Se afișează postările cu eticheta adevar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta adevar. Afișați toate postările

miercuri, 6 martie 2013

despre sciziparitatea sinelui



logica e iadul
şi doar uneori
cuvintele mi se aprind pe cerul gurii
degeaba înjur oricum ştiu
de cele mai multe ori uităm să fim
şi suntem atunci când suntem uitaţi

acum
te-aş privi dincolo de lenjerie
prin pielea ta pictată de semne de mamă răzleţe
te-aş privi dincolo de piele
prin carnea ta străpunsă de vinişoare indigo
ce topesc toate iernile
dar tac
îmi aprind o ţigară
viaţa trece
de-abia într-un târziu îmi dau seama
cine vede adevărul din noi
nici măcar nu ştie că priveşte

o să vă spun doar atât
în viaţă contează ciocolata amară
şi uşa pe care o închizi în urma ta

duminică, 6 februarie 2011

Truehard, sau cavalerul din spatele sophiei


Despre Truehard se spune că ar cunoaşte adevărul pur dar şi pe cel relativ. El este întâiul născut în familia Hard-zilor, primul cu semn pastoral pe ceafă, primul şi singurul care a gustat lapte de la sânul măsii care era încă prea tânără şi l-a alăptat doar o zi, de fapt doar o dată că după aceea a regretat că l-a născut, primul care a ştiut încă de la naştere că va avea un destin trium-fător.

Istoria lui este la fel de pură şi relativă ca şi adevărul. A fost crescut de o guvernantă bună şi palpabilă şi încă din copilărie îi fugea mintea spre geometriile rotunde, unde ştia că adevărul stă ascuns sub o cămaşă cu fodorei şi ciucuri numa buni de jucat cu ei. A fost întotdeauna obsedat de cercuri, cu cât mai mari cu atât mai bine! Formele perfecte nu au cusur, prin urmare poartă în ele esenţa adevărului.

Lui Truehard întotdeauna i-a plăcut să descopere adevărul de la spate, adică pe ocolite. El a fost întotdeauna în spatele cuiva. Dar precum adevărul, adică întotdeauna necunoscut, a trecut prin istorie fără ca să fie consemnat prin analele ei.

De exemplu, el a fost cel de-al cincilea muschetar despre care Dumas nu a mai apucat să scrie, el a fost adevăratul Ivanhoe, a fost şi trubarur la un moment dat şi i-a cântat Genovevei la coapse în timp ce o plimba cu toate căruţele posibile printre dealuri şi poteci, uneori mai negre alteori mai deschise la culoare. El a fost şi cel care a scris pe creanga de aur cele 31 de reguli ale dragostei, dar nu fiindcă iubea ci pentru că se iubea şi vroia să scape de ştreang...

Ah, a fost martorul din umbra în seara cand a fost ucis Rasputin. El a fost cel care l-a învăţat pe Răsputin hipnoza şi el în fapt trebuia să moară. Dar adevărul a fost de partea lui şi nu l-a lăsat conştiinţa să-l spună. La ce mai e bun un adevăr ştiut? În seara când Răsputin muşca din prăjitura plină de cianură, Truehard a muşcat şi el. Dar prăjitura era prea dulce şi cum lui nu ii place dulcele a scuipat-o repede afară. Apoi a pus mâna repede pe pahar, şi ca să nu-l pună pe Rasputin într-o situaţie penibilă a ciocnit cu acesta obligându-l să bea din vodka impregnată şi ea cu cianură. Dar nu, Truehard şi de data asta a scăpat fiindcă lui îi plăcea să bea numai din butelcuţa lui pe care însuşi Epicur i-a dăruit-o. Şi, de fapt, împărăteasa Alexandrina pe el iubea. Dar el nu a ştiut niciodată.

Dacă v-aţi întrebat, Truehard are 99 vieţi. Pe ultima încă şi-o consumă...

Tot prin mama rusie, pe unde şi acum se întreabă cum a ajuns, i-a cunoscut şi pe fraţii Kamarazov. Lui Ivan i-a spus că lumea asta, aşa cum e, nu poate să fi fost creată de Dumnezeu (avea şi o esenţă de depresie indusă în el – că doar cunoştea adevărul pur dar şi pe cel relativ), pe Dmitri l-a dus la curve şi lui Aleoşa nu a avut ce-i spune fiindcă era deja o cauză pierdută. Tot pe atunci, într-o noapte, poposind într-un han din Caucaz l-a întâlnit pe Bulgacov care era mort de beat şi care avea scris pe o hartie murdară cu seu de ren „maestrul şi margareta”. Doar atât. Truehard l-a întrebat: „şi, maestrul ăsta, îi golan?” iar Bulgacov a înţeles „Woland”... şi ştim cu toţii ce s-a întâmplat apoi...

