despre aşteptare şi aşteptări

am aşteptat mult azi mai mult decât oricând fără ca să ştiu ce şi de ce aştept dar aşa m-am trezit cu această senzaţie că trebuie să aştept şi-am aşteptat în timp ce-mi beam cafeaua vreun sfârşit de lume vreo apocalipsă neanunţată sau măcar vreo iarnă bizară în care nimeni nu ştie cum e să ningă şi încă beau cafea şi încă aştept şi mă strecor în oameni pe care nu-i cunosc şi le imaginez vieţile pe care niciodată nu le voi putea trăi şi le trăiesc vieţile pe care întotdeauna şi le-au imaginat şi le sunt distanţa dintre ei şi ei pentru că e mai uşor pentru că e mai imposibil pentru că refuz să trăiesc în mine pentru că nu ştiu ce sânge îmi bate în inimă acum pentru că şi între mine şi mine e ceva poate tu poate orice poate oricine şi poate că de-asta aştept aştept să-mi spui de nu ştii cumva cu mine ce-o mai fi dar aştept degeaba şi aştept demult şi nici cafea nu mai am şi e deja seara şi mă întreb ce dracu aş putea să aştept dacă nu ştiu ce mă aşteaptă...

despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie)

iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi mi-e gura uscată şi sunt uşor schizoid şi mă străbate o contradicţie absurdă în starea mea de a fi şi mă gândesc la toţi cei care mă trăiesc şi mă împart şi mă despart şi mă poartă în ei şi unora le sunt leac împotriva otrăvii altora le sunt otravă pe unii îi sufoc şi multora le respir toamnă şi ce mai e de respirat mai sunt şi alţii cărora le iubesc în locul lor ceea ce ei nu ştiu să iubească şi mai sunt şi câţiva care mă poartă doar pentru că vor dar sunt puţini şi mai eşti şi tu iar ţie ţi-aş arăta totul fără ca să-ţi ascund altceva decât pe mine însumi dar tu mă porţi în tremurul cărnii aromate de măr nedefinit nedefinitizat şi mă pierzi şi-mi taci în fiecare dimineaţă şi nici nu ştii dacă seara mă vei mai găsi dar nu contează eu oricum am să-ţi apar cândva mai devreme cândva mai târziu cândva mai oricum cândva mai oricând întotdeauna nesăbuit neîntregit şi chiar dacă am cea mai pură raţiune impură ai să te bucuri să mă porţi pentru că toţi mă poartă în ei şi eu nu port în mine nimic altceva decât pe toţi la un loc şi uite că iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi sub cap am o infinitate de insomnii şi uite aşa îţi vine câteodată să culegi de pe oriunde umbre de fluturi pe care să ţi le înfigi adânc în irişi şi să-ţi doreşti ca lumea din tine să fie aspru de frumoasă

acest alt-cineva

fragment

[...]

Mă găsesc greu. Nu aţi simţit uneori că nu vă aparţineţi? Că acel cineva care trăieşte în voi e un necunoscut? Că nu ştiţi nimic despre el? Aşa mă simt eu acum! Simt că tot ce e în mine nu îmi aparţine, că cineva, alt-cineva, s-a instalat fără voia mea în acest corp despre care spun că e al meu. Acest alt-cineva mă priveşte lung atunci când am ochii închişi şi mârâie ameninţător la mine gata fiind să-mi sfâşie propriile nervuri cerebrale. Îl urăsc pe acest alt-cineva care trăieşte acum în mine. Nu semănăm deloc. Se hrăneşte cu tragedii, nu-i pasă de reguli, are o singură voce, nu doarme niciodată, nimic nu-l face fericit. De cele mai multe ori stă pierdut prin ochii mei şi se relaxează privindu-i pe cei care mă cunosc şi care acum se întreabă ce dracu am, cine sunt. Degeaba le-aş răspunde şi aş încerca să le explic că eu nu sunt eu fiindcă aceste cuvinte care îmi scapă pe buze nu sunt spuse de mine. Acest alt-cineva le vorbeşte, acest alt-cineva mă vorbeşte. Şi cum aş putea să-i conving pe toţi că sunt aruncat afară din mine de acest alt-cineva? De pe buzele cui să le vorbesc? Probabil că ale nimănui... De fapt, pentru a mă repune pe mine în mine şi a-l îndepărta pe acest alt-cineva, va trebui să devin şi eu alt-cineva... şi eu, eu nu pot fi alt-cineva...

