șoseaua amară

pe șoseaua amară
zilele cad în gropi ce n-au ecou
și totul dispare
din fața ochiului conștient

uneori pot
să pipăi cu auzul
bostanii și viezurii grași
de care îmi povestea bunicul
alteori privesc
cum sunt lovite de asfințit
furnici flămânde
și oameni fără stăpân

acum însă
am pus hainele la uscat
nimic nu e departe doar noi ne îndepărtăm
pe șoseaua amară
viața nu e abstractă
ori iubești ori ești un fraier

și
să nu vă-ntrebați niciodată
cine sunteți
oricum voi nu vă puteți răspunde
iar cine știe
e demult plecat

pe șoseaua amară cade toamna dintr-un cer fără sfinți


photo: chillphotographie

dimineaţă cu melci

degetele noastre se atingeau timid ca două tentacule de melc
tu îmblânzeai cu privirea sfinţii din mine
iar eu îţi spuneam
bună dimineaţa
te iubesc
nu te îngrijora
pe pământ idioţii visează

reality show

e totul aici în spatele acestor ochi crăpați verzi obosiți o lume întreagă insalubră toate lumile imposibile în care nu se găsește nici un sens ascuns iar nebunia e un joc de-a sinele în rest pahare sparte pe podea cioburi roșii în tălpile crude nici o durere nu e mai mare decât cea a desprinderii de mâna ta și înțeleg ce este ființa mă joc de-a dumnezeu și mă mir cât de simplu e dar dumnezeu nu crede-n el ci doar în oameni care iubesc și mi-e foame am ucis tot ce se putea ucide din mine pentru că totul e aici și știu că nu vă convin aceste cuvinte dar nu-mi pasă mă fut în ele trăiri și emoții și decorațiuni de crăciun m-am săturat de pledoarii intelectuale de sfinți ce se bucură să scape de mine de toți disperații care născocesc minciuni ca să trăiască de eșecuri frustrări ambiții prăpăstii plusuri minusuri echilibru și mâncat sănătos am hotărât de azi nu mai simulez viața iar lumea care mi se deschide și-n care eu mă închid va fi doar felul meu obișnuit de a fi un paradox simplu în care cineva se sinucide fiindcă e fericit

nebunia e doar un joc de-a sinele
nu uita
să nu ceri nimănui nimic decât pe tine însuți înapoi

anul șarpelui negru

am intrat în anul șarpelui negru
zilele astea sfinții se sinucid
cerul cade în fiecare secundă
cad și economiile lumii
iar noi n-o să ne mai recunoaștem

am albit ca dracu pe la urechi
de dimineață mi-am aruncat toate cărțile
doar CRP-ul l-am mai lăsat deschis
de kant nu mă pot lipsi

o să-mi pun toate tăcerile în palmele tale albe
cu liniile alea fine ce duc până la viața din mine
iar când te vei opri să mă-nvelești vei ști că
fiecare început are sfârșitul lui

poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie

era tot iarnă pe-atunci încă n-apucase să ningă-n oraş era doar al naibii de frig şi noi priveam lumea de la geamul bucătăriei şi credeam că lumea ne stă la picioare iar în picioare purtam şosete pluşate cu dungi galbene în rest eram goi şi miroseam la fel în fiecare dimineaţă şi pe sub sânii tăi obişnuiam să adorm oricând să mă trezesc oricum şi să trăiesc în neştire şi era tot iarnă şi-n fiecare iarnă ne răceam unul de la altul şi împărţeam aceeaşi folie de paracetamol şi ceaiul de chimen ne făcea bine şi portocalele începeau să fie dulci şi mai credeam în poveşti încă mai credeam în poveşti pentru că nu ştiam că poveştile nu există pentru că doar iarna se pot spune poveşti ce nu există pentru că pe-atunci urşii polari nu erau pe cale de dispariţie iar pe pachetele de ţigări încă nu scria fumatul ucide iar eu fumam mult fumam cu poftă ţigări din petunii şi inimi de sfinţi şi da era tot iarnă şi citeam mai multe cărţi deodată şi chiar credeam că ştiu mai bine decât heidegger de ce fiinţa este iar ochii tăi îmi erau de-ajuns pentru că nu uitau nimic... şi era tot iarnă pe-atunci ca şi acum o iarnă ce-mi ascultă bătaia aspră din venă şi cuvântul din acest vers e o iarnă de-aia grea absurd de grea numa bună de spus poveşti ce nu există