să-l copieze şă să-l prezinte marchizului Pîng. Era cântecul cel mai funest dintre toate cântecele. Era cântecul care prevedea sfârşitul imperiului. Dar era atât de plăcut încât marchizul Pîng a spus „vreau să-l ascult până la sfârşit”, nebăgând de seamă că pe terasele palatului se aşezaseră deja două stoluri a câte opt cocori negrii... Atunci când există plăcere, nimic nu mai există. Universul se închide în jurul tău şi nu-şi denunţă caracterul tiranic.

Eşti lângă mine. Nu vreau ca această bucurie pe care o resimţim împreună să se termine vreodată. Vreau să trăim acest prezent absolut inexistent. Vreau să fim. Chiar şi aşa inexistenţi. Nu vreau să ascultăm cântecul niciunei viori. Noi nu vom arunca inelul în apă la fel ca Polycrates pentru a înlătura pericolul unei fericiri prea mari. Pentru noi nu există fericire prea mare. Singura substanţă care există e fericirea. Este noul nostru principiu metafizic. Vreau ca noi să decurgem din fericire, vreau ca fericirea să devină pentru noi o necesitate naturală, un mod propriu prin care să fim în relaţie cu totalitatea, cu totalitatea noastră. Astfel vom simţi cea mai înaltă formă de bucurie. Vreau să ni se facă un transplant de transcendenţă, să pretindem că putem învinge orice sfârşit, să fim rezultatul unei ecuaţii imposibile, să fim singurii actori care joacă pe ultima scenă, şi care-şi fac intrarea anunţaţi la portavoce de însuşi Zarathustra. Vreau ca viitorul să nu fie contingent. Mă gândesc la sfârşit. Nu ar trebui...

Astfel suntem acum. În acest timp inexistent. Când ne-am cunoscut nu-mi mai aduc aminte. Cât va dura această bucurie nici nu contează. Trăim. Doar trăim. Nu avem nici o vinovăţie sacră. Ne generăm şi ne regenerăm dintr-un univers fragmentar. Suntem muzele ideale pentru Van Gogh.

Doar câteodată tu te mai opreşti şi mă întrebi: „tu cum mă vezi pe mine?”, iar, după ce îţi răspund, mai spui scurt „chiar?”. Apoi te reîntorci lângă mine ca şi când ai fi vrut doar o confirmare de existenţă.

Există un sânge rece în aceste mâini care îţi scriu această scrisoare. Ştii, niciodată nu am mai scris o scrisoare. Acum stau aici lângă tine, tu nemişcat, cu ochii închişi, încercând poate să-mi mai spui ceva. Ţi-am scris o scrisoare despre bucurie. Despre bucuria noastră. Aşa cum am văzut-o, aşa cum poate tu ai simţit-o. Vreau să-ţi trimit această scrisoare la adresa la care nu ai să ajungi să locuieşti niciodată. Eu sunt dovada ta de existenţă. Nu pot înţelege cum am ajuns aici, cum ai ajuns tu aici. Vreau să te trezeşti. Sunt înconjurată de aceste halate albe care mişună în jurul tău şi care nu îmi dau nici un răspuns. Vreau să faci totul. Eu voi face totul. Vreau să te trezeşti. Nu mă lăsa să exist.


Ne-am ascuns viitorul într-un criptex iar codul l-am lăsat trecutului să-l piardă. Te aştept în ultima zi a infinitului...

vineri, 12 noiembrie 2010

Ceva despre bucurie!


fragment

Nimic nu ne atinge. Trăim o filosofie primară căutând primele principii şi cauze ale bucuriei. Locurile în care mergem ne înconjoară şi se lasă schimbate de nepăsarea noastră inocentă. Dansăm pe străzi, ne spunem că suntem nebuni, ne îmbătăm cu aerul rece de afară şi le spunem tuturor cât de cald e. Astăzi am fost prin parc şi am aruncat cu săgeţi în cărţile lui Aristotel ca să nimerim cuvintele despre fericire, ieri ne-am vopsit dinţii cu albastru de metil şi le-am zâmbit trecătorilor la semafor...

Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.
Ajunge să trăim. Chiar şi aşa inconştienţi.

Fericirea nu are consistenţă fără bucurie. Nu poţi fi fericit scrâşnind din dinţi. A iubi înseamnă a fi fericit. Iubirea e probabil singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Iubirea ne diferenţiază pentru a ne pune în comun, pentru a ne avea la modul comun. Iar bucuria este produsă de iubire. Bucuria provenită din iubire nu este ca orice cadou normal pe care îl deschizi şi, o dată cu deschiderea lui, bucuria încetează. Bucuria iubirii oferă limita eternităţii. De aceea ne spunem că ne vom face cadouri pe care nu le vom deschide niciodată...

Ne plimbam printre umbre de lumini şi uităm de Epicur şi de stoici. Ne desenăm pielea cu linii rupestre şi alergăm stolurile de cocori din mlaştinile tomnatice. Ne mânjim trupurile cu celule de gheaţă şi ne vom transfoma în barbari preistorici pe care arheologii o să-i descopere într-un târziu. Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.

- Sunt aici!
- Şi Eu..!

De noi nu depinde nimic. Suntem liberi într-o libertate cosmică ce nu are limite decât bănuite. Atunci când zâmbesc şi tu zâmbeşti. E noua regulă pe care urmează să ţi-o spun. Mă bucur că nu suntem altundeva decât aici în această lume suprasensibilă în care ne-am integrat, care ne integrează. Aici, Eul meu magic vrea să se desprindă de mine iar eu îl las... sunt incompatibil cu mine într-un mod care nu mă contrariază...

Astăzi mă bucur... ţin în mână cheia de la intrarea în lumea miturilor...