În fiecare moment încercăm să ne autodepăşim, să ne autoevaluăm, să ne autoconservăm, să prevenim, să fim altfel... Facem tot posibilul să cunoaştem tot, să avem controlul, să trecem peste condiţii! Regulile nu mai există pentru noi fiindcă le considerăm uşor de încălcat. Distrugem repere fiindcă am încetat să le mai examinăm.
Ne-am creat o lume ireală şi eronată în care nu ne mai pasă de nimic. Decât de noi! Asistăm la o pierdere brutală a tuturor valorilor. Adevărul, dreptatea, binele, fericirea au devenit texte de fabulă....
De fapt, ne place să ne încălzim de la lumina unei lanterne ce atârnă deasupra noastră!
De ce să mai credem în lucruri durabile, în indivizi? Nu e mai bine să fim hiperindivizi autodepăşiţi, autoevaluaţi, autoconservaţi, autopreveniţi? Ah, poate e mai uşor, nu neapărat mai bine... Realitatea proprie pe care ne-am creat-o e pe bună dreptate plină de elemente eterne şi definibile care pentru noi au sens. Asta era: sensul nostru suntem noi! Cu cât suntem mai aproape de noi cu atât mai mult credem că nimeni şi nimic nu mai contează! Spaţiul pe care mi l-am creat este al meu, numai al meu, este personalizat, amprentat şi apărat ca o cetate!
Dar mai sunt şi cei care îşi revendică iluzia. Să însemne asta că se acceptă ficţiunea că există lucruri fixe?
„- Ce faci de dimineaţa până seara?
- Încerc să fac ceva ca să nu mor!
- Şi reuşeşti?
- Decomdată, da!”
Nu cred în nimic. Şi asta mă face cel mai credibil!
