Zilele acestea m-am gândit mult la Kierkegaard şi la modul lui de a gândi existenţa. Niciodată nu mi-a plăcut Kierkegaard. Dar, mi-am adus aminte cum, acum mulţi ani, într-o zi de februarie, eram în sala de lectură de la BCU şi citeam Tratatul despre disperare.
Existenţa asta a noastră mizerabilă se potriveşte aşa de bine cu ce gândea Kierkegaard de parcă îmi este şi ciudă. Şi da, existenţa are ca elemente esenţiale angoasa şi disperarea.
Nici mie nu îmi place şi aş prefera să nu accept asta însă ascultaţi argumentele:
- angoasa: starea fundamentală a unei fiinţe care se ştie condamnată la a alege şi care nu ştie decât să aleagă. Aşadar, angoasa reprezintă incapacitatea noastră de a găsi aici în această lume mizerabilă (aşa mult îmi place sintagma asta!) răspunsuri umane la întrebările pe care le născoceşte propria noastră conştiinţă! Urăsc conştiinţa! Mai ales cea de sine! :)
- disperarea: AICI E ŞI MAI BINE PENTRU NOI ŞI CONŞTIINTA NOASTRĂ. Disperarea e imposibilitatea de a fi sine însuşi.... aşa, dublată de imposibilitatea de a nu fi sine însuşi....FUCK IT. Astfel, exist pentru că între sine şi sine există o distanţă inevitabilă care se numeşte disperare...
Mă simt mult mai bine acum! Existenţa noastră e formată din angoasă şi disperare! Ah, şi mai am şi gândirea care se gândeşte pe sine şi modul în care înţeleg subînţelesuri, plus nevăzutul nevăzutului, plus că uneori subînţeleg fără ca să înţeleg, plus de-la-sine înţelesul care de mult ori e mai mult propriu...
Frumoasă lume... frumoase salturi în gol.... frumos mod de mă distra cu non-sensul vieţii...
Asta a fost judecata mea secretă de azi...
Lume mizerabilă! mai vroiam să spun asta încă o dată!
Oare nu mai bine rămâneam eu în Pescarul în ziua aceea şi nu mergeam la BCU?!
Îl urăsc pe Kierkegaard. Ăsta e gândul meu secret!