Unde sunt? Nu m-aţi văzut cumva din întâmplare? Dacă mă veţi întâlni să nu mă lăsaţi cumva să vă scap. Asta pentru că cel mai bine ştiu să mă ascund. Sau nu, cel mai bine ştiu să mă pierd...

Privesc privirea, mor moartea, aştept aşteptarea, tac tăcerea, uit uitarea, merg mersul, liniştesc liniştea, ştiind că ceva, alt-ceva e totul...

[...]

Nebunie - continuare "Nu ma numesc Eu!"

[...]

Sunt acolo unde am uitat că voi fi. Acea lumină din tavan nu-mi oferă înţelepciune decât o durere de cap pe care de fapt nu o simt. Nu înţeleg de ce nu pot să-mi mişc mâinile. Nu pot să-mi întorc privirea. La un moment dat, am avut impresia că te-am zărit. E ca şi când tu ai fi răsărit în calea umbrei mele...

Sunt normal de nebun. De ceva timp am început să beau mult. Cârciuma în care sunt acum e plină de fum, de oameni care râd. Aici, de obicei, vin dimineaţa să-mi beau cafeaua. Ţin un pahar de tărie în mână şi încerc să-mi imaginez vise pe care să le visez. Vise visate. Îmi place cum mă clatin. Am un balans care îmi echilibrează gândurile. De ceva vreme sunt singur. Îmi aduc aminte de cum te-am întâlnit în dimineaţa aceea în care ne-am spus pe nume... de dimineaţa în care mi-am imaginat dimineaţa noastră... A trecut mult timp de atunci. Tu eşti undeva, într-o altă distanţă probabil... într-o altă totalitate. Eu nu mai sunt reperul iniţial. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Totul poate să se ducă dracului. Râd ca un imbecil de nebunia mea patetică. Îmi ofer o înţelepciune autistă, încercând să-mi ţin echilibrul în dezechilibrarea mea. Mi se pare că lucrurile sunt făcute pentru a fi acceptate... aceasta e noua mea iluzie care mi se pare rezonabilă. Nu mă interesează câte limite trec atâta timp cât le las în urmă. Vreau să cuceresc tot ce se poate cuceri. Victimele nu au importanţă. Nu mai gândesc demult în bine sau rău... Totul mi se pare rezonabil. „De ce nu?”. E singura întrebare pe care o admit. Nu vreau să am un destin mediocru. Utilitatea paradoxului o găsesc necesară. De aceea imposibilul mi se pare posibil, de aceea mă admit într-un mod neadmisibil. Mă urăsc fiindcă nu vreau să mă urăsc. Din această cauză şi viitorul mi s-a părut întotdeauna previzibil...

Îmi place să fiu singur dar înconjurat de oameni. Ce sens are singurătatea dacă nu e cineva care să observe că eşti singur? Din locul în care mă aflu, ridic capul cu greutate şi zăresc în faţa mea oglinda din spatele barului unde sunt înşiruite sticlele cu alcool. M-am întrebat întotdeauna de ce există oglinzi în baruri, în spatele locului în care sunt puse sticlele. Probabil ca să dea senzaţia de mult, de nesfârşit. Sticle mai multe cu băutură îţi dau senzaţia de linişte. Ajunge la toţi... Când cineva te priveşte uitându-te într-o oglindă, te vede în exemplar dublu. De data asta multiplul învinge unul... În oglinda din faţa mea văd tot ce se întâmplă în spatele meu. Imaginea e deformată din cauza fumului din bar. Am impresia că imaginea este ieşită dintr-un tablou de Dali. Scaunele se scurg, feţele oamenilor sunt groteşti şi se preling într-un mod vulgar peste paharele pe care le duc la gură. În acest tablou inversat mă zăresc şi pe mine. Ochii mei nu-mi transmit nimic. Timpul parcă nu m-a atins, îmi spun. Sunt parcă la masă cu Nero şi îi întind o brichetă. Mă numesc altfel cu toate că nu-mi aduc aminte să-mi fi schimbat numele. Figura mea exprimă ceva ce nu mă obosesc să înţeleg. E ca şi când Eul meu există pentru că s-a săturat de mine şi acum îşi oferă sieşi un moment de relaxare. Orice autojudecată mi se pare lipsită de sens. Sunt, cumva, mulţumit de mine. Mi-am imaginat o realitate în care nu mai pot fi ajuns. Am fugit să mă ascund de mine în ea... M-am născut după începutul atemporalităţii. De aceea sunt obsedat de numerotări...

