cât de mult îmi plăcea să-mi adormi seara pe umăr cu ochii lipiţi de linişte până-ţi curgea mierea din colţul gurii şi-mi udai tricoul şi neclintit aşteptam dimineaţa să-ţi zâmbesc aproape întotdeauna eu mă trezeam primul doar uneori trişam şi nu deschideam ochii până nu mă-ntrebai într-un fel victorios dacă sunt treaz şi-atunci ştiam că va fi o zi bună şi mă luai de mână şi ne iubeam pe unde apucam până se prăjea pâinea nici nu ştiam că trăim şi nu căutam sensuri primordiale aşa era viaţa noastră în care nu mă lăsai să trăiesc şi totu-mi era de-ajuns până mai ieri când m-am trezit târziu afară ningea al naibii de tare pe umăr tricoul nu-mi era ud şi-n casă era frig uitând cu o seară înainte să pun centrala pe 22 de grade m-am ridicat din pat împiedicându-mă de cărţile trântite peste tot mai ales de cartea aia nenorocită fiinţă şi timp pe care niciodată n-ai înţeles de ce o citesc am străbătut holul până-n baie unde se mai simte mirosul vag de la gelul de duş yves rocher cu aromă de cafea am prins chiuveta în mâini şi cu privirea blocată la periuţele de dinţi încă nedespărţite mi-am adus aminte cum îţi muşcam uneori între buze sprânceana dreaptă ca şi când ţi-aş fi cerut să mă ierţi că exist
