aşa ne iubeam şi noi cândva când tu îmi erai ca un labirint şi uneori mă ascundeai în tine şi ne lua câteva ore până să fiu găsit şi în neastâmpărarea ta cu mâinile mânjite de la nuci verzi îmi mângâiai tâmpla pe deasupra şi sufereai de fericire când cuvintele mi se desprindeau de pe limbă pe-atunci însă nu-mi vorbeam mie niciodată şi doar tu îmi trăiai prin cuvânt dar nu cred că-ţi mai aduci aminte cum pe discovery se descopereau în fiecare zi găuri negre iar eu îţi arătam că şirul lui fibonacci e şi finit şi infinit în acelaşi timp şi ne plăcea la amândoi cafeaua cu lapte şi ceaiul negru cu iasomie infuzat 3 minute şi cum nimic dar nimic din jur nu era gri şi tu te îmbrăcai deseori în albastru ca în acea seară de vineri când aflasem despre sfârşitul lumii iar eu încă nu-ţi cunoşteam bine sânii de aceea ţi-am spus că sfârşitul meu e în vârful degetelor mele şi că doar în această lume te simt în alte lumi nu exist şi nici n-aş şti ce-i iubirea şi de-ai fi vrut ţi-aş fi murit şi moartea ta oricând pentru că eu niciodată n-am ştiut să-mi exist ca şi acum... ca şi acum când sunt aproape şi departe de nimic de orice plutesc hipnotic într-o lume în care şoareci rotunzi ne locuiesc prin umbre iar umbrele ne sunt amestecate în gri şi aud şi văd şi simt
ce singuri şi gri trăim unul în celălalt
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu