şi pe vremea lui kant ningea

în curând o să ningă
printre lumini şi moş crăciuni de tablă
pe străzi aglomerate de oameni
care aşteaptă să fie
mai buni

Busu nu anunţase la ştiri
am auzit-o doar zbierând la geam
fulgii moi i se topeau în palma nopţii
şi iar ningea pe furiş

mai fumez ţigara asta
un pahar de apă de la chiuveta
să nu uit să-mi iau în cameră
cred c-o să dorm
în curând o să ningă

kant n-avea dreptate
iubirea este o dorinţă
meta-fizică

a şti şi a crede

eu m-am oprit ce lume se destramă în jurul meu mereu nu întreb şi nici nu-mi pasă doar m-am oprit neclintit în acest oriunde niciunde de unde cad într-o iluzie sau două şi-mi vine să cred c-afară poate ninge că-n alţii poate plouă şi că doar mă joc cu psihoze crunte mărunte cu boli amare vulgare că sufăr de hipo şi hiper de toate şi ştiu că drumul spre mine ţi-e tatuat pe spate de altfel voi fi bine chiar dacă eu m-am oprit neclintit iar tu într-un niciunde oriunde mergi alergi voi fi bine chiar dacă-ntr-un fel deformat aromat ştiu c-au să mi se aşeze încet discret zăpezile cele mai tăcute prin inimi iar nopţile alea adânci netrăite le voi aduna oricum acum în stropi inegali pe care ţi-i voi picura pe sub gene alene cândva altcumva pentru ca visele să ţi se pară posibile credibile...

da...
am o mie de realităţi absente recente
din care pot să aleg
pentru că ştiu ce nu există încă
ce nu există încă ştiu că oricum va fi
dar nah decât să ştiu aş vrea totuşi să cred

acum ori niciodată şi niciodată întotdeauna

am chef de poveşti am chef de poveştile alea în care trăim acum ori niciodată şi niciodată întotdeauna când nu ştiu că sunt când nu ştii că eşti când sunt cum niciodată n-ai crezut că pot fi când absolutul este pur şi simplu şi eu cred în dumnezeu cred în orice şi nimic şi totul e perfect când totu-i frumos şi nici măcar nu ştim că e aşa când foile-mi sunt albe şi cuvintele-mi adorm prin inimă iar inima mi-o bate sângele tău când urechile-mi aud cum respiră oameni de zăpadă închipuiţi când noaptea te sperii fiindcă oamenii de zăpadă respiră şi eu îţi visez poveşti albastre cu flori de maci ce răsar de sub zăpadă şi tu îmi taci tăcerea de pe buze şi adormi şi eu rămân într-o poveste neterminată şi mi-aş dori ca zăpada să fie măcar anul ăsta albastră dar ştiu că nu va fi nimic nu va fi decât o poveste pentru că aşa sunt poveştile prin urmare nu-mi opri cuvântul înţeleg mai bine decât crezi ce înseamnă niciodată

în octombrie nimic nu e albastru

şi era octombrie
şi-n octombrie nimic nu e albastru
şi-n casă era frig
şi aş fi vrut să ne fie cald
să fierbem apă de ceai
şi ceaiul să aibă gust de enigmă şi de iasomie
şi culorile să ne înnebunească-n obraji
şi să fim nebuni şi noi...
doar atât
dar orele cădeau în brumă
şi era octombrie
şi-n octombrie nimic nu e albastru
şi parcă aş fi vrut să te întreb
mai ştii cum e să ningă
mai ştii că eu sunt?
şi parcă tu mi-ai fi spus
afară... afară ninge...
doar atât

secunda 61

secunda asta trecuse atât de repede
încât umbra zeilor rămase spintecată în patru
de două lame de cuţit trântite în ficat
ca dintr-o tăcere albastră
de unde sirene stricate ar cere o gură de apă sărată


sârma ghimpată drept ghirlandă
îmi strălucea deja la gât
verdele murdar îmi crescuse în palmă
şi nici nu mai apucasem să spun
că nu va mai ninge

alungă-mă, i-am zis
pierde-mă de mine, i-am zis
şi m-a alungat
şi m-a pierdut
secunda
m-a ascuns pe mine în mine
şi m-a lăsat
secunda, curva dracului,
întins pe ultima zăpadă