Se afișează postările cu eticheta Descartes. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Descartes. Afișați toate postările

duminică, 2 octombrie 2011

manifest împotriva mea (şi acelora ca mine)












dacă e să am ceva atunci am cu mine aşa cum probabil şi voi aveţi cu voi dar niciodată nu recunoaşteţi şi-mi reproşez că nimicul îmi spune de fiecare dată mai mult decât nimic că mă îndoiesc de orice lucru mai ceva ca descartes şi uneori mi-aş dori ca totul să se oprească în mine aidoma unui ceas netras şi ca şi voi uneori mă simt bine să-mi plâng de milă să mă simt ca dracu să închid ochii şi în ochii mei închişi să mă închid şi eu cu tot ce reprezint tot ce reprezint ar putea fi spus probabil într-o frază dar încă nu m-a rostit nimeni şi iar aştept şi de aşteptat aştept mult şi demult orice oricum întotdeauna de oriunde aş fi însă aştept toamna în fiecare alt anotimp iar când e toamnă nu aşteaptă nimeni cu mine şi iar o iau de la capăt şi la drept vorbind m-am cam săturat să fiu binevoitor înţelegător cu ipocriţii cărora le spun să mă pune-n cur fiindcă binele îşi are şi el limitele lui dar totuşi mă prefac că binele-i bine şi-i sinonim cu infinitu că doar aşa sunt eu şi de ce să n-o zic, da! mă urăsc pentru multe dar cel mai mult mă urăsc fiindcă ştiu să iubesc mai bine decât oricine şi aproape ca toţi cei care n-au iubit niciodată la un loc

marți, 8 martie 2011

let's forget the world!


Astăzi am ales să muşc dintr-un măr cules din grădina Hesperidelor. Să mă pierd în uitare. Să uit că am uitat.. de lume, de cărţi, de dureri de cap sau de orice fel, de medicamente de orice culoare... Să ne pierdem într-o lume de care nu suntem conştienţi... lumea care nu e conştientă de noi...

Să nu avem plus-cunoaştere care să ne atenueze misterul şi nici măcar zero-cunoaştere. La fel de bine, putem să-l străngem de artere pe Marele Anonim al lui Blaga şi să-i spunem că nu e înţelept să se autolimiteze în cunoaştere. Dacă s-ar autoimita, noi am fi mai liberi...

Atâta gândire! S-o mai ia şi dracu de gândire! Atâtea raţionamente şi etici şi analize şi sinteze şi rezultate contradictorii...

Cum ar fi să rupem raţionamentul lui Descartes în două şi să-i acordăm totuşi o şansă geniului rău? În loc de „gândesc, deci exist” să spunem „gândesc, dar şi asta e o iluzie”... azi mă atrage mai mult cea din urmă afirmaţie...

Aşa că azi aş prefera să uit de lume... să nu fiu eu cel care imaginează lumea ci să fiu cel imaginat de o lume...

Să-i ofer lui Nero o brichetă şi pe Einstein să-l duc la pescuit...

Până la urmă, Petronius avea mare dreptate: „în lumea asta e mai uşor să faci rost de o filosofie decât să capeţi un sfat bun!”


Pax vobiscum!

joi, 10 iunie 2010

Despre principiul la care ne raportăm actele, stările şi deciziile – EU-l. Între Orfeu şi blestemul zeiţei Nemesis!


Atunci cand spun “eu”, afirm şi presupun totodată unitatea gândirii mele precum şi persoana mea. Acest “eu” care gândeşte, conform lui Descartes, este prin chiar acest act un subiect care are conştiinţa propriei existenţe şi care se afirmă ca o persoană autonomă (Kant). Pe de altă parte, acest “eu” are nevoie şi de reprezentare, de imagine. Iar această imagine este de obicei structurată prin raport de către Celălalt…

Nevoia de Celălalt este o condiţie poate a unicităţii, a denumirii, a numirii. Nu ştiu cine sunt până când Celălalt nu îmi spune pe nume. Celălalt îmi confirmă existenţa şi unicitatea numindu-mă. De fapt, gândiţi-vă: nu noi am fost cei care ne-am ales numele! Alţii au fost cei care ne-au numit, adică Celălalt!

Plecând de la aceste raţionamente, am observat de ceva timp, şi am tot expus, cum tendinţa noastră e aceea de a ne închide, de a ne deplasa departe de celălalt şi cât mai aproape de noi, de eu. Poate nu dintr-o nevoie necesară de autocunoaştere şi poate nici dintr-o absurdă presupunere că nu mai avem nevoie de celălalt, de alţii. E absurd să cred că tindem să devenim singuratici, pustnici, astfel de vremuri au trecut demult. Însă cred că mai mult dintr-un motiv nou: personalizarea exacerbată a eu-ului. Poate chiar şi din plictiseală, nu neapărat dintr-un raport de diferenţiere. Un eu personalizat e mai “cool”! Iar celălalt există doar pentru a exista. Nici măcar nu mai trebuie să numească! Eul cel nou poate să se numească oricând oricum! Nimic nu-i mai stă în cale!

Aş situa acest nou raport între Orfeu şi blestemul zeiţei Nemesis.
După cum bine se ştie, zeiţa Nemesis a fost cea care l-a blestemat pe Narcis să se îndrăgostească de propriul chip pentru răceala pe care acesta o arăta nimfelor şi femeilor care erau îndrăgostite de el. Acest blestem cred că a revenit... într-o nouă formulă: mai „cool”!
De cealaltă parte, după cum spuneam, celălalt tinde să nu mai conteze... e ca şi cum Orfeu, la ieşirea din Infern, nu şi-ar mai fi întors privirea în speranţa că o va vedea pe Euridice...

Noi oricum nu mai întoarcem privirea...!

Acest nou Eu seamănă mai mult cu dorinţele regelui Midas, cel căruia Dyonisos i-a îndeplinit dorinţa de a preface în aur tot ce atinge... Dorinţele noastre sunt tot mai meschine pentru că ne dorim din ce în ce mai mult dar suntem tot mai indiferenţi, pentru că atunci când numim nici nu ne mai străduim să reţinem numele.... vrem doar ca celălalt să reţină numele nostru!
Şi ne mulţumim cu asta!

E periculos să te cunoşti prea bine deoarece rişti să-ţi găseşti limitele spunea Gide. Iar limita lui Narcis a fost fântâna în care s-a sinucis!

Astăzi, "Celălalt" m-a invitat la o bere. Eul meu mai poate aştepta...!