- Cine eşti?
- De ce mă întrebi?
- Pentru că mă recunosc în mine!

Poate fii nebun un nebun? Am o idee despre adevăr pe care vreau să o împărtăşesc. Adevărul e simplu. Mult prea simplu. Nu se impune cu toate că avem impresia că îl căutăm. Când îl găsim, nu ne convine. Minciuna are două litere în plus şi cântăreşte prin urmare mai mult... Uite un adevăr incontestabil! Mi-am uitat deliberat întreaga viaţă. Am devenit inexplicabil. Mai nou îmi plac holurile de spital, mă obsedează indivizii cu probleme psihiatrice. Sunt plini de absenţe în lumea lor totală. Ca să-i înţeleg trebuie să fur fărâme din adevărurile lor. Albastrul e uman, pixul e instrument de tortură, scaunul e tron, boabele de fasole sunt zafire. O lume în care nu există numai o singură şansă. Totul este posibil. Imposibilul există pentru că e real. Mă complac în aceste iluzii gentile. Prefer să fiu absent. Absenţa mea mă percepe prezent. Sunt în afară de mine şi mă strig pentru a-mi atrage atenţia că nu exist. Sunt deja o idee de Altfel şi îndrăznesc a lipsi. Sufăr de un distructiv, teoretic, receptiv instinct. Mă vând pe grame de fericire şi sunt imunizat cu ser de nebunie. Îmi găsesc o multitudine de nume pentru că mă pot numi oricum. Trebuie doar să le păstrez în secret. Nu este nevoie ca cineva să-mi spună pe nume, să privească prin ochii mei. Mă găsesc şi singur pentru că ştiu că sunt pierdut. Lumile mele secrete îmi aparţin în totalitate. Creez ce doresc. Şi nu-i chiar aşa de rău...

În ordinul Iluminaţilor, Goethe avea un nume secret. Se numea Abaris, care însemna
Hiperboreanul, adică cel care vine de undeva din nord. Creatorul doctorului Faust avea şi el o viaţă secretă în care se credea normal...

Nu mai vreau să evit nici o nebunie. Toată viaţa le-am evitat. Mi-am calculat fiecare pas pe care l-am făcut. Fiecare drum a pornit de la a gândi potenţialitatea, a prevede drumul, urmat de liniştea găsirii preînţelese a Actului în sine. Vreau să-mi ofer surprize, noutăţi, lucruri pe care să nu le înţeleg, de care să mă bucur fără ca să mă întreb ce înseamnă bucuria sau cât durează. Vreau să fiu nebunul dintr-o lume normală şi nu invers. Iar dacă nu există o lume normală, pot să o creez. O să pun palma pe masă şi o să joc acel joc mexican în care încerci să strecori în viteză vârful unui cuţit ascuţit printre degete... O să-mi încurc sinapsele şi o să fac din centri nervoşi un labirint care nu duce nici înspre interior nici înspre exterior. Mă voi pierde în mine pentru că nu are cine să mă găsească. M-am eliberat de toate amintirile. Râd ca un imbecil. Dar asta îmi place.

Goya a început să picteze la pierderea auzului. Probabil că numai aşa a putut să picteze „Saturn devorându-şi fiii”. Nebunia poate fi acceptată dacă nu e auzită...

- Ce e cu paharul ăsta, îl întreb pe chelner!
- Doamna vi l-a oferit, răspunde el gesticulând din sprâncene către partea cealaltă a
tejghelei!
Mă mişc greoi şi reuşesc să-mi întorc privirea către locul indicat de barman. Pentru moment sunt enervat că cineva mi-a întrerupt dialogul pe care îl purtam cu mine privindu-mă în oglinda din faţă. În partea opusă locului de unde mă aflam, cineva mă priveşte insistent. E o tipă brunetă căreia nu-i disting însă foarte bine chipul din cauza fumului din bar. Îmi zâmbeşte. Îmi dau seama că vrea ceva de la mine. M-am săturat de oamenii care vor ceva de la mine. Nu mai am nimic de dat. Iau paharul de tărie în mână şi îi fac un semn de mulţumire întorcându-mă la fel de liniştit la gândurile mele. Însă nu pot să nu fiu curios cum cineva e atras de o faţă care se dedublează pe sine însuşi. Mă gândesc că oamenii sunt atraşi de ciudaţi, probabil pentru că asta le oferă un moment „nebunesc”. Dar, stimată doamnă, o nebunie începe cu o prea mare dorinţă inconştientă. Şi nu cred că eşti pregătită pentru asta...

- Pentru tine ce înseamnă fericire?
- Nimic! Nu mă mai gândesc demult la ea!

Încerc să găsesc argumente în favoarea nebuniei mele normale. Voi putea să înţeleg
nebunia, normal de nebun fiind, îmi spun. Această stare fluidă care mă cuprinde cu iz de psihoză şi demenţă îmi activează pentru-sinele. Ajung la acest punct al conştientizării de sine, adevărul care nu se caută ci doar se găseşte. Sunt în-sine pentru-sine. Am ajuns în ultima etapă a devenirii în care fiinţa coincide cu conştiinţa. Îmi vorbesc în mai multe limbi şi mă automodelez. Situaţia mea limită sunt eu. De aceea îmi şi creez copii. Mă autocopiez pentru a participa mai bine la mine.

În această ficţiune reală, mă multiplic pentru a mă aduna. Sunt nebun în sensul lui Erasmus, adică sunt uman. Raskolnikov nu a fost niciodată nebun. Poate doar excesiv de laş. Eu nu pot fi aşa. De aceea am renunţat conştient la tot. Pe tine te-am lăsat în urmă... nu ştiu unde ai rămas sau dacă te mai gândeşti să mă cauţi...

Pe Emma Bovary nu aş vrea să o cunosc niciodată. Nu ştiu de ce. Poate că nu aş avea răbdare să mă las cunoscut de ea. Nu mai am răbdare să fiu cunoscut de nimeni. Vreau să fiu pierdut în aceste lumi pe care le vede chipul meu din oglinda barului. Privindu-mi privirea deja încep să mă percep. A vedea înseamnă deja a percepe... E ca şi când priveşti un copac desenat şi începi să auzi vântul care bate frunzele. Dacă eu sunt absent înseamnă că pot fi oricum. Nu-mi lipseşte nimic. Copiile mele îmi sunt de ajuns. Ele dezbat fiecare reprezentare a imaginarului pe care eu îl fac real. Transcend şi mă împart în multiplul care mă adună.

Eu, Eu sunt Eu şi Eu!

Cineva mi-a spus într-o zi că mă vede aşa cum eu nu sunt de acord că sunt. Probabil că întodeauna m-am luptat cu mine şi normal că am pierdut. Poate că sunt ceea ce nu sunt. Vreau, prin urmare, să cad atât de jos până când voi ajunge în capătul hăului. Măcar mai jos de atât nu pot merge. Ce voi face de acolo? Primul lucru va fi să privesc în sus... Nu, nu sufăr de vreo deteriorare a comportamentului fiinţei mele. Voinţa mea e să fiu. Cum?! Nu ştiu. Poate doar normal de nebun.

Uite cum îmi găsesc subterfugii ale înţelesului meu. Caut într-una defecţiuni în memorie. Urăsc să-mi aduc aminte. Urăsc să am dreptate. E mai uşor să fii nebun... sau poate că e atât de greu încât unii niciodată nu-şi permit acest lux.

Îmi dau seama că am început să gândesc cu voce tare şi să-mi cert propriu chip reflectat în oglinda din faţă. Oamenii din jurul meu din bar se uită la mine ca la un smintit. Am băut peste măsură. Ce contează... Da domnilor, ce vă deranjează? Că sunt normal? Că vorbesc cu mine? Că îmi reproşez ceea ce voi nu sunteţi în stare să recunoaşteţi vreodată faţă de dumneavoastră? Întoarceţi-vă la normalitatea voastră! Pe mine lăsaţi-mă cu a mea...

În evul mediu, nebunii erau îmbarcaţi în corăbii şi trimişi departe. Astăzi, corabia nebunilor ar aştepta degeaba în port. Toţi se consideră normali.

Cu corpul balansat şi cu privirea dezechilibrată îi ignor pe toţi şi mă reîntorc la discursul pe care îl purtam cu imaginea din oglinda barului.

- Ce dracu mai aştepţi?
- Aştept să devin Tu!

Îmi dau seama că pentru mine cel care mă priveşte din oglindă, sunt mort. Mi-am furat şi uzurpat propriul loc al autolocuirii. Sunt aici dar mă privesc de dincolo. Îi provoc teamă propriului chip, am o mască autoperceptivă care trece de orice formă care poate fi înţeleasă. Sunt în-faţa feţei mele care mă vede inexistent.

Exist doar în urme de imagini proprii.

Am murit invizibil în faţa propriului chip. Mai pot fi zărit doar în reflectările abstracte din oglinzi. Sunt un fel de nemuritor mort.

