Se afișează postările cu eticheta Voltaire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Voltaire. Afișați toate postările

joi, 24 februarie 2011

Metehne de filosof


Întotdeauna mi-am pus întrebarea „cum erau filosofii aşa, în pielea lor?”, dincolo de aerul dramatic al gândirii, pur şi simplu aşa în simplul lor omenesc.
(semi-exagerările de rigoare se subînţeleg!)
Aceste „metehne” ale filosofilor au un aspect de bârfă, însă, măcar azi, să ne permitem să şi bârfim puţin... că oricum suntem prea serioşi...

Poate cea mai celebră meteahnă e cea a lui Socrate! Meteahna lui Socrate se numea simplu: Xantippa, nevastă-sa! De fapt, omenirea îi datorează mult acestei femei care obişnuia să-i facă zile negre lui Socrate, care îi arunca hainele în stradă, care făcea scandal... Lucru care l-a împins pe Socrate spre agora... e frumos gândul că Socrate sporovăia prin agora doar ca să scape de acasă..

Aristotel iubea atât de mult gândirea conştientă încât obişnuia să-şi scurteze somnul printr-o metodă ciudată. Se spune că Stagiritul obişnuia să adoarmă cu o bilă de bronz în mână sub care era aşezat un castron. În momentul în care dormea profund, palma i se deschidea şi el era trezit din somn... cum altfel să fii putut gândi această lume în totalitatea ei? Uite cum a avut timp...

Toma d’Aquino era numit „boul taciturn”, din cauza staturii sale impozante. De multe ori, Toma se pierdea in şirul gândurilor şi obişnuia să nu mai spună nimic. O întâmplare spune că la un moment dat Toma este invitat la masa regelui francez Ludovic cel Sfânt. La masă el nu spune nimic şi dintr-odată dă tare cu pumnul în masă şi strigă: „aşa trebuie să se argumenteze împotriva ereziei maniheiste!”. Oare la ce s-o fi gândit?!

Lui Spinoza i s-a spus în cele mai multe feluri: „scrib dubios”, „monstru îngrozitor”, „nebun de legat”, "biet nebun ameţit”, „creatura suferinda”... explicaţia poate fi aceea că Spinoza obişnuia să lucreze noaptea şi de aici şi sintagma că operele lui Spinoza sunt „opere ale întunericului”... s-a înţeles nuh? :))

Voltaire a spus „trebuie să minţi ca un diavol”......

Schopenhauer despre Hegel: „e un şarlatan plat, lipsit de spirit, dezgustător şi respingător, neştiutor, care cu o obrăznicie fără pereche a mâzgălit absurdităţi şi nonsensuri... care au avut drept efect coruperea intelectuală a unei întregi generaţii educate!”... hmm, dah, ce să mai zicem... eu acum mă opresc doar la sintagma „lipsit de spirit”! Cum poţi spune asta despre cineva care a scris tocmai „fenomenologia spiritului”?!

Pe de altă parte Schopenhauer nu era un mare iubitor de oameni. Chiar el se autonumea „mizantrop”!

Kierkegaard iubea o fată de numai 15 ani... Oare de-asta a scris „Tratatul despre disperare”?

Cât despre filosofii români contemporani... vă las pe voi să comentaţi...

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

ultima dorinţă a lui Growpy


Această dimineaţă de ianuarie l-a trezit brusc, focul din soba de teracotă albastră se stinsese şi acum îşi privea picioarele îngheţate şi cuprinse de tremur. Era învelit de pielea umedă a două mesdames cochete cu părul răvăşit, blond şi creţ. Louise şi Charlotte. Probabil că le cunoscuse noaptea trecută. Îşi amintise că prima, Louise, chiar îi spusese la un moment dat, în timp ce înghiţea tuşind un pumn de acid lisergic dietilamid, „Je t’aime Growpy!”... Dar el nu o băgase în seamă... Numai de iubire nu îi ardea lui acum. Cum să spun, pentru Growpy viaţa se cam terminase. Noaptea trecută, străbătând fiecare canapea din Les Folies Berger şi Moulin Rouge, nu mai găsea nici un argument prin care să-şi continue calvarul. Nici tu lumină de lumânare, nici tu ceainic învechit, nici tu inspiraţie căutată cu dinţii strânşi de muşama, nici tu speranţă...

Growpy a fost administator de ospiciu. Clocotind de idei, în fiecare zi îşi pregătea minuţios ceaiul cu metamfetamine şi, mai întâi, şi-l administra lui. Ca să-i vină Ideea. Dar la dracu, Ideea nu a mai venit. Nici nu avea de unde. Aşa că a tot căutat la sensuri până ieri când, plimbându-se prin Place de la Bastille, a încetat să mai caute...

Acum se ridică din pat, îşi făcuse curaj privind sânii goi a celor două doamne şi, cu paşi repezi, se grăbi către biroul unde adunase mii de foi rupte şi care acum zăceau aruncate într-un sac de rafie. Mai înjură o dată la Balzac şi la Voltaire. Doar o dată. Ultima dată. În mâna stângă strânge un borcan de L’elixir de longue vie iar cu mâna dreaptă prinde cuţitul cu care obişnuia să taie scrisorile...

Dacă ar fi fost să-şi fi dorit ceva, şi-ar fi dorit să se culce cu Mata Hari înainte ca aceasta să scufunde flota franceză în Marea Mediterană..

Dar n-a fost să fie... c’est la vie....

miercuri, 19 ianuarie 2011

viaţa mea va fi altfel! (II)


Continuare

La sfârşit am să zâmbesc. Întotdeauna mi-am dorit să zâmbesc. Aşa gol şi murdar, cu trupul plin de tăieturi adânci, cu toate imperfecţiunile mele imaginate, aş vrea să zâmbesc... chiar să râd în hohote, să dau într-un râs asurzitor şi înnecat! Să râd de tot ce mi-am imaginat, să râd de tot ce am trăit, să râd precum Giordano Bruno când privea prima scânteie ce aprindea lemnele de sub propriul rug. Ce viaţă simplă se pare că am avut. O viaţă pe care am transformat-o în propriul inchizitoriu. Prin urmare de ce nu aş râde? Ce altceva mi-ar mai rămâne de făcut...

„Sapere audere” spunea Kant la mijloc de iluminism! S-o ia dracu de raţiune! Eu o să renunţ la ea. Nu mai vânez niciun trecut! În schimb, îmi dau seama că trecutul m-a răpus! Şi-a azvârlit adânc în mine toate neîmplinirile, toate deziluziile, toate coşmarurile, toate aceste săgeţi cu vârf de aluminiu înmuiat în venin de crotal negru. Trecutul nu mă iartă. Nu îşi întoarce privirea de la mine şi mă ţine prins de el. Nu vrea să scape de mine. Dar eu am să scap de el! Singura cale de a scăpa de acest trecut, de trecutul meu, e să scap cumva de mine! Odată cu dispariţia mea şi trecutul meu va dispare. Voi înfrânge ceea ce părea de neînvins!

- Cum te numeşti?
- Eu, Eu nu mă numesc Eu!

Camera mea parcă e o stradă din Florenţa lui Boccacio, pe cât de liniştită pe atât de plină de ciumă. De aici, aşa, cu corpul sfârtecat de amintiri, voi purta acest război împotriva trecutului. Îmi voi lepăda şi ultimul strat de piele în gardurile de sârmă ghimpată, voi înfrunta toate schijele nemernice care îmi vor străpunge carnea, voi scurge oricât de mult sânge va fi necesar pentru a învinge. Voi învinge trecutul prin acest prezent pe care îl voi dărui viitorului. Aş fi în stare să fac de două ori cele 12 munci ale lui Hercule pentru a răpune această nefiinţă meschină. Voi da expresie absenţei şi mă voi elibera... Supraomul lui Nietzsche poate să moară şi el... oricum nu a existat niciodată...

Din acest câmp de luptă perfect voi triumfa peste sentimente şi amintiri. Voi lăsa miile de cioburi să explodeze îndrăzneţ pe lângă aripi de fluturi cu cap de mort, sunetul aprins de foc să trezească şi să ardă orice urmă de trecut rămasă. De acolo, din mijlocul vâltorii mă voi avânta triumfător cu o lamă ruptă în mână, clătindu-mi răfuiala într-o apă plină de săpun cu gust de sânge. Un ultim gând mă duce spre Voltaire care îi spunea lui Leibnitz „doctor Panglass”, ridiculizându-l pentru credinţa efemeră şi puerilă că „lumea noastră e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Doctore Panglass, nu ai avut dreptate! În lumea mea nu a fost nimic bun! Să vă fie raţiunea insuficentă....

De ce fac ceea ce fac? Mai contează? Nu cred... dacă am ajuns aici de ce m-aş mai opri?! Nu pot să-i dau dreptate nici lui Platon. Nu există nimic dincolo de viaţă. În viaţa pe care o ai nu eşti mort. Eu cred doar că, pentru unii, viaţa chiar nu li se potriveşte. De aceea poate mă aflu şi eu aici. Am trăit o viaţă care nu mi s-a potrivit.

Fără de ochi privesc... fără de gură vorbesc... Sunt în sfârşit în peştera lui Platon... Aici nu e nici întuneric şi nici lanţuri nu mai sunt. Beau un vin acru dintr-o venă de fecioară, îmi scald clipa în cel mai pur prezent şi pictez din propria transpiraţie îngeri în fundul gol pe care îi umanizez prin nesăbuinţa mea. Dă-o dracului de cunoaştere esenţială. De acum nu mai am cum să-mi recunosc imortalitatea...

Trecutul a ars... din prezent a rămas scrum... viitorul s-a stins...

[...]

fragment din "Nu mă numesc Eu!"