Se afișează postările cu eticheta transcendental. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta transcendental. Afișați toate postările

marți, 16 noiembrie 2010

Transplantul de transcendenţă!


[...]

Mă aflu într-o cameră în care pereţii sunt albi, mobilierul e alb, aerul e alb, frigul e alb... totul e alb! Sunt înconjurat de glucometre, spirometre, termometre, pulsoximetre, alcoolmetre, stetoscoape, defibrilatoare, laringoscoape, oftalmoscoape, electrocardiografe şi dracu mai ştie ce... Probabil mi s-a măsurat nu numai viaţa ci şi moartea. De la un capăt la celălalt. Nu îmi amintesc de ce sunt aici sau cum am ajuns.

Tot ce pot să văd dacă închid ochii sunt mai multe umbre albe care stau aplecate deasupra corpului meu. Una dintre ele ţine în mână o lampă de examinare şi se uită insistent în partea dreaptă din mine de parcă ar căuta diferenţa dintre teză şi antiteză. Alta foloseşte energii de adaptare şi îmi prinde tendoanele cu sârmă ghimpată astfel încât metafizica mea să nu corespundă exigenţei raţionale care stă la baza moralei lui Kant. O a treia îmi acoperă traheele cu pleure şi îmi excită gândirea sălbatică. Se joacă se pare cu nervii mei: cranieni, spinali, vegetativi.

Stimate umbre albe, încă nu ştiţi ce am! Pe mine mă doare-n cot: înseamnă că sufăr de anxietate, frustrare, teamă, depresie şi de ETC. Depozitul meu de vitalitate e în ficat. La dracu, ar fi trebuit să mai beau un pahar! Pe cortexul cerebral cultiv petunii ce au mai multe culori decât are un curcubeu. Între coaste trăiesc pânzişuri de sentimente şi raţiuni contradictorii ce formează o nouă filosofie a cunoaşterii. Din abdomen îmi ies raze gamma ce provin de la un suflet neutronic. Muşchii de la picioare mi-au fost înlocuiţi cu argumente abdsurde despre viitor... Aşa că încetaţi în a mai căuta să-mi puneţi un diagnostic. Voi nu ştiţi ce am. Niciodată nu aţi ştiut. Mai bine trataţi-mă cu indiferenţă. Daţi-mi pilule de antiviaţă şi faceţi-mi un transplant de transcendenţă...

Promit să nu opun rezistenţă.

[...]

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Nebunie - continuare "Nu ma numesc Eu!"


[...]

Sunt acolo unde am uitat că voi fi. Acea lumină din tavan nu-mi oferă înţelepciune decât o durere de cap pe care de fapt nu o simt. Nu înţeleg de ce nu pot să-mi mişc mâinile. Nu pot să-mi întorc privirea. La un moment dat, am avut impresia că te-am zărit. E ca şi când tu ai fi răsărit în calea umbrei mele...

Sunt normal de nebun. De ceva timp am început să beau mult. Cârciuma în care sunt acum e plină de fum, de oameni care râd. Aici, de obicei, vin dimineaţa să-mi beau cafeaua. Ţin un pahar de tărie în mână şi încerc să-mi imaginez vise pe care să le visez. Vise visate. Îmi place cum mă clatin. Am un balans care îmi echilibrează gândurile. De ceva vreme sunt singur. Îmi aduc aminte de cum te-am întâlnit în dimineaţa aceea în care ne-am spus pe nume... de dimineaţa în care mi-am imaginat dimineaţa noastră... A trecut mult timp de atunci. Tu eşti undeva, într-o altă distanţă probabil... într-o altă totalitate. Eu nu mai sunt reperul iniţial. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Totul poate să se ducă dracului. Râd ca un imbecil de nebunia mea patetică. Îmi ofer o înţelepciune autistă, încercând să-mi ţin echilibrul în dezechilibrarea mea. Mi se pare că lucrurile sunt făcute pentru a fi acceptate... aceasta e noua mea iluzie care mi se pare rezonabilă. Nu mă interesează câte limite trec atâta timp cât le las în urmă. Vreau să cuceresc tot ce se poate cuceri. Victimele nu au importanţă. Nu mai gândesc demult în bine sau rău... Totul mi se pare rezonabil. „De ce nu?”. E singura întrebare pe care o admit. Nu vreau să am un destin mediocru. Utilitatea paradoxului o găsesc necesară. De aceea imposibilul mi se pare posibil, de aceea mă admit într-un mod neadmisibil. Mă urăsc fiindcă nu vreau să mă urăsc. Din această cauză şi viitorul mi s-a părut întotdeauna previzibil...

