un basm uşor

Mai sunt câteva zile din anul ăsta! Un an la care nici nu merită să mă gândesc! Azi e o zi liniştită. Afară ninge de un calm enervant. Nu se vede nici o mişcare pe stradă. Sunt într-un oraş mic în care timpul se joacă pe străzi de-a trecutul. Aici mi-am petrecut o mare parte din viaţă. Fiecare colţ de stradă reprezintă o amintire, multe amintiri s-au produs la un colţ de stradă.

Aici totul e simplu. Oamenii sunt liniştiţi, nu au probleme de conştiinţă, universul nu e nici interior nici exterior, se zâmbeşte din oficiu, se plimbă pe străzi... Totul este pentru că este. Nu se pun întrebări de existenţă. Verbul a fi... nu are substrat.

Strada din centrul oraşului nu are mai mult de 150 metri. Acum mă uit pe geam şi observ ca sunt urme puţine de paşi în zăpada care cade din abundenţă. Am uitat cum arată liniştea.

În acest oraş toate întâmplările se află în cel mult 2 ore. „Gânditorii” oraşului se întâlnesc dis de dimineaţă la o cafea la Palia şi acolo dezbat problemele esenţiale ale omenirii: cine a mai divorţat, cine a mai înşelat pe cine cu cine, cine a mai murit, cine s-a mai îmbolnăvit, ce mai face primarul cu banii, cine dă drumul la muzică tare, cine a mai venit din Spania sau Italia, ce maşină şi-a luat etc. Ah, şi doamne fereşte să se întâmple cine ştie ce grozăvenie prin oraş fiindcă atunci vestea circulă mai ceva ca o lovitură de stat! Apoi, după ce s-au trecut în revistă evenimentele importante ale oraşului, fiecare se întoarce la casa lui... la familia lui... unde se ia masa in familie de fiecare dată la ore fixe... de fiecare dată cu 3 feluri de mancare...

Acesta e oraşul în care dacă mergi pe stradă la o plimbare de 10 minute spui „bună ziua” de cel putin 30 de ori! Toată lumea se cunoaşte pentru că e greu să te ascunzi.

Cumva îmi lipsesc lucrurile astea! Dar probabil că acum mi-ar fi greu să mai trăiesc în acest basm uşor. Retrăiesc însă acest sentiment al eu-lui trecut de fiecare dată când mă aflu aici. Nimic nu se schimbă. Nimic nu se doreşte schimbat. Ieri mi-am dat seama de asta mergând pe o stradă pe care obişnuiam să hoinăresc, adolescent fiind. Privirea mi s-a oprit dintr-odată şi am uitat de prezentul care mă înconjoară... acum vreo 13 ani, într-o seară de iunie, am scris pe un zid... „CHE” cu vopsea albă... acele litere au rămas pană acum acolo... nimeni le-a şters... parcă au aşteptat cuminţi să le recitesc, să-mi spună că eu am fost cel care le-a dat viaţă...


În cameră se simte miros de carte veche şi de căldură de la lemnele care ard trosnind în sobă. V-am spus, sunt într-un basm uşor...