Am reuşit să mor într-un mod imposibil.

Sunt ultimul număr din şirul lui Fibonacci. Fiinţa şi nefiinţa îmi vorbesc deodată: buzele-mi sunt de granit, ochi-mi sunt antistele iar în urechi am inelele lui Saturn. Desemnez ceea ce sunt prin Minele care mă inexistă. Care m-a preluat. Astfel îmi permit orice tulburare afectivă. Râd. Eul meu mă întreabă dacă fiinţa mea e justificată. Asta înseamnă că stau pe un loc nelocuibil... râd. Am reuşit să mor într-un mod imposibil... Nebunia este posibilă!

În bar sunt 73 de scaune, 16 mese, 41 de oameni, 14 femei brunete, 9 blonde, 61 de pahare pe mese, 4 sticle de vin, 11 lumini aprinse, 2 becuri arse, 2 afişe-reclamă la Jagermeister, 2 barmani şi o chelneriţă care mi-a oferit o aspirină... îngrijorată! Am multe obsesii de care vreau să scap. Numerotarea e una dintre ele...

Cu mâna dreaptă tremurândă duc la gură paharul şi sorb ultima picătură de tărie. La dracu, cât de singur sunt! Mă ridic de pe scaun şi mă împiedic de el. Nu există cauză şi de efect nu-mi pasă. Râd. Un gând mă duce la ideea de sinucidere. Nu o să o pot face niciodată. De fapt mi se pare o prostie. Dar dacă te sinucizi într-un mod inconştient?! Îmi iau dedublarea cu mine şi pornesc spre ieşire. Ating cu vârful degetelor scaunele din drumul meu şi le număr. Chipul meu din oglinda barului dispare şi el... Nu sunt nebun. Poate doar beat! Ies pe uşă... nu ştiu unde o să ajung...

Mă văd într-un salon de spital, neclintit, cu ochii deschişi şi nemişcaţi. Ating un înger de gelatină şi îi cer să mă protejeze. Tu eşti lângă mine şi îmi spui ceea ce nu voi auzi niciodată...

Tu nu mai vrei să-mi spui pe nume.
Eu, Eu nu mai vreau să fiu numit.
[...]

Despre sensul problemei alterităţii la Merleau-Ponty! Aşa câteva cuvinte...

Fenomenologia lui Merleau-Ponty este una care suspendă toate prejudecăţile clasice asupra conştiinţei şi asupra lumii, dar şi alternativa pe care o avea filosofia între o filosofie critică a conştiinţei şi un pozitivism scientist. Influenţat puternic de Husserl, Merleau-Ponty, fidel intenţionalităţii acestuia, va coborî mai mult către concret. El va ajunge la înţelegerea Lumii, a universului cărnii printr-o fenomenologie a corpului.

Conform spuselor lui J. Hyppolite, fenomenologia lui Merleau-Ponty coboară întreaga problematică a fiinţei şi a omului la orizontalitatea indiferentă, fără ierarhie ontologică…a situaţiei umane, « de a fi în lume ». Un loc important în această fenomenologie a corpului îl ocupă perceperea şi constituirea celuilalt, adică problema alterităţii. Avându-l pe Husserl ca punct de plecare, Merleau-Ponty, din dorinţa de a nu-şi contrazice maestrul, va răstălmăci teoria intersubiectivităţii a acestuia. Merleau-Ponty va insera în concepţia lui Husserl idei proprii precum: decentrarea subiectului prin apartenenţa la o lume comună ori împletirea dintre lumea mea şi a celorlalte trupuri.
Prin urmare, ne propunem sa vedem cum este înţeles celălalt de către Merleau-Ponty; mai bine zis : a) modul în care în perceperea alterităţii el ocoleşte solipsismul exterior şi dihotomiile dintre fiziologic (empirismul absolut) şi psihic (raţionalismul absolut), dintre eu şi obiect prin ideea fiinţei în lume şi prin comportament, b) apoi felul în care celălalt apare la nivelul limbajului (literatură, pictură, dialog), adică în viaţa culturală, c) iar în final, maniera în care Ponty reuşeşte să respingă solipsismul interior care se iveşte, după evitarea lui la nivelul vieţii naturale. Numai în acest moment în care Eu va putea fi cu adevărat declinat în Tu, iar apoi în Se. O relaţie de echivocitate, precum cea dintre trup şi minte; subiect şi obiect; interior şi exterior; sine şi lume, există de asemenea între eul propriu şi alteritate. Ceea ce mai intenţionează lucrarea de faţă este a arăta că aceasta relaţie chiasmatică şi ambiguă dintre dualităţi, în cazul de faţă eu-celalalt, nu este una haotică datorată amestecului, ci una sinergică datorată întrepătrunderii şi reciprocităţii termenilor.

