Sunt atât de fericită! Sună a clişeu dar ştiu că te cunosc dintotdeauna. De când te-am întâlnit m-am schimbat atât de mult. Am găsit o cale prin care trecutul să nu mă atingă. Sunt aşa cum niciodată nu am reuşit să fiu. Trăiesc prin tine ca şi când nu aş exista. Îmi dai sensul de prezenţă şi culoarea de a fi...
Nimic nu ne atinge. Trăim o filosofie primară căutând primele principii şi cauze ale bucuriei. Locurile în care mergem ne înconjoară şi se lasă schimbate de nepăsarea noastră inocentă. Dansăm pe străzi, ne spunem că suntem nebuni, ne îmbătăm cu aerul rece de afară şi le spunem tuturor cât de cald e. Astăzi am fost prin parc şi am aruncat cu săgeţi în cărţile lui Aristotel ca să nimerim cuvintele despre fericire, ieri ne-am vopsit dinţii cu albastru de metil şi le-am zâmbit trecătorilor la semafor. Altădată ne aflam într-un restaurant şi beam un fersh de mere care era exagerat de dulce. La masa de lângă noi se aşază un cuplu. Ea e blondă şi poartă o rochie albă cu buline negre. El vrea să pară dichisit dar e normal de obişnuit. Eu îţi spun că sunt la prima întâlnire dar tu nu le dai atenţie. Îi privesc pe cei doi. Îşi comandă ceva de mâncare. El termină primul şi observ cum bate din piciorul stâng şi se uita pe pereţi neştiind ce să spună. Gestul lui îmi aduce aminte de prima noastră întâlnire... când nici eu nu am ştiut ce să spun... poate dor „nu ştiu” de vreo 5 ori... Continui să-i privesc pe cei doi. El e la fel de neliniştit. Ea îmbucă în greaţă dintr-o tulpină de broccoli şi se mişcă în reluare. Sunt stingheriţi unul faţă de celălalt. Îţi atrag atenţia încă o dată iar tu, cu un gest imprevizibil, te ridici de la masă şi te îndrepţi către ei. Intri în discuţie, eu nu aud ce le spui, însă citesc uimirea apoi nervozitatea de pe chipurile lor. Apoi, cei doi încep să zâmbească, tu revii la masă şi îi laşi în urmă chiar râzând... împreună, ca şi când s-ar cunoaşte dintotdeauna. Te întreb ce le-ai spus iar tu îmi răspunzi scurt: „le-am făcut cunoştinţă unuia cu celălalt”.
Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb. E prima dată când am încetat să mai sper deoarece acum nu mai am la ce să sper. Ajunge să trăim. Chiar şi aşa inconştienţi.
Fericirea nu are consistenţă fără bucurie. Nu poţi fi fericit scrâşnind din dinţi. A iubi înseamnă a fi fericit. Iubirea e probabil singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Iubirea ne diferenţiază pentru a ne pune în comun, pentru a ne avea la modul comun. Iar bucuria este produsă de iubire. Bucuria provenită din iubire nu este ca orice cadou normal pe care îl deschizi şi, o dată cu deschiderea lui, bucuria încetează. Bucuria iubirii oferă limita eternităţii. De aceea ne spunem că ne vom face cadouri pe care nu le vom deschide niciodată...
Ne plimbam printre umbre de lumini şi uităm de Epicur şi de stoici. Ne desenăm pielea cu linii rupestre şi alergăm stolurile de cocori din mlaştinile tomnatice. Ne mânjim trupurile cu celule de gheaţă şi ne vom transfoma în barbari preistorici pe care arheologii o să-i descopere într-un târziu. Merităm această bucurie pentru că nu aşteptăm nimic în schimb.
- Sunt aici!
- Şi Eu...!
De noi nu depinde nimic. Suntem liberi într-o libertate cosmică ce nu are limite decât bănuite. Atunci când zâmbesc şi tu zâmbeşti. E noua regulă pe care urmează să ţi-o spun. Mă bucur că nu suntem altundeva decât aici, în această lume suprasensibilă în care ne-am integrat, care ne integrează. Aici, Eul meu magic vrea să se desprindă de mine iar eu îl las... sunt incompatibilă cu mine într-un mod care nu mă contrariază. Şi simt această bucurie... acest zâmbet. E ca şi acel moment pe care îl simţi în prima zi al unei vacanţe pe care ai plănuit-o cu mult timp în urmă. Ajungi în locul cu pricina, îţi desfaci bagajele, te plimbi puţin prin împrejurimi şi apoi te aşezi undeva, în camera hotelului, la bar, afară pe o bancă, oriunde, şi stai. Doar stai. Şi timp de câteva minute doar te bucuri. Uiţi cine eşti, ce ai fost, ce vei fi. Îţi zâmbeşti ţie... Eşti ca un sculptor care îşi trădează modelul şi începe să sculpteze o transformare ideatică. Un ceva care va deveni orice... Te privesc. Zâmbeşti... şi eu zâmbesc. Astăzi mă bucur... ţin în mână cheia de la intrarea în lumea miturilor...