Acum, Truehard ştie că lumea e pierdută. Şi se ascunde de ea. Fiindcă el este chiar adevărul pur dar şi cel relativ. Şi nu vrea să fie descoperit. Pentru că ştie că adevărul doare. Mai ales cel de la spate. Aşa că ziua citeşte ziare de scandal, îşi face cafea la ibric pe aragaz şi bea numai zaţul, mănâncă broccoli fiert, ascultă vremea la radio şi râde de statisticieni şi prognozişti fiindcă au toleranţe prea mari la date, poartă părul chică şi perciuni bucălaţi... şi da, încă îi mai place să privească de la spate...

De curând însă, a fost invitat de onoare la o conferinţă despre pace şi stabilitate. A spus doar atât audienţei, de altfel numeroase: „adevărul există doar în faţa voastră, cu cât te apropi mai mult de el, cu atât el se îndepărtează mai mult. Nu-l mai căutaţi fiindcă în curând o să moară. Iar mie, oricum mi-a plăcut întotdeauna să stau în spate...”.

Adevărul nu există. Şi nici nu merită căutat...

miercuri, 1 decembrie 2010

Rozhard sau cavalerul rozetei roşii


Rozhard e fratele mai mic al cavalerului Blondhard, e unchiul nelegitim al lui Captain Planet şi genetic se trage din Xenofon pentru că şi el pretinde că a ajuns până la porţile Babilonului. Dar numai a ajuns. De intrat nu a intrat. La rândul lui, ca şi Blondhard, Rozhard are şi el o poveste interesantă pe care acum, de când s-a teleportat în veacurile noastre, o spune cu usturime pe buze oricui.

Al nostru Rozhard face parte din Ordinul Rozetei Roşii iar titlul l-a câştigat la o masă de zaruri după ce a dat o dublă mirifică (una brunetă, alta roşcată) într-o seară de marţi medievală. A luptat în cavaleria uşoară şi era primul dintre prodromoi care o încasa. El este un suliţar de sânge nobil cu toate că e cam verde la faţă. Ca să vi-l imaginaţi: are urechile unui elf răpus de gripă, în cap poartă o chică de meduze, are nas de minotaur şi buzele lui Valdemort. A împrumutat aripile lui Pegas şi acum arată ca un curcan jumulit pe jumătate şi opărit în băi vulcanice, numai bun de pus în intersecţii. La brâul subţire are o sabie de Toledo şi în mâna stângă ţine strâns o suliţă pe care o ascute de multe ori cu pila rosalie a domniţelor de curte.

Cu mândrie poartă pe piept o cămaşă cu zale făcute din solzii culeşi din trupul dragonului lui Eragon iar în picioare are pantofiori cu talpă moale, custom made, pentru un balet morbid. De mirosit, miroase roz. N-a mai dat de mult timp pe la o baie publică. Însă, este un erou veritabil. A omorât dragoni, mameluci, moroi, pricolici, scorpii (mai ales), spiriduşi, stafii, centauri, harpii, hidre şi ... fără număr. Ah, a dat şi precepte morale în feudalism. De luptat, a luptat alături şi împotriva sasavinilor, în armata bizantină, a luptat alături de dibanari şi talibani iar la un moment dat ajunsese chiar paşă peste seleucizi. De altfel, a purtat chiar şi campanii (nu publicitare) prin Afganistan de unde a luat o boală venerică ce îi pigmentează şi acum armura, arătând ca un dalmaţian uşor răvăşit.

El a fost şi este un fel de legiuitor expirat înainte de termen. Dah brav din cale afară. Secretul bravurii lui se găseşte în alimentaţie. Totul i se trage din alimentaţie. Este eco, n-ai ce-i face. Rozhard consumă fructe (întotdeauna 2 pepeni uriaşi – minim), legume (întotdeauna o roşie macerată bine – minim), carne (întotdeauna tăiată de sub şira spinării şi de pe osul pelvian – numai), apoi se ospătează cu un vin roze bine ales pe care îl bea din pahare de nufăr sălbatic. De-alungul timpului a trecut prin patul doamnei Chiajna, a întâlnit-o într-un bistro pe Ofelia lui Felix şi a cunoscut-o şi pe Desideria lui Blondhard (dar să nu-i spuneţi lui Blondhard, ca el nu ştie). Rozhard este mai hard decât toţi. Pentru că e Roz. Roz de la Rozhard.

Acum, de când s-a teleportat în aceste veacuri, a devenit un fel de erou apucat de streche. A uitat de trecutul corect, vitejesc, elegant şi şarmant şi a ajuns în Prezent. Prezentul îl marchează. Şi-a făcut transplant de conştiinţă şi cu toate că ştia limbi străvechi a insistat să înveţe şi limbi moderne aplicate. Acum a devenit un fel de diplomat de soi purpuriu. Umblă pe coridoarele parlamentului, cu puterea minţii încheie tratate de pace între cele două Koree, a fost chiar şi prin Vietnam unde, în prima zi când a ajuns, a fumat pentru prima oară într-un câmp verde şi s-a trezit numai după vreo 3 ani într-un episod din M.A.S.H. îmbrăcat în smoking.

Mai nou, joacă în reality show-uri, caută colanţii roz şi stofa subţire a domniţelor, nu protestează împotriva încălzirii globale, este chill şi bea ceai bio harmony. Pentru el totul este acum roz şi frumos şi îmbălsămat – face chiar şi reclame la detergenţi. A ajuns chiar şi să pună la loto pentru că, spune el, va fi norocos la cea de-a şasea...

Legenda lui are şi un sâmbure de adevăr, pe care însă l-a pierdut într-o pungă de Nutline....
Rozhard este mai hard decât toţi. Pentru că e Roz. Roz de la Rozhard.

luni, 22 noiembrie 2010

Despre un "Eu" dat la schimb...


fragment din "Nu mă numesc Eu!"

[...]

Ochii minţii s-au închis. Mă retrag încet din realităţi. Sunt plin de îndoieli calme. Prin spate îmi sunt înfipte întâmplări şi coincidenţe ciudate. Toată viaţa am ştiut că m-am născut din principiul complementarităţii şi al înlocuirii. M-am născut într-o zi ploioasă şi rece pe la amiază. Mai devreme, dimineaţa, bunicul mamei mele murea. De aceea am avut senzaţia că ocup un loc nelocuibil, de aceea am căutat întotdeauna un alt loc al meu. Cumva, încă de la naştere am fost prins în capcana lui Kierkegaard: prins între refuzul de a rămâne Eu însumi şi frica de a nu mai fi eu însumi.

Dau „Eu” la schimb şi, la dracu, tot „Eu” primesc!

Personajul din filmul „7 pounds” are o natura egoistă: îşi împarte la propriu organele ca să fie într-un mod macabru mulţumit cu sine. Se „donează” altora pe bucăţi crezând că astfel îşi spală păcatele. El nu ştie însă că păcatul nu există. Doar dacă crezi...

Eu nu vreau să-mi spăl nici un păcat. De asta sunt sigur. Eu vreau doar ca din mine să se nască toate efectele secundare. Vreau să fiu cel mai puternic şi mai riscant medicament. O dată ce sunt luat, să existe mai multe şanse să-ţi crească pioneze în loc de unghii, să-ţi pierzi vederea periferică, să ai bătături în tălpi, să crezi în orice fel de zei, să stabileşti criteriile pure ale adevărului, să te crezi originea ideilor... decât să te vindeci. A şti însă că numai aşa poţi scăpa. Unica şi cea mai mică şansă ca să îţi păstrezi viaţa. Dacă m-ai lua e ca şi când ai deveni gazdă pentru Eul meu care cu siguranţă va ecloza pentru a se autosalva. Îţi va împrumuta numele, te va dedubla, te va ucide, te va readuce la viaţă, dar te va salva... pentru că e mult prea egoist...

Vreau să mă vindec prin anticorpii tăi...

[...]

marți, 2 noiembrie 2010

Nebunia normală!


fragment

[...]
"Poate fii nebun un nebun?
Am o idee despre adevăr pe care vreau să o împărtăşesc. Adevărul e simplu. Mult prea simplu. Nu se impune cu toate că avem impresia că îl căutăm. Când îl găsim, nu ne convine. Minciuna are 2 litere în plus şi cântăreşte prin urmare mai mult... Uite un adevăr incontestabil!

Mi-am uitat deliberat întreaga viaţă. Am devenit inexplicabil. Mai nou îmi plac holurile de spital, mă obsedează indivizii cu probleme psihiatrice. Sunt plini de absenţe în lumea lor totală. Ca să-i înţeleg trebuie să fur fărâme din adevărurile lor. Albastrul e uman, pixul e instrument de tortură, scaunul e tron, boabele de fasole sunt zafire. O lume în care nu există numai o singură şansă.

Totul este posibil. Imposibilul există pentru că e real. Mă complac în aceste iluzii gentile. Prefer să fiu absent. Absenţa mea mă percepe prezent. Sunt în afară de mine şi mă strig pentru a-mi atrage atenţia că nu exist. Sunt deja o idee de Altfel şi îndrăznesc a lipsi. Sufăr de un distructiv, teoretic, receptiv instinct. Mă vând pe grame de fericire şi sunt imunizat cu ser de nebunie. Îmi găsesc o multitudine de nume pentru că mă pot numi oricum. Trebuie doar să le păstrez în secret. Nu este nevoie ca cineva să-mi spună pe nume, să privească prin ochii mei.

Mă găsesc şi singur pentru că ştiu că sunt pierdut. Lumile mele secrete îmi aparţin în totalitate. Creez ce doresc. Şi nu-i chiar aşa de rău...

Sunt parcă la masă cu Nero şi îi întind o brichetă..."
[...]

joi, 9 septembrie 2010

Faptul de a fi în lume!



Obişnuiesc de ceva timp să nu mă mai gândesc la nimic. Să nu mai privesc, să nu mai ascult, să nu mai simt. Parcă sunt situat în afara timpului determinat. Secundele nu mai trec tocmai pentru că nu le mai gândesc. Şi nici măcar nu îmi mai pasă. Nu mai sunt nici „în-sine” nici „pentru-sine”. Sensul şi non-sensul a tot ce mă înconjoară a încetat să mai existe. Şi asta pentru că sunt în lume. A cui lume, nici nu mai contează.

E ca şi când priveşti de la un balcon strada, oamenii, maşinile, agitaţia...Toate au o viteză uluitoare însă ochii tăi nu se mişcă deloc. O secundă durează cât un minut, un minut cât o oră, o oră cât o zi... Timpul stă în loc pentru tine fiindcă eşti în lumea de care te-ai detaşat, obosind să o mai înţelegi. Lumea pe care o priveşti o vezi doar pentru că ai ochii deschişi. Adevărul, consecinţa, istoria etc. doar există pentru că cineva le notează, le consemnează pe bucăţi de hîrtie. Poate că totul este o ficţiune, dar nici asta nu mai contează!

Suntem înconjuraţi de idei, de lucruri noi, de oameni care încearcă să-şi construiască un mod de viaţă personalizat, peste tot sunt speranţe, dorinţe de tot felul. Vrem să ne sporim capacităţile relaţionare, să ne prelungim viaţa, să ne corectăm imperfecţiunile mentale şi corporale. Mergem să ne consultăm, să prevenim, să evaluam riscurile şi în acelaşi timp ajungem să suferim de insomnii, de anxietate, de depresii, anorexie etc. De ce? De fapt nici nu ar trebui să mă întreb. Nici întrebările nu mai au sens.

Faptul de a fi în această lume. E ca şi cum un sinucigaş ar privi surâsul Giocondei. Nu ar încerca să înţeleagă nimic pentru că nu ar avea sens, nu ar mai conta.

marți, 29 iunie 2010

Încercarea de negare a valorilor recunoscute! Un fel de nihilism...


În fiecare moment încercăm să ne autodepăşim, să ne autoevaluăm, să ne autoconservăm, să prevenim, să fim altfel... Facem tot posibilul să cunoaştem tot, să avem controlul, să trecem peste condiţii! Regulile nu mai există pentru noi fiindcă le considerăm uşor de încălcat. Distrugem repere fiindcă am încetat să le mai examinăm.

Ne-am creat o lume ireală şi eronată în care nu ne mai pasă de nimic. Decât de noi! Asistăm la o pierdere brutală a tuturor valorilor. Adevărul, dreptatea, binele, fericirea au devenit texte de fabulă....

De fapt, ne place să ne încălzim de la lumina unei lanterne ce atârnă deasupra noastră!

De ce să mai credem în lucruri durabile, în indivizi? Nu e mai bine să fim hiperindivizi autodepăşiţi, autoevaluaţi, autoconservaţi, autopreveniţi? Ah, poate e mai uşor, nu neapărat mai bine... Realitatea proprie pe care ne-am creat-o e pe bună dreptate plină de elemente eterne şi definibile care pentru noi au sens. Asta era: sensul nostru suntem noi! Cu cât suntem mai aproape de noi cu atât mai mult credem că nimeni şi nimic nu mai contează! Spaţiul pe care mi l-am creat este al meu, numai al meu, este personalizat, amprentat şi apărat ca o cetate!

Dar mai sunt şi cei care îşi revendică iluzia. Să însemne asta că se acceptă ficţiunea că există lucruri fixe?

„- Ce faci de dimineaţa până seara?
- Încerc să fac ceva ca să nu mor!
- Şi reuşeşti?
- Decomdată, da!”


Nu cred în nimic. Şi asta mă face cel mai credibil!