Îmi place să fiu singur dar înconjurat de oameni. Ce sens are singurătatea dacă nu e cineva care să observe că eşti singur? Din locul în care mă aflu, ridic capul cu greutate şi zăresc în faţa mea oglinda din spatele barului unde sunt înşiruite sticlele cu alcool. M-am întrebat întotdeauna de ce există oglinzi în baruri, în spatele locului în care sunt puse sticlele. Probabil ca să dea senzaţia de mult, de nesfârşit. Sticle mai multe cu băutură îţi dau senzaţia de linişte. Ajunge la toţi... Când cineva te priveşte uitându-te într-o oglindă, te vede în exemplar dublu. De data asta multiplul învinge unul... În oglinda din faţa mea văd tot ce se întâmplă în spatele meu. Imaginea e deformată din cauza fumului din bar. Am impresia că imaginea este ieşită dintr-un tablou de Dali. Scaunele se scurg, feţele oamenilor sunt groteşti şi se preling într-un mod vulgar peste paharele pe care le duc la gură. În acest tablou inversat mă zăresc şi pe mine. Ochii mei nu-mi transmit nimic. Timpul parcă nu m-a atins, îmi spun. Sunt parcă la masă cu Nero şi îi întind o brichetă. Mă numesc altfel cu toate că nu-mi aduc aminte să-mi fi schimbat numele. Figura mea exprimă ceva ce nu mă obosesc să înţeleg. E ca şi când Eul meu există pentru că s-a săturat de mine şi acum îşi oferă sieşi un moment de relaxare. Orice autojudecată mi se pare lipsită de sens. Sunt, cumva, mulţumit de mine. Mi-am imaginat o realitate în care nu mai pot fi ajuns. Am fugit să mă ascund de mine în ea... M-am născut după începutul atemporalităţii. De aceea sunt obsedat de numerotări...

- Cine eşti?
- De ce mă întrebi?
- Pentru că mă recunosc în mine!

Poate fii nebun un nebun? Am o idee despre adevăr pe care vreau să o împărtăşesc. Adevărul e simplu. Mult prea simplu. Nu se impune cu toate că avem impresia că îl căutăm. Când îl găsim, nu ne convine. Minciuna are două litere în plus şi cântăreşte prin urmare mai mult... Uite un adevăr incontestabil! Mi-am uitat deliberat întreaga viaţă. Am devenit inexplicabil. Mai nou îmi plac holurile de spital, mă obsedează indivizii cu probleme psihiatrice. Sunt plini de absenţe în lumea lor totală. Ca să-i înţeleg trebuie să fur fărâme din adevărurile lor. Albastrul e uman, pixul e instrument de tortură, scaunul e tron, boabele de fasole sunt zafire. O lume în care nu există numai o singură şansă. Totul este posibil. Imposibilul există pentru că e real. Mă complac în aceste iluzii gentile. Prefer să fiu absent. Absenţa mea mă percepe prezent. Sunt în afară de mine şi mă strig pentru a-mi atrage atenţia că nu exist. Sunt deja o idee de Altfel şi îndrăznesc a lipsi. Sufăr de un distructiv, teoretic, receptiv instinct. Mă vând pe grame de fericire şi sunt imunizat cu ser de nebunie. Îmi găsesc o multitudine de nume pentru că mă pot numi oricum. Trebuie doar să le păstrez în secret. Nu este nevoie ca cineva să-mi spună pe nume, să privească prin ochii mei. Mă găsesc şi singur pentru că ştiu că sunt pierdut. Lumile mele secrete îmi aparţin în totalitate. Creez ce doresc. Şi nu-i chiar aşa de rău...

În ordinul Iluminaţilor, Goethe avea un nume secret. Se numea Abaris, care însemna
Hiperboreanul, adică cel care vine de undeva din nord. Creatorul doctorului Faust avea şi el o viaţă secretă în care se credea normal...

Nu mai vreau să evit nici o nebunie. Toată viaţa le-am evitat. Mi-am calculat fiecare pas pe care l-am făcut. Fiecare drum a pornit de la a gândi potenţialitatea, a prevede drumul, urmat de liniştea găsirii preînţelese a Actului în sine. Vreau să-mi ofer surprize, noutăţi, lucruri pe care să nu le înţeleg, de care să mă bucur fără ca să mă întreb ce înseamnă bucuria sau cât durează. Vreau să fiu nebunul dintr-o lume normală şi nu invers. Iar dacă nu există o lume normală, pot să o creez. O să pun palma pe masă şi o să joc acel joc mexican în care încerci să strecori în viteză vârful unui cuţit ascuţit printre degete... O să-mi încurc sinapsele şi o să fac din centri nervoşi un labirint care nu duce nici înspre interior nici înspre exterior. Mă voi pierde în mine pentru că nu are cine să mă găsească. M-am eliberat de toate amintirile. Râd ca un imbecil. Dar asta îmi place.

Goya a început să picteze la pierderea auzului. Probabil că numai aşa a putut să picteze „Saturn devorându-şi fiii”. Nebunia poate fi acceptată dacă nu e auzită...

- Ce e cu paharul ăsta, îl întreb pe chelner!
- Doamna vi l-a oferit, răspunde el gesticulând din sprâncene către partea cealaltă a
tejghelei!
Mă mişc greoi şi reuşesc să-mi întorc privirea către locul indicat de barman. Pentru moment sunt enervat că cineva mi-a întrerupt dialogul pe care îl purtam cu mine privindu-mă în oglinda din faţă. În partea opusă locului de unde mă aflam, cineva mă priveşte insistent. E o tipă brunetă căreia nu-i disting însă foarte bine chipul din cauza fumului din bar. Îmi zâmbeşte. Îmi dau seama că vrea ceva de la mine. M-am săturat de oamenii care vor ceva de la mine. Nu mai am nimic de dat. Iau paharul de tărie în mână şi îi fac un semn de mulţumire întorcându-mă la fel de liniştit la gândurile mele. Însă nu pot să nu fiu curios cum cineva e atras de o faţă care se dedublează pe sine însuşi. Mă gândesc că oamenii sunt atraşi de ciudaţi, probabil pentru că asta le oferă un moment „nebunesc”. Dar, stimată doamnă, o nebunie începe cu o prea mare dorinţă inconştientă. Şi nu cred că eşti pregătită pentru asta...

- Pentru tine ce înseamnă fericire?
- Nimic! Nu mă mai gândesc demult la ea!

Încerc să găsesc argumente în favoarea nebuniei mele normale. Voi putea să înţeleg
nebunia, normal de nebun fiind, îmi spun. Această stare fluidă care mă cuprinde cu iz de psihoză şi demenţă îmi activează pentru-sinele. Ajung la acest punct al conştientizării de sine, adevărul care nu se caută ci doar se găseşte. Sunt în-sine pentru-sine. Am ajuns în ultima etapă a devenirii în care fiinţa coincide cu conştiinţa. Îmi vorbesc în mai multe limbi şi mă automodelez. Situaţia mea limită sunt eu. De aceea îmi şi creez copii. Mă autocopiez pentru a participa mai bine la mine.

În această ficţiune reală, mă multiplic pentru a mă aduna. Sunt nebun în sensul lui Erasmus, adică sunt uman. Raskolnikov nu a fost niciodată nebun. Poate doar excesiv de laş. Eu nu pot fi aşa. De aceea am renunţat conştient la tot. Pe tine te-am lăsat în urmă... nu ştiu unde ai rămas sau dacă te mai gândeşti să mă cauţi...

Pe Emma Bovary nu aş vrea să o cunosc niciodată. Nu ştiu de ce. Poate că nu aş avea răbdare să mă las cunoscut de ea. Nu mai am răbdare să fiu cunoscut de nimeni. Vreau să fiu pierdut în aceste lumi pe care le vede chipul meu din oglinda barului. Privindu-mi privirea deja încep să mă percep. A vedea înseamnă deja a percepe... E ca şi când priveşti un copac desenat şi începi să auzi vântul care bate frunzele. Dacă eu sunt absent înseamnă că pot fi oricum. Nu-mi lipseşte nimic. Copiile mele îmi sunt de ajuns. Ele dezbat fiecare reprezentare a imaginarului pe care eu îl fac real. Transcend şi mă împart în multiplul care mă adună.

Eu, Eu sunt Eu şi Eu!

Cineva mi-a spus într-o zi că mă vede aşa cum eu nu sunt de acord că sunt. Probabil că întodeauna m-am luptat cu mine şi normal că am pierdut. Poate că sunt ceea ce nu sunt. Vreau, prin urmare, să cad atât de jos până când voi ajunge în capătul hăului. Măcar mai jos de atât nu pot merge. Ce voi face de acolo? Primul lucru va fi să privesc în sus... Nu, nu sufăr de vreo deteriorare a comportamentului fiinţei mele. Voinţa mea e să fiu. Cum?! Nu ştiu. Poate doar normal de nebun.

Uite cum îmi găsesc subterfugii ale înţelesului meu. Caut într-una defecţiuni în memorie. Urăsc să-mi aduc aminte. Urăsc să am dreptate. E mai uşor să fii nebun... sau poate că e atât de greu încât unii niciodată nu-şi permit acest lux.

Îmi dau seama că am început să gândesc cu voce tare şi să-mi cert propriu chip reflectat în oglinda din faţă. Oamenii din jurul meu din bar se uită la mine ca la un smintit. Am băut peste măsură. Ce contează... Da domnilor, ce vă deranjează? Că sunt normal? Că vorbesc cu mine? Că îmi reproşez ceea ce voi nu sunteţi în stare să recunoaşteţi vreodată faţă de dumneavoastră? Întoarceţi-vă la normalitatea voastră! Pe mine lăsaţi-mă cu a mea...

În evul mediu, nebunii erau îmbarcaţi în corăbii şi trimişi departe. Astăzi, corabia nebunilor ar aştepta degeaba în port. Toţi se consideră normali.

Cu corpul balansat şi cu privirea dezechilibrată îi ignor pe toţi şi mă reîntorc la discursul pe care îl purtam cu imaginea din oglinda barului.

- Ce dracu mai aştepţi?
- Aştept să devin Tu!

Îmi dau seama că pentru mine cel care mă priveşte din oglindă, sunt mort. Mi-am furat şi uzurpat propriul loc al autolocuirii. Sunt aici dar mă privesc de dincolo. Îi provoc teamă propriului chip, am o mască autoperceptivă care trece de orice formă care poate fi înţeleasă. Sunt în-faţa feţei mele care mă vede inexistent.

Exist doar în urme de imagini proprii.

Am murit invizibil în faţa propriului chip. Mai pot fi zărit doar în reflectările abstracte din oglinzi. Sunt un fel de nemuritor mort.

Am reuşit să mor într-un mod imposibil.

Sunt ultimul număr din şirul lui Fibonacci. Fiinţa şi nefiinţa îmi vorbesc deodată: buzele-mi sunt de granit, ochi-mi sunt antistele iar în urechi am inelele lui Saturn. Desemnez ceea ce sunt prin Minele care mă inexistă. Care m-a preluat. Astfel îmi permit orice tulburare afectivă. Râd. Eul meu mă întreabă dacă fiinţa mea e justificată. Asta înseamnă că stau pe un loc nelocuibil... râd. Am reuşit să mor într-un mod imposibil... Nebunia este posibilă!

În bar sunt 73 de scaune, 16 mese, 41 de oameni, 14 femei brunete, 9 blonde, 61 de pahare pe mese, 4 sticle de vin, 11 lumini aprinse, 2 becuri arse, 2 afişe-reclamă la Jagermeister, 2 barmani şi o chelneriţă care mi-a oferit o aspirină... îngrijorată! Am multe obsesii de care vreau să scap. Numerotarea e una dintre ele...

Cu mâna dreaptă tremurândă duc la gură paharul şi sorb ultima picătură de tărie. La dracu, cât de singur sunt! Mă ridic de pe scaun şi mă împiedic de el. Nu există cauză şi de efect nu-mi pasă. Râd. Un gând mă duce la ideea de sinucidere. Nu o să o pot face niciodată. De fapt mi se pare o prostie. Dar dacă te sinucizi într-un mod inconştient?! Îmi iau dedublarea cu mine şi pornesc spre ieşire. Ating cu vârful degetelor scaunele din drumul meu şi le număr. Chipul meu din oglinda barului dispare şi el... Nu sunt nebun. Poate doar beat! Ies pe uşă... nu ştiu unde o să ajung...

Mă văd într-un salon de spital, neclintit, cu ochii deschişi şi nemişcaţi. Ating un înger de gelatină şi îi cer să mă protejeze. Tu eşti lângă mine şi îmi spui ceea ce nu voi auzi niciodată...

Tu nu mai vrei să-mi spui pe nume.
Eu, Eu nu mai vreau să fiu numit.
[...]

joi, 16 septembrie 2010

Toamna, imaginaţia nu are culoare!


De data asta imaginaţia este împotriva raţiunii.
Gândurile pe care le am, lucrurile pe care le imaginez au scăpat demult de sub controlul logicii. Pasiunea este necontrolată, spaţiul este umbrit de alb, locul în care mă găsesc nu are delimitare, mâinile pe care le întind nu prind nimic. Toate imaginile sunt parcă împrăştiate pe un panou de lemn din care ies chipuri necunoscute ce despică orice idee raţională. Gândindu-mă la cum poate fi stăpânită imaginaţia, mi-am adus aminte că am citit pe undeva, nu îmi mai aduc aminte exact unde, însă Pliniu cred că spunea ceva de genul: „de parcă ar exista om mai nefericit decât cel stăpânit de imaginaţia sa”. Nu ştiu de ce tind să cred în cuvintele lui Pliniu. Cu cât te pierzi mai mult în imaginile produse de imaginaţia ta cu atât acestea tind mai mult să devină reale. Real de imaginar.

Starea hipnotică pe care această toamnă o promite cu vehemenţă devine un fel de design polisenzorial. Acest Feng Shui tomnatic alimentează imaginaţia şi rupe efectiv raţiunea în două. E ca un fel de atenuare provizorie a unei istorii imaginate care nu s-a petrecut încă. O imagine fără culoare dar în care totul există natural.

Ce culoare are o frunză pe care o priveşti cu ochii închişi?

Poate că e vorba şi de un idealism transendental. Încerc să aflu ceva?! Cu siguranţă, însă nu mi-am dat încă seama ce! Şi paradoxul tocmai ăsta e: sunt conştient de faptul că încerc să aflu ce înseamnă imaginea imaginată în sine (niciodată nu voi afla) dar şi ştiu că nu pot face asta decât prin intermediul reprezentărilor, adică tot a imaginaţiei. Altfel spus, imaginaţia îmi spune că tot ceea ce „văd” există dar nu-l voi putea cunoaşte niciodată în sine. Cu toate acestea, această „lume” devine reală. Probabil din cauză că e toamnă. Sau poate din cauză că realul „celălalt”, realul comun mie, nouă, nu-mi mai convine. Pare mai interesant să priveşti o frunză cu ochii închişi, nu?!

După cum vă spuneam, toamna asta imaginaţia nu are culoare. Mi-am dat seama de asta încercând să nu-mi mai imaginez nimic. Proastă idee! Am ajuns să-mi imaginez şi mai mult. E ca şi când cineva îţi oferă să alegi un măr din două mere absolut identice. Şi tu stai să te gândeşti pe care să-l alegi!


Apropo, voi de câte ori râdeţi pe zi?

miercuri, 19 mai 2010

Kant - spaţiu şi timp! O expunere transcendentală!


Principala problemă a filosofiei lui Kant se reduce la întrebarea: cum puterea raţiunii (în general) poate accede la cunoaşteri obţinute independent de experienţă (văzută ca tot, ca unitate) adică la cunoaşteri a priori?

Ca şi răspuns sau ca soluţie la această întrebare, Kant propune criterii care să facă clar distincţia între o cunoaştere empirică şi o cunoaştere pur a priori care e „izvorâtă din intelectul pur şi din raţiunea pură”.
Astfel, criteriile celei din urmă, Kant le stabileşte a fi necesitatea şi stricta ei universalitate iar pornind de la aceasta el face o deosebire între judecăţile analitice şi judecăţile sintetice . Judecăţile sintetice pot fi a priori, de exemplu judecăţile matematice. Aici, însă apare o nouă problemă: cum judecăţile a priori sunt posibile? Pentru a răspunde la această întrebare Kant încearcă să descrie puterile cognitive ale spiritului şi în acest mod să explice baza pe care se vor fi aşezate judecăţile sintetice a priori. Pentru aceasta Kant va face un demers în a cerceta toate elementele care se găsesc în cunoaşterea sensibilă (Estetica transcendentală) şi mai apoi a elementelor din gândire (Logica transcendentală) – o diferenţă clară între sensibilitate şi intelect.

După cum se ştie, Kant şi-a împărţit lucrarea sa fundamentală, Critica Raţiunii Pure, în două mari părţi: „Teoria transcendentală a elementelor” şi „Metodologia transcendentală”. La rândul ei, prima parte se împarte în:
Estetica transcendentală, Analitica transcendentală şi Dialectica transcendentală.
În cele ce urmează, voi vorbi de prima parte, adică de Estetica transcendentală care se poate spune că într-adevăr stă la baza întregi teorii
filosofice a lui Kant. După cum se ştie, Kant înţelege prin „Estetica transcendentală” acea parte a Critici Raţiunii Pure care se ocupă de principiile sensibilităţii, care cercetează într-un mod critic condiţiile de ordin aprioric ale intuiţiei obiective şi dă răspunsuri la întrebarea: cum e posibilă matematica pură?

Astfel, după Kant, obiectul principal al Esteticii transcendentale îl constituie sensibilitatea care reprezintă primul pas în cunoaştere, ea fiind cea care fundamentează matematica pură.

Pe scurt, în partea întâi a Esteticii, Kant spune că modul prin care s-ar raporta o cunoaştere la obiectul nemijlocit şi prin care tinde orice gândire e intuiţia. Însă această intuiţie are loc doar dacă obiectul e dat, ceea ce nu e posibil numai în cazul în care obiectul afectează simţurile într-un fel; capacitatea de a primi reprezentări prin modul în care suntem afectaţi de obiecte este sensibilitatea; prin sensibilitate ne sunt date obiectele şi ea singură ne procură intuiţii; aceste intuiţii sunt gândite de către intelect şi din ele provin conceptele. Din acestea rezultă că efectul unui obiect asupra facultăţilor reprezentative este senzaţia, iar intuiţia care se raportează la obiecte cu ajutorul senzaţiei se numeşte empirică iar obiectul nedeterminat al ei se numeşte fenomen. Mai departe Kant face o distincţie între materia fenomenului (ceea ce face ca diversul fenomenului să poată fi ordonat în diferite raporturi); concluzia din aceasta este că dacă materia oricărui fenomen e dată a posteriori, forma ei trebuie să se afle a priori în simţire, iar această formă pură a sensibilităţii va fi intuiţie pură; prin urmare, sensibilitatea va releva de două forme pure de intuiţie sensibilă: spaţiul şi timpul.

Spaţiul şi timpul sunt intuiţiile pe care matematica pură le ia ca bază a tuturor cunoştinţelor şi judecăţilor ei, care vor fi apodictice şi necesare.
Ştim astfel că spaţiul şi timpul sunt forme ale sensibilităţii şi îşi au fundamentul în natura subiectului constituind condiţiile în care poate deveni obiect al cunoaşterii. Fiind intuiţii pure a priori ale sensibilităţii, iar sensibilitatea fiind o facultate pur receptivă, atunci spaţiul şi timpul vor fi condiţii formale ale sensibilităţii pentru că lor trebuie să li se dea un conţinut, adică senzaţiile. Prin urmare, spaţiul şi timpul vor deveni funcţii ale sensibilităţii pin care materialul obţinut de simţuri e organizat devenind astfel obiect (noţiunile din matematică vor primi valabilitate obiectivă numai prin faptul că ele sunt construite în intuiţie – cunoştinţele matematice sunt apodictice numai pentru că spaţiul şi timpul sunt intuiţii apriorice ale sensibilităţii).

Se pune o altă problemă: ce fel de senzaţii trebuie să li se dea spaţiului şi timpului.
Kant stabileşte că spaţiul şi timpul sunt moduri de reprezentare aprioric-obiective ale obiectelor externe şi interne, ele sunt intuiţii necesare şi universale şi nu simple senzaţii ale simţurilor cum ar fi culoarea, căldura, sunetul, etc.
Mai trebuie menţionat faptul că, în acest sens, spaţiul şi timpul reprezentate în ele însele,independent de senzaţii, adică de materia lor, nu înseamnă din punct de vedere cognitiv nimic. Numai când li se oferă un conţinut, o materie şi când se aplică la senzaţii devin din punct de vedere teoretic eficiente. Timpul, ca formă a simţului intern, este mai general decât spaţiul deoarece prin timp se percepe tot ce se prezintă simţurilor noastre (adică atât obiectele externe cât şi ceea ce se întâmplă în noi), iar prin spaţiu se înţelege numai obiectele externe.

În cele ce urmează, se pune problema intuirii spaţiului şi a timpului din punct de vedere al simţului extern (prin care ne prezentăm obiectele ca fiind în afara noastră şi ca fiind situate toate în spaţiu) şi al simţului intern (prin care simţirea noastră se intuieşte pe sine).

După cum se ştie, Kant spune că în cunoaşterea senzorială există unele aspecte ce nu pot fi acceptate ca fiind obţinute empiric. Prin urmare, ideile noastre despre spaţiu şi timp reprezintă mai mult forma decât conţinutul experienţei şi ne ajută la a structura senzorialul dat în actul simţirii. Kant constată că spaţiul şi timpul ţin de un caracter fundamental şi sunt pretutindeni prezente, prin urmare spaţiul constituie forma tuturor fenomenelor simţului extern, adică condiţiile de ordin subiectiv a senzorialităţii aflate la baza intuiţiei noastre externe, iar timpul constituie forma simţului intern, adică a intuirii de noi înşine şi a stării noastre interne.
Mai trebuie menţionat că, după Kant, ideile de spaţiu şi timp nu pot fi obţinute prin reflecţie asupra a ceea ce ne e dat empiric. Astfel, spaţiul nu e un concept empiric care să fi fost scos din experienţa externă, reprezentarea lui nu poate fi scoasă prin experienţă din raportul fenomenului extern pentru că însăşi experienţa externă nu poate fi posibilă decât cu ajutorul acestei reprezentări. Prin urmare, spaţiul e o reprezentare necesară a priori ce stă la baza tuturor intuiţilor externe (toate lucrurile pot dispărea în spaţiu, spaţiul nu poate însă dispărea) şi fiind considerat ca şi condiţie a posibilităţii fenomenelor, el stă necesar şi la baza fenomenului extern (nu sunt deci posibile fenomenele fără spaţiu). Pe de altă parte, spaţiul nu e un concept discursiv ci o intuiţie pură. Spaţiile particulare nu sunt exemple de spaţiu ci limitări sau părţi ale unuia şi aceluiaşi spaţiu.

Spaţiile diferite nu sunt succesive ci simultane.
Timpurile diferite nu sunt simultane ci succesive.

La cele de mai sus, mai trebuie adăugat faptul că spaţiul, reprezentarea originară a lui este intuiţia a priori şi nu un concept iar alături de timp ne oferă un element necesar în rezolvarea problemei generale a filosofiei transcendentale: posibilitatea judecăţilor sintetice a priori.
Concluzionând, spaţiul şi deopotrivă timpul nu sunt abstrase din intuiţii ci ele trebuie să fie prezente pentru ca în general o oarecare intuiţie să fie obiectiv şi subiectiv posibilă.
Astfel, în gândire se poate înlătura ca neexistând din spaţiu şi timp tot ce există acolo dar nu putem să înlăturăm spaţiul şi timpul înşişi pentru că odată cu înlăturarea lor şi implicit a lumii empirice ne-am înlătura şi Eul gândit ca fiind inexistent faţă de el însuşi, iar aceasta nu este posibil.
Prin urmare, spaţiul şi timpul sunt intuiţii pure a priori, sunt joncţiuni ale intelectului.

Însă, atât spaţiul cât şi timpul sunt necesare doar în măsura în care ele sunt condiţii ale posibilităţii oricărei experienţe interioare sau exterioare, iar dacă se face abstracţie de experienţă şi inclusiv de reprezentare în general, spaţiul şi timpul devin nimic, adică ele au o realitate empirică şi o idealitate transcendentală.

În cele din urmă, spaţiul se raportează la fenomen având o realitate obiectivă în cunoaştere, întrucât fiind presupus de toate fenomenele dar neavând însă realitate absolută, căci făcându-se abstracţie de intuiţia sensibilă, oricare formă de spaţiu ar dispărea.
Din cele de mai sus reiese că spaţiul şi alături de el timpul, constituie singurule elemente de ordin a priori ale sensibilităţii, iar toate celelalte date presupun deopotrivă spaţiu şi timp.
După cum s-a văzut, spaţiul şi timpul sunt probleme generale importante discutate în Estetica transcendentală. Sensibilitatea constituie prima etapă în cunoaştere, ea dându-ne materia cunoaşterii şi totodată am văzut că ea, sensibilitatea, e condiţionată de cele două forme pure a priori spaţiul şi timpul, iar senzaţiile,- conţinutul, pentru a ne da cunoaşterea despre un fenomen au nevoie de ordonare spaţială şi temporală, de o formă.
Pentru a avea o cunoaştere propriu-zisă însă, avem nevoie atât de sensibilitate cât şi de intelect.

Prin sensibilitate avem cunoştinţe subiective, percepţii imediate care devin cunoştinţe generale printr-o sinteză, printr-o prelucrare a lor, prin ajutorul intelectului. Sensibilitatea ne dă numai intuiţii, numai reprezentări de obiecte. Intelectul ne dă cunoştinţe propriu-zise. Sensibilitatea ne dă cunoştinţe, intelectul ne face să le gândim, iar cea care se află între ele este imaginaţia.
Am văzut astfel că intuiţiile şi conceptele sunt elementele constitutive ale oricărei cunoaşteri, iar ele trebuie să se îmbine laolaltă. E necesar astfel ca în îmbinarea lor, intuiţiile să fie intelectualizate iar conceptele să fie sensibilizate.