Se afișează postările cu eticheta carti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta carti. Afișați toate postările

luni, 13 mai 2013

când plouă mă voi trezi lefter şi voi căuta sensul vieţii ca şi goethe



5 sticle de plastic goale un pachet deschis de dunhill scrumiera plină de chiştoace o carte închisă aceleaşi pahare aranjate lângă prăjitorul de pâine în bucătărie e o linişte care te înspăimântă un univers în care simţi c-ai fi un fel de dumnezeu care n-a creat încă nimic

astăzi plouă astăzi oamenii visează mai mult fiindcă atunci când plouă visele sunt la reducere aşa că astăzi îmi voi face o lume în visul tău îi voi spune lumea frunzelor care nu vor atinge niciodată pământul şi desigur îmi voi permite orice voi fi un pervers desăvârşit cu mâinile prinse bine de un bici la capătul căruia va sta curcubeul şi voi plezni cuvinte şi nori pe sânii tăi şi pe cerul gurii tale apoi îţi voi străpunge sufletul cu ruşine până când lumea va fi un câmp deschis de azalee sau mai bine o fortăreaţă umedă din care nici o albină sau fluture nu scapă şi-n care cărările au raze de lumină în loc de pietre iar tu vei călca atât de uşor încât pe mine o să mă doară pieptul atunci când te voi respira

atunci când te voi respira nu o să mă tem fiindcă în mine doar eu mă pot rătăci doar eu sunt ispitit de zefiri pitici răi libelule cu sete de raţiune alte şi alte energii stranii şi spirale idioate din care nu mai scap nici dacă aş mângâia cu grijă piatra pe care sunt scrise cele zece porunci prin urmare o să fiu al naibii de extaziat să te respir bucată de fiinţă şi carne pe care stau toate dimineţile de mai şi din care ţâşnesc muguri de zmeură şi secunde rotunde peste inima mea aşa că nu mă ocoli rămâi doar cât pentru un vis cu discount maxim atunci când ploaia cade nu mă rătăci just swallow me

dar ploaia ploaia se va opri în curând voi fugi iar din lumea visului tău şi mă voi trezi lefter şi voi căuta sensul vieţii ca şi goethe în linişte aici în bucătăria mea unde doar magneţii de pe uşa frigiderului vor mai avea ceva de spus

vineri, 19 aprilie 2013

un elefant dispare într-o lumină violacee



voi fi cerşetorul din colţul străzii într-o zi delicată absurdă fragilă de aprilie sau un copil rătăcit într-o pădure care fuge după raze de soare strecurate subtil de dumnezeu printre crengile uscate ale copacilor nimic mai mult nimic nou nimic neadevărat nimic mai mult de fapt asta-mi spun într-un ceas oarecare al serii beau coniac de jidvei la barul din lemn maro scorojit şi mă privesc deformat în sticlele înşirate în faţa mea cumva simt că un alt eu aflat în altă viaţă ar sta stat întins într-un fotoliu citind o carte cu un ceai de chimen în dreapta fără nici o cută pe față şi mi se pare că acel eu e mai real decât mine dar ce ştiu eu despre realitate când în fiecare zi îmi fabric realităţi în general pentru a scăpa de plictiseală cred habar nu am oricum aproape întotdeauna am senzaţia că totul e greşit că trăiesc într-un oraş dezolant împânzit de străini ori mai mult am senzaţia că eu sunt acel oraş şi în fiecare moment trec străini prin mine nelăsând nimic în urmă apoi mai beau un pahar mănânc 3 alune mă privesc iar în sticlele cu forme ciudate ajung la concluzia că în toate gările lumii câinii sunt la fel de trişti rotesc pachetul de ţigări afară plouă de parcă cerul se dezintegrează în cercuri haotice ce se ciocnesc unele de altele apoi se reunesc pe pământ într-o peliculă cleioasă şi ne arată că raiul este gri dar cineva m-a contrazis cândva şi mi-a spus că griul nu e o culoare fiindcă e format din nonculori însă n-am insistat să-i explic contrariul capul meu nu mai rezistă parc-aş trăi pentru a visa însă acum e invers mi se pare atât de real

un elefant cu bască de revoluţionar îşi face loc printre mesele barului dărâmă scaune mese pahare ajunge în faţa mea îmi cere o scobitoare o foaie de scris o şurubelniţă şi un kilogram de timp apoi dispare cum a venit într-o lumină violacee

un fel de conştiinţă îmi zic beau o gură de apă mai cer un pahar de coniac îmi revin puţin şi totuşi nu ştiu dacă aici e aici nu ştiu unde sunt ce caut ori cine vrea să mă găsească oricum toate căutările sunt la fel întotdeauna găsim ceea ce nu căutăm în fine trăim o viaţă liniară în care aşteptăm să treacă timpul ce tâmpenie de paradox ce tâmpenie

chiar și stelele au umbre
ajung
în cameră dimineața se îneca între cărți și mărunțișuri aruncate pe pat
și mirosea a timp
mirosea a timp care urma să moară

joi, 24 ianuarie 2013

fleurs de camomille











să număr cărțile din bibliotecă să povestim o carte pe care am citit-o amândoi să răcesc să strănut să-mi faci ceai de mușețel să mă-nfofolești bine sub plapuma de lână să respir greu să visez să am coșmaruri să mă liniștești să fie dimineață să prăjim pâine să ascultăm guerrilla să citesc reviste proaste să rup pagini să fac avioane de hârtie să zburăm în tibet să beau lapte de iac să-mi speli hainele să-mi calci cămășile să luăm lecții de dans să ne imaginăm cum o să îmbătrânim să fie iar dimineață să fie altă dimineață să ne urcăm în mașină să mergem la praga la toulouse la dublin să vizităm casa lui beckett să cred că sunt un mare scriitor să cred că tu mă crezi un mare scriitor să te țin de mână să fii uimită să am grijă de tine să ne doară picioarele să-ți cumpăr parfum și flori să ne oprim într-un pub să ne-mbătăm să râdem cu poftă să ne facem tatuaje idioate să regretăm să râdem iar să ne pierdem pe străzi să numărăm stele și alte nimicuri să mă dai cu cremă pe față să-mi adormi pe umăr să-mi amorțească umărul să mă trezesc primul să pun de cafea să mă cerți că fumez să mă las de fumat să fii dezamăgită că iar fumez să-mi spui că n-o să-mi mai vorbești să mă ameninți să te mint să-mi vând mașina să mă rad în cap să ne plictisim să am crize identitare să învăț swahili să uit tot ce e de uitat să-ncerc să-mi aduc aminte să te strig să vin să nu plec să nu pleci să aștept să-mi crească părul să mă liniștești să gătim sâmbăta să vină prieteni la cină să bârfim să te văd în rochia ta albastră să-ți dau jos rochia albastră să-ți adulmec cu buzele pielea să-ți desenez imagini vulgare pe piele să te iubesc să uităm să uităm să uităm să fie iar dimineață să număr iar cărțile din bibliotecă să le fi citit amândoi pe toate să răcești să-ți fac ceai de mușețel să te-ntreb dacă mă mai iubești să adormi să adorm să o iau de la capăt în fiecare zi să trăiesc precum aș vrea

luni, 6 august 2012

„finis origine pendet”










lumina stranie a dimineţii
se juca nestingherită
pe cearceaful şifonat pătat
tu încă dormeai

ţi-am străbătut de-atâtea ori
distanţa dintre petele mărunte din piele
încât pielea ta mi se pare
a fi un cer absurd
în care dumnezeu e la fel
de tăcut

la capătul patului
lângă alte mărunţişuri
doar cartea neterminată a rămas
deschisă şi eu
mă duc
mă duc altundeva
să caut ce nu pot găsi



foto: Tina Kazakhishvili

joi, 1 martie 2012

morning coffe












lăsasem cred lumina aprinsă în hol vasele nespălate în chiuvetă patul nefăcut şi-am fugit în această cafenea unde se aude o piesă veche put a little love in your heart pe masă sunt câteva lăcrămioare proaspete aruncate într-o vază de lemn o scrumieră albastră în care fumegă-n tăcere un dunhill pe peretele din dreapta un ceas vechi în care stau secunde împietrite cine ştie de când şi noi cei care încă ne recunoaştem în fiecare dimineaţă noi cei care bem această cafea cu ochii închişi de parcă niciunde nu ne place decât în lumea pe care am învăţat împreună s-o visăm noi cei care n-am citit niciodată aceeaşi carte dar ştim fiecare ce cărţi a citit celălalt noi cei prinşi într-o viaţă pe care nu ştim s-o trăim singuri noi cei care mai şi râdem din când în când da noi suntem cei care acum deschidem ochii şi încă ne recunoaştem în fiecare dimineaţă lăsăm lumina aprinsă-n hol vasele nespălate în chiuvetă patul nefăcut şi fugim în cafenele unde secundele stau împietrite cine ştie de când în ceasuri vechi


foto: Francois Bienveniste

vineri, 13 ianuarie 2012

cartea aia nenorocită fiinţă şi timp












cât de mult îmi plăcea să-mi adormi seara pe umăr cu ochii lipiţi de linişte până-ţi curgea mierea din colţul gurii şi-mi udai tricoul şi neclintit aşteptam dimineaţa să-ţi zâmbesc aproape întotdeauna eu mă trezeam primul doar uneori trişam şi nu deschideam ochii până nu mă-ntrebai într-un fel victorios dacă sunt treaz şi-atunci ştiam că va fi o zi bună şi mă luai de mână şi ne iubeam pe unde apucam până se prăjea pâinea nici nu ştiam că trăim şi nu căutam sensuri primordiale aşa era viaţa noastră în care nu mă lăsai să trăiesc şi totu-mi era de-ajuns până mai ieri când m-am trezit târziu afară ningea al naibii de tare pe umăr tricoul nu-mi era ud şi-n casă era frig uitând cu o seară înainte să pun centrala pe 22 de grade m-am ridicat din pat împiedicându-mă de cărţile trântite peste tot mai ales de cartea aia nenorocită fiinţă şi timp pe care niciodată n-ai înţeles de ce o citesc am străbătut holul până-n baie unde se mai simte mirosul vag de la gelul de duş yves rocher cu aromă de cafea am prins chiuveta în mâini şi cu privirea blocată la periuţele de dinţi încă nedespărţite mi-am adus aminte cum îţi muşcam uneori între buze sprânceana dreaptă ca şi când ţi-aş fi cerut să mă ierţi că exist

sâmbătă, 16 iulie 2011

toamna următoare






acum când vara se termină în tine vreau să-ţi arăt următoarea toamnă dar, mai ales, vreau să vezi toamna din mine

închide-ţi ochii sub pleoapele mele
te voi trece echinocţiul cu grijă şi-ţi voi arăta prima frunză moartă cum cade

în toamna din mine pământul respiră ceaţă dimineaţa, ascultă
pe la amiază vom gusta din prima ploaie de toamnă şi din recele ei, nu-ţi fie frig
fiindcă seara... îţi voi dezvălui cum iubesc oamenii

şi ce linişte va fi
ce multă toamnă se va aşeza în noi

peretele inimii mele va fi brun dar va şti să iubească
tu te vei lăsa uimită de galbenul zilei... ar fi de-ajuns

dacă vrei
vom da jos draperiile de la ferestre şi vom lăsa lumina haotică să ne acopere cearceafurile, cărţile şi mărunţişurile de pe masă
vom lăsa camera să ne piardă în ea... şi nu ne vom da jos din pat decât pe la 11
vom bea cafea cu marţipan şi vom asculta poveşti la radio ca-n copilărie...

în această următoare toamnă chiar vreau să exist
dar tu
ce cuvinte-ai să-mi aduci aminte,
ce mă vei face să uit?

...vino în toamna mea!

marți, 8 martie 2011

let's forget the world!


Astăzi am ales să muşc dintr-un măr cules din grădina Hesperidelor. Să mă pierd în uitare. Să uit că am uitat.. de lume, de cărţi, de dureri de cap sau de orice fel, de medicamente de orice culoare... Să ne pierdem într-o lume de care nu suntem conştienţi... lumea care nu e conştientă de noi...

Să nu avem plus-cunoaştere care să ne atenueze misterul şi nici măcar zero-cunoaştere. La fel de bine, putem să-l străngem de artere pe Marele Anonim al lui Blaga şi să-i spunem că nu e înţelept să se autolimiteze în cunoaştere. Dacă s-ar autoimita, noi am fi mai liberi...

Atâta gândire! S-o mai ia şi dracu de gândire! Atâtea raţionamente şi etici şi analize şi sinteze şi rezultate contradictorii...

Cum ar fi să rupem raţionamentul lui Descartes în două şi să-i acordăm totuşi o şansă geniului rău? În loc de „gândesc, deci exist” să spunem „gândesc, dar şi asta e o iluzie”... azi mă atrage mai mult cea din urmă afirmaţie...

Aşa că azi aş prefera să uit de lume... să nu fiu eu cel care imaginează lumea ci să fiu cel imaginat de o lume...

Să-i ofer lui Nero o brichetă şi pe Einstein să-l duc la pescuit...

Până la urmă, Petronius avea mare dreptate: „în lumea asta e mai uşor să faci rost de o filosofie decât să capeţi un sfat bun!”


Pax vobiscum!