Fenomenologia corporalităţii a lui Merleau-Ponty postulează imposibilitatea de a gândi natura exterioară şi alteritatea fără referinţă la natura corpului. Relaţia dintre eu şi semenul meu este asemănătoare celui dintre părţile corpului. Ambiguitatea relaţiei eu-celălalt va fi tradusă prin ambiguitatea corpului:
…aşa cum părţile corpului meu formează împreună un sistem, corpul meu şi al semenului meu formează împreună un întreg.

Ambiguitatea corpului. Potrivit lui Merleau-Ponty corpul nostru are în acelaşi timp un caracter intern şi extern, el este în acelaşi timp cel care vede, dar şi se vede; cel care atinge, dar şi se atinge; este un subiect care percepe lucrurile exterioare, dar şi se percepe pe sine între ele, el inter-mediază întreaga Lume. Din acest motiv toate obiectele vor deveni corporale: aşa cum obiectele vizibile devin pentru lumina care le (cu-)prinde (ca mediu) luminoase, tot aşa şi obiectele tangibile devin pentru corpul care le (cu-)prinde (ca mediu) corporale. Carnea este în acest fel organ de… cunoaştere.

Carnea va reflecta toată exterioritatea lumii. Întreaga Lume va deveni o reflecţie şi reflexie a cărnii deoarece re-prezentarea ei se face prin inter-mediul corpului. Având în vedere maniera chiasmatică în care e văzut corpul (trupul şi sufletul fiind doar nişte momente abstracte ale aceluiaşi întreg) prin reflectarea lumii (sau, în cazul lucrării de faţă, a alterităţii) putem înţelege atât perceperea (reflecţia, gândirea) cât şi oglindirea (reflexia). În „Le visible et l’invisible” corpul apare ca fiind asemenea oglinzii ce în interioritatea ei reflectă întreaga exterioritate a lumii:
Carnea relevă de un fenomen oglindă…Proiectarea vizuală a lumii în mine nu trebuie înţeleasă ca un raport intra-obiectiv de tipul lucru=trup, ci ca un raport umbră=trup…ca fenomen ce relevă de asemănare şi transcendenţă.[Prin raportul eu-umbra mea are loc o] extracţie a esenţei lucrului, a peliculei Fiinţei sau a « Aparenţei » sale.

Printr-un fel de narcisism, prin oglindirea însăşi a corpului nostru între exterior şi interior, vizibil şi invizibil, aparenţă şi Fiinţă apare o fisură pentru că cel care pipăie şi vede poate la rândul sau să se pipăie şi să se vadă. Mai mult, el poate să fie pipăit sau văzut de un altul şi atunci numai este un eu ce reflectează lumea pentru că şi celălalt aspiră la statutul de eu. Aşadar ambiguitatea corpului e trimisă în relaţia eu-celălalt. Tocmai prin această ambiguitate, Merleau-Ponty va reuşi să ocolească primejdia idealismului subiectiv şi a solipsismului absolut.

Într-unul din cursurile sale despre experienţa celuilalt, Merleau-Ponty afirmă că problema celuilalt nu poate fi pusă nici de o filozofie pur empirică, nici de una pur raţională. Pe de o parte dacă sinele se reduce la o serie de stări de conştiinţă pe care le găsesc în el, iar celălalt constituie o altă serie de stări de conştiinţă distincte de ale sinelui nu se va putea spune în nici un caz că eul propriu îl afirmă pe celălalt. Pe de altă, parte celălalt trebuie să apară asemenea eului propriu ca spirit, iar corpul lui nu mai ţine de esenţă, atunci el nu mai poate fi văzut.. În aceste două cazuri problema celuilalt este pur şi simplu fără sens. Există, însă, o problema celuilalt de îndată ce se admite un spirit încarnat cu care se poate intra în contact.
În Fenomenologia percepţiei, unde Mereleau-Ponty a acordat un întreg capitol problemei alterităţii şi încercărilor de-a evita solipsismul; relaţia dintre eu şi celălalt nu este una de forma ego-obiect, dar nici una dintre două ego-uri.

