Această dimineaţă de ianuarie l-a trezit brusc, focul din soba de teracotă albastră se stinsese şi acum îşi privea picioarele îngheţate şi cuprinse de tremur. Era învelit de pielea umedă a două mesdames cochete cu părul răvăşit, blond şi creţ. Louise şi Charlotte. Probabil că le cunoscuse noaptea trecută. Îşi amintise că prima, Louise, chiar îi spusese la un moment dat, în timp ce înghiţea tuşind un pumn de acid lisergic dietilamid, „Je t’aime Growpy!”... Dar el nu o băgase în seamă... Numai de iubire nu îi ardea lui acum. Cum să spun, pentru Growpy viaţa se cam terminase. Noaptea trecută, străbătând fiecare canapea din Les Folies Berger şi Moulin Rouge, nu mai găsea nici un argument prin care să-şi continue calvarul. Nici tu lumină de lumânare, nici tu ceainic învechit, nici tu inspiraţie căutată cu dinţii strânşi de muşama, nici tu speranţă...
Growpy a fost administator de ospiciu. Clocotind de idei, în fiecare zi îşi pregătea minuţios ceaiul cu metamfetamine şi, mai întâi, şi-l administra lui. Ca să-i vină Ideea. Dar la dracu, Ideea nu a mai venit. Nici nu avea de unde. Aşa că a tot căutat la sensuri până ieri când, plimbându-se prin Place de la Bastille, a încetat să mai caute...
Acum se ridică din pat, îşi făcuse curaj privind sânii goi a celor două doamne şi, cu paşi repezi, se grăbi către biroul unde adunase mii de foi rupte şi care acum zăceau aruncate într-un sac de rafie. Mai înjură o dată la Balzac şi la Voltaire. Doar o dată. Ultima dată. În mâna stângă strânge un borcan de L’elixir de longue vie iar cu mâna dreaptă prinde cuţitul cu care obişnuia să taie scrisorile...
Dacă ar fi fost să-şi fi dorit ceva, şi-ar fi dorit să se culce cu Mata Hari înainte ca aceasta să scufunde flota franceză în Marea Mediterană..
Dar n-a fost să fie... c’est la vie....
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu