s-a înserat ca dracu de tare şi nici n-ai observat că lumina din noi s-a scurtat de ceva vreme că mie mi-au crescut aripi rigide de frunze-ngheţate în umeri dar încă ştiu să iubesc cu gura cu ochii cu orice inimă mai bine decât dumnezeu că-n spatele dinţilor încă mai am mii de metafore pe care ţi le-aş pune direct în lobul urechii şi într-o secundă porii pielii ţi-ar exploda că eu încă sunt eu şi toamna nu pleacă din mine şi eu trăiesc doar toamna şi mă preling în şi după răni metafizice şi înţeleg tot ce e de neînţeles în rest nu înţeleg nimic şi chiar şi aşa ţi-aş mai adormi doar o dată sub încheietura mâinilor în arome fine de lămâie de unde să nu mai cred în sfârşit în infinit în totul sau nimic şi te-aş lăsa să-mi visezi şi nu te-aş opri... dar uite că iarna a venit şi iarna asta tu-mi spui că nu mai ştiu să zâmbesc dar de ce-aş mai zâmbi oricum s-a înserat ca dracu de tare astăzi ieri de ceva vreme în orice zi trăită netrăită...