Corpul celuilalt pe care eul propriu îl sesizează nu apare asemenea obiectelor. Dacă se identifică corpul celuilalt cu un obiect, aşa cum fac biologii (Lachelier de exemplu); dacă el este o grămadă de organe a căror descriere o găsesc în planşele de anatomie, atunci corpul celuilalt, dar şi cel propriu, nu mai este locuit (de către conştiinţă). Merleau-Ponty afirmă că există două modalităţi de a fi: fiinţa-în-sine (clasa obiectelor) şi fiinţa-pentru-sine (conştiinţa). Ori, a considera pe celălalt obiect înseamnă a include conştiinţa în cadrul fiinţei-în-sine, ceea ce intră în contradicţie cu propoziţia afirmată anterior.

Alteritatea nu apare însă nici ca ego. Dacă ar fi aşa, atunci semenul ar trebui la rândul său să conceapă lumea asemenea eului meu şi prin urmare eu nu aş mai fi constituantul lumii. Mai mult, chiar dacă eul propriu ar accepta că şi celălalt constituie lumea, aceasta se realizează tot în interiorul eului propriu: tot eu aş constitui-o şi pe ea, ca atare aş fi din nou singurul constituant.

Alteritatea nu poate fi, deci, nici simplu obiect, nici simplu ego. Ieşirea din această antinomie e aceea de a vedea omul ca şi subiect al unui comportament, ca fiinţă în lume. Corpul celuilalt pentru eu şi al eului propriu pentru celălalt vor apărea drept comportamente. Luând actul de a muşca drept exemplu de comportament, Ponty evidenţiază semnificaţia intersubiectivă pe care aceasta o are: copilul de cincisprezece luni, chiar dacă nu s-a văzut în oglindă îşi recunoaşte prin celălalt dinţii şi maxilarul şi funcţia lor de a muşca. Acest exemplu dovedeşte că alături de subiectul percepător mai există un subiect pre-personal, toţi oamenii devenind astfel subiecţi anonimi ai percepţiei. Eu percep poate fi înlocuit cu se percepe. Numai în aşa fel celălalt poate exista alături de mine. În acest mod se ajunge la o manieră familiară de a trata lumea:
corpul meu va percepe corpul altuia ca o prelungire miraculoasă a propriilor sale intenţii.

Sinele, va declara Merleau-Ponty mai târziu în Le visible et l’invisible, este de fapt la origine anonim şi general , o abatere de la un « Nimeni » originar, dar nu un nimic absolut , ci un anumit neant , împotmolit într-o deschidere locală şi temporală.

Despre acest eu pre-personal, anonim, natural se vorbeşte şi în Proza lumii. Se schimbă, însă, domeniile: limbajul (înţeles ca act al vorbirii) ia locul percepţiei. Aici eu vorbesc devine se vorbeşte. Limbajul este el însuşi o carne chiar dacă una mai subtilă pentru că între vorbitor şi referent se manifestă aceeaşi reversibilitate ca între văzător şi vizibil. Limbajul poate fi surprins, după Merleau-Ponty, sub două aspecte: limbajul vorbit (langage parle) şi limbajul vorbitor (langage parlant). În primul caz limbajul este ocultat de către sens, el se face uitat. În cel de al doilea caz limbajul este expresiv, se alunecă de la semne către sens fără ca semnele să se şteargă. Limbajul vorbitor este specific literaturii. Ea schimbă semnificaţiile obişnuite ale cuvintelor şi instalează cititorul în acel loc al gândirii în care nu ar fi ajuns niciodată fără ajutorul autorului. Prin acest limbaj vorbitor se realizează o veritabilă experienţă a alterităţii: un alt eu ne deschide către un alt sens şi ne reface după imaginea sa.

Dialogul, ca vorbire de la distanţă are prin definiţie un rol intersubiectiv. În dialog eu şi celălalt suntem două cercuri aproape concentrice care nu se disting decât printr-un uşor decalaj misterios. Acelaşi rol al dialogului e afirmat şi în Fenomenologia percepţiei. Prin experienţa dialogului se ţese un teren comun între eu şi altul şi se depăşeşte legătura iniţială din viată naturală , cea a comportamentului. Întrepătrunderea dintre eu şi altul este una perfectă.
Există aici o fiinţă în doi, iar celălalt nu mai este pentru mine un simplu comportament în câmpul meu transcendental, după cum nici eu nu mai sunt al lui, ci colaborăm într-o reciprocitate perfectă, perspectivele noastre lunecă una în alta, coexistăm de-a lungul aceleiaşi lumi.

Pictura este şi ea o formă de limbaj; ea foloseşte percepţia ca mijloc de comunicare între artist şi public. Rolul ei nu mai este acela din perioada clasică de a imita natura, adică vizibilul , ci de a face vizibil – în modul acesta este ea văzută de Cezanne şi Klee. Ea nu reflectă lumea ca o oglindă, ci producând-o printr-un proces creator ea produce vizibilul. Pictura îl face pe celălalt să vadă ceea este dincolo de vizibil, invizibilul:
Pictura dă o existentă vizibilă pentru ceea ce vederea profană (adică celălalt) crede invizibil…Această vedere…dincolo de datul vizual oferă acces către o textură a fiinţei.

Rolul esenţial al celuilalt constă în faptul că pictura, ca formă de cultură, are nevoie de un public care s-o aprecieze.


Până percepţia celuilalt s-a putut înţelege prin comportament, prin subiectul pre-personal şi anonim care se găseşte la originile celui personal şi conştient, comunicarea făcându-se prin limbaj: literatură, dialog, pictură. Totuşi problema alterităţii nu a fost epuizată, dificultăţile se ivesc pe parcursul investigaţiei. Solipsismul nu este în totalitate evitat, rămâne prezent un solipsism interior. Amintim din nou că dificultatea problemei alterităţii ţine de echivocitatea conceptului ce corp. Prin corp Merleau-Ponty nu înţelege un obiect din fiziologie, ci corpul experienţei trăite. Aşadar conflictul cu celălalt şi solipsismul nu dispar o dată cu integrarea subiectului personal în cel pre-personal, ci se opresc momentul în care încercăm să-l trăim pe celălalt.

Merleau-Ponty ia doliul ca exemplu de situaţie trăită. Noi putem participa la aceste trăiri ale semenului nostru printr-un imbold de prietenie însă totuşi aceste trăiri nu sunt ale noastre ci ale semenului. Acesta duce la imposibilitatea unei alianţe între mine şi celălalt, la imposibilitatea lui se, la un solipsism interior. Prin ideea unui singur Ego universal (asemenea lui Dumnezeu) care ar fi în interiorul fiecăruia, o astfel de trăire pare a fi posibilă. Fiecare îl poate iubi pe celălalt ca pe sine însuşi pentru că nu mai are nici un privilegiu faţă de acesta. Însă, în acest caz, nu vom mai avea de a face cu iubirea fiecăruia pentru aproapele său, ci cu o singură iubire universală. Deci, încă nu s-a ieşit din solipsism.

Relaţia eu-celălalt poate fi înţeleasă urmând schema politeismului. Se ajunge astfel la un solipsism plural care însă poate părea ridicol. Dar această idee pare ridicolă pentru că singurătatea şi comunicarea sunt văzute ca două alternative opuse. Ori Merleau-Ponty susţine că trebuie să vedem în cei doi termeni două momente ale aceluiaşi fenomen (la fel cum sufletul şi trupul sunt momente abstracte ale aceluiaşi întreg). Experienţa personală presupune în mod necesar pe celălalt deoarece ,în caz contrar, nu s-ar mai pute vorbi de solitudine, iar altul n-ar mai fi socotit inaccesibil. În această experienţă a celuilalt există o tensiune care face incontestabilă existenţa lui. Tensiunea ia forma ori eu, ori celălalt pentru că dacă eul e universal, percepând un altul îşi anulează universalitatea şi pe sine. Dar această tensiune în care fiecare alege împotriva celuilalt nu face în fond decât ca fiecare să se afirme reciproc.

Prin urmare, dovedirea celuilalt, nu se datorează unei iluzii, ci în urma unei sinergii, a unei împletiri chiasmatice ce se realizează printr-un act violent care este percepţia însăşi. Abia acum se poate pune la plural cuvântul Eu îşi se poate înţelege cum conştiinţa să fie surprinsă în modul lui Tu şi astfel, în modul lui Se (- problemă care de la început se cerea rezolvată), iar solipsismul să fie cu adevărat respins.

În concluzie, putem afirma că Merleau-Ponty a reuşit să rezolve antinomia eu-celălalt atât din exterior prin comportamentul care are la bază un fond anonim şi pre-personal, cât şi din interior prin tensiunea violentă ce o întâlnim în experienţa trăită. Adevărata experienţă a alterităţii se realizează prin limbaj, indiferent de formele pe care le ia. Aici se vede cum Merleau-Ponty reprezintă tocmai şarniera dintre o fenomenologie, ca filosofie a subiectului, şi anti-fenomenologie, ca filosofie a alterităţii şi a anonimităţii.