Se afișează postările cu eticheta Kierkegaard. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Kierkegaard. Afișați toate postările

joi, 15 mai 2014

2 țigări și umbra lui kierkegaard




unde erai de dimineață mi-ai dispărut atât de ușor de sub pleoape când m-am trezit te-am căutat în bucătărie am dat peste un cimitir de idei putrezite în cadavre mecanice storcătorul de oțel ceasul și vase androgine de lalique peste care bântuiau umbrele lui kierkegaard și pascal în rest doar resturi de mâncare și înțelepciune un gol cu care nu reușesc să mă obișnuiesc și mi-e frig îmi acopăr umerii cu o redingotă gri am 32 de ani și am numărat până la un miliard faceți și voi calculele eu am obosit mai am 2 țigări le voi fuma urmărit de remușcări pentru moment sunt plesnit de afazii adânci și nici nu știu dacă vreau să-mi revin despre singurătate nu e bine să vorbești când ești singur pentru că ai observa cât de idiot ești oricum te caut iarăși în agartha și în limitele vieții nu ești nici măcar în arhiva refulărilor mele doar homunculi și druizi îmi străbat uterul imaginației nimic altceva sunt la ultima țigară sunt la diferența dintre extaz și delir sunt la limba ta ca o literă cuneiformă ce-mi săruta fruntea sunt fără ciorapi cu mâinile goale am aruncat la gunoi primul alineat din viața mea tu

ziua judecății va fi cea mai scurtă
închid ochii
fericirea a fost la început
evident
înainte să știi că o trăiești



photo: Jochen van Eden

joi, 24 februarie 2011

Metehne de filosof


Întotdeauna mi-am pus întrebarea „cum erau filosofii aşa, în pielea lor?”, dincolo de aerul dramatic al gândirii, pur şi simplu aşa în simplul lor omenesc.
(semi-exagerările de rigoare se subînţeleg!)
Aceste „metehne” ale filosofilor au un aspect de bârfă, însă, măcar azi, să ne permitem să şi bârfim puţin... că oricum suntem prea serioşi...

Poate cea mai celebră meteahnă e cea a lui Socrate! Meteahna lui Socrate se numea simplu: Xantippa, nevastă-sa! De fapt, omenirea îi datorează mult acestei femei care obişnuia să-i facă zile negre lui Socrate, care îi arunca hainele în stradă, care făcea scandal... Lucru care l-a împins pe Socrate spre agora... e frumos gândul că Socrate sporovăia prin agora doar ca să scape de acasă..

Aristotel iubea atât de mult gândirea conştientă încât obişnuia să-şi scurteze somnul printr-o metodă ciudată. Se spune că Stagiritul obişnuia să adoarmă cu o bilă de bronz în mână sub care era aşezat un castron. În momentul în care dormea profund, palma i se deschidea şi el era trezit din somn... cum altfel să fii putut gândi această lume în totalitatea ei? Uite cum a avut timp...

Toma d’Aquino era numit „boul taciturn”, din cauza staturii sale impozante. De multe ori, Toma se pierdea in şirul gândurilor şi obişnuia să nu mai spună nimic. O întâmplare spune că la un moment dat Toma este invitat la masa regelui francez Ludovic cel Sfânt. La masă el nu spune nimic şi dintr-odată dă tare cu pumnul în masă şi strigă: „aşa trebuie să se argumenteze împotriva ereziei maniheiste!”. Oare la ce s-o fi gândit?!

Lui Spinoza i s-a spus în cele mai multe feluri: „scrib dubios”, „monstru îngrozitor”, „nebun de legat”, "biet nebun ameţit”, „creatura suferinda”... explicaţia poate fi aceea că Spinoza obişnuia să lucreze noaptea şi de aici şi sintagma că operele lui Spinoza sunt „opere ale întunericului”... s-a înţeles nuh? :))

Voltaire a spus „trebuie să minţi ca un diavol”......

Schopenhauer despre Hegel: „e un şarlatan plat, lipsit de spirit, dezgustător şi respingător, neştiutor, care cu o obrăznicie fără pereche a mâzgălit absurdităţi şi nonsensuri... care au avut drept efect coruperea intelectuală a unei întregi generaţii educate!”... hmm, dah, ce să mai zicem... eu acum mă opresc doar la sintagma „lipsit de spirit”! Cum poţi spune asta despre cineva care a scris tocmai „fenomenologia spiritului”?!

Pe de altă parte Schopenhauer nu era un mare iubitor de oameni. Chiar el se autonumea „mizantrop”!

Kierkegaard iubea o fată de numai 15 ani... Oare de-asta a scris „Tratatul despre disperare”?

Cât despre filosofii români contemporani... vă las pe voi să comentaţi...

sâmbătă, 19 februarie 2011

judecăţi secrete


Zilele acestea m-am gândit mult la Kierkegaard şi la modul lui de a gândi existenţa. Niciodată nu mi-a plăcut Kierkegaard. Dar, mi-am adus aminte cum, acum mulţi ani, într-o zi de februarie, eram în sala de lectură de la BCU şi citeam Tratatul despre disperare.

Existenţa asta a noastră mizerabilă se potriveşte aşa de bine cu ce gândea Kierkegaard de parcă îmi este şi ciudă. Şi da, existenţa are ca elemente esenţiale angoasa şi disperarea.

Nici mie nu îmi place şi aş prefera să nu accept asta însă ascultaţi argumentele:

- angoasa: starea fundamentală a unei fiinţe care se ştie condamnată la a alege şi care nu ştie decât să aleagă. Aşadar, angoasa reprezintă incapacitatea noastră de a găsi aici în această lume mizerabilă (aşa mult îmi place sintagma asta!) răspunsuri umane la întrebările pe care le născoceşte propria noastră conştiinţă! Urăsc conştiinţa! Mai ales cea de sine! :)
- disperarea: AICI E ŞI MAI BINE PENTRU NOI ŞI CONŞTIINTA NOASTRĂ. Disperarea e imposibilitatea de a fi sine însuşi.... aşa, dublată de imposibilitatea de a nu fi sine însuşi....FUCK IT. Astfel, exist pentru că între sine şi sine există o distanţă inevitabilă care se numeşte disperare...

Mă simt mult mai bine acum! Existenţa noastră e formată din angoasă şi disperare! Ah, şi mai am şi gândirea care se gândeşte pe sine şi modul în care înţeleg subînţelesuri, plus nevăzutul nevăzutului, plus că uneori subînţeleg fără ca să înţeleg, plus de-la-sine înţelesul care de mult ori e mai mult propriu...

Frumoasă lume... frumoase salturi în gol.... frumos mod de mă distra cu non-sensul vieţii...
Asta a fost judecata mea secretă de azi...

Lume mizerabilă! mai vroiam să spun asta încă o dată!


Oare nu mai bine rămâneam eu în Pescarul în ziua aceea şi nu mergeam la BCU?!

Îl urăsc pe Kierkegaard. Ăsta e gândul meu secret!

luni, 22 noiembrie 2010

Despre un "Eu" dat la schimb...


fragment din "Nu mă numesc Eu!"

[...]

Ochii minţii s-au închis. Mă retrag încet din realităţi. Sunt plin de îndoieli calme. Prin spate îmi sunt înfipte întâmplări şi coincidenţe ciudate. Toată viaţa am ştiut că m-am născut din principiul complementarităţii şi al înlocuirii. M-am născut într-o zi ploioasă şi rece pe la amiază. Mai devreme, dimineaţa, bunicul mamei mele murea. De aceea am avut senzaţia că ocup un loc nelocuibil, de aceea am căutat întotdeauna un alt loc al meu. Cumva, încă de la naştere am fost prins în capcana lui Kierkegaard: prins între refuzul de a rămâne Eu însumi şi frica de a nu mai fi eu însumi.

Dau „Eu” la schimb şi, la dracu, tot „Eu” primesc!

Personajul din filmul „7 pounds” are o natura egoistă: îşi împarte la propriu organele ca să fie într-un mod macabru mulţumit cu sine. Se „donează” altora pe bucăţi crezând că astfel îşi spală păcatele. El nu ştie însă că păcatul nu există. Doar dacă crezi...

Eu nu vreau să-mi spăl nici un păcat. De asta sunt sigur. Eu vreau doar ca din mine să se nască toate efectele secundare. Vreau să fiu cel mai puternic şi mai riscant medicament. O dată ce sunt luat, să existe mai multe şanse să-ţi crească pioneze în loc de unghii, să-ţi pierzi vederea periferică, să ai bătături în tălpi, să crezi în orice fel de zei, să stabileşti criteriile pure ale adevărului, să te crezi originea ideilor... decât să te vindeci. A şti însă că numai aşa poţi scăpa. Unica şi cea mai mică şansă ca să îţi păstrezi viaţa. Dacă m-ai lua e ca şi când ai deveni gazdă pentru Eul meu care cu siguranţă va ecloza pentru a se autosalva. Îţi va împrumuta numele, te va dedubla, te va ucide, te va readuce la viaţă, dar te va salva... pentru că e mult prea egoist...

Vreau să mă vindec prin anticorpii tăi...

[...]