Mă bucur de această bucurie a ta. Am devenit ceea ce nu am fost încă. Suntem identici şi diferiţi pentru că doar aşa ne putem conserva fiinţa şi nefiinţa. Avem logica cea mai simplă. Acum când nu ne gândim la nimic. Acum când tu nu te gândeşti la nimic. Eşti doar aici. Şi zâmbeşti. Îmi spui că aflându-te într-un spital de nebuni, dacă spui că eşti normal, nimeni nu te crede. Primul pas spre vindecare e să te crezi nebun. Şi râzi. Mă bucur să te văd râzând. Mă bucur că suntem nebuni. Mă bucur că eşti în lumea mea. Că ai uitat de lumea ta, de depresiile care te măcinau, de gândurile legate de sinucidere, de obsesii, de extreme, de paradoxuri, de limite. Ai venit în lumea mea simplă în care te bucuri. De când ai ajuns, în mine totul se schimbă numai Tu nu. Ai devenit permanenţa mea. Obsesia mea calmă. Şi mă bucur...
Rătăcim împreună prin ruinele palatului din Cnossos. Tăiem cu dosul palmelor luminile ce se strecoară printre crăpăturile din ziduri şi creăm spectre din alb şi negru. Ne facem cununi din ramuri de alun pe care le purtăm dansând un dans frenetic printre bacante. Sorbim din cupe de os un vin tânăr şi ne hrănim cu matematici dispărute. Într-un târziu, de partea cealaltă a cărbunilor încinşi, îl observăm şi pe Eros care arată ca o umbră frivolă. Ne amuzăm de el. Eros e fiul abundenţei (Poros) şi al sărăciei (Penia). Paradoxul lui îl înţelegem... iar de Thanatos nu ne pasă acum. Sunt doar Eu şi Tu. Tu în limita mea. Noi în limita bucuriei.
Tu eşti sinonim cu substanţa în sine.
Tu, Tu eşti Supraeul meu.
Sub dinastia Zhou, marchizul Lîng a auzit într-o noapte cântecul unei viori ciudate. I-a plăcut atât de mult încât i-a poruncit maestrului de muzică să-l copieze şă să-l prezinte marchizului Pîng. Era cântecul cel mai funest dintre toate cântecele. Era cântecul care prevedea sfârşitul imperiului. Dar era atât de plăcut încât marchizul Pîng a spus „vreau să-l ascult până la sfârşit”, nebăgând de seamă că pe terasele palatului se aşezaseră deja două stoluri a câte opt cocori negrii... Atunci când există plăcere, nimic nu mai există. Universul se închide în jurul tău şi nu-şi denunţă caracterul tiranic.
Eşti lângă mine. Nu vreau ca această bucurie pe care o resimţim împreună să se termine vreodată. Vreau să trăim acest prezent absolut inexistent. Vreau să fim. Chiar şi aşa inexistenţi. Nu vreau să ascultăm cântecul niciunei viori. Noi nu vom arunca inelul în apă la fel ca Polycrates pentru a înlătura pericolul unei fericiri prea mari. Pentru noi nu există fericire prea mare. Singura substanţă care există e fericirea. Este noul nostru principiu metafizic. Vreau ca noi să decurgem din fericire, vreau ca fericirea să devină pentru noi o necesitate naturală, un mod propriu prin care să fim în relaţie cu totalitatea, cu totalitatea noastră. Astfel vom simţi cea mai înaltă formă de bucurie. Vreau să ni se facă un transplant de transcendenţă, să pretindem că putem învinge orice sfârşit, să fim rezultatul unei ecuaţii imposibile, să fim singurii actori care joacă pe ultima scenă, şi care-şi fac intrarea anunţaţi la portavoce de însuşi Zarathustra. Vreau ca viitorul să nu fie contingent. Mă gândesc la sfârşit. Nu ar trebui...
Astfel suntem acum. În acest timp inexistent. Când ne-am cunoscut nu-mi mai aduc aminte. Cât va dura această bucurie nici nu contează. Trăim. Doar trăim. Nu avem nici o vinovăţie sacră. Ne generăm şi ne regenerăm dintr-un univers fragmentar. Suntem muzele ideale pentru Van Gogh.
Doar câteodată tu te mai opreşti şi mă întrebi: „tu cum mă vezi pe mine?”, iar, după ce îţi răspund, mai spui scurt „chiar?”. Apoi te reîntorci lângă mine ca şi când ai fi vrut doar o confirmare de existenţă.
Există un sânge rece în aceste mâini care îţi scriu această scrisoare. Ştii, niciodată nu am mai scris o scrisoare. Acum stau aici lângă tine, tu nemişcat, cu ochii închişi, încercând poate să-mi mai spui ceva. Ţi-am scris o scrisoare despre bucurie. Despre bucuria noastră. Aşa cum am văzut-o, aşa cum poate tu ai simţit-o. Vreau să-ţi trimit această scrisoare la adresa la care nu ai să ajungi să locuieşti niciodată. Eu sunt dovada ta de existenţă. Nu pot înţelege cum am ajuns aici, cum ai ajuns tu aici. Vreau să te trezeşti. Sunt înconjurată de aceste halate albe care mişună în jurul tău şi care nu îmi dau nici un răspuns. Vreau să faci totul. Eu voi face totul. Vreau să te trezeşti. Nu mă lăsa să exist.
Ne-am ascuns viitorul într-un criptex iar codul l-am lăsat trecutului să-l piardă. Te aştept în ultima zi a infinitului...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu