bustiera de chamois

ce simpli şi ce buni eram
nu căutam sensul zilelor şi
toate miroseau a lavandă
mai ales dimineţile

rarele dimineţi în care
păreai neînţeles de fericită
îţi înmuiai degetul în cana cu lapte
să vezi cât e de fierbinte
şi-apoi rupeai biscuiţii cu miere în două
aşteptând să-ţi zâmbesc

ca şi când nu-l înţelegeai pe dumnezeu

şi-atunci
ştiam că niciun dumnezeu
nu mă poate vindeca
decât tu

şi dimineţile tale
în care nu vroiam altceva decât
să-ţi număr pistruii cărămizii
ascunşi după bustiera de chamois

prima zi de toamnă

n-am să rămân aici
am să plec înaintea ultimei dimineţi
când un vultur cu un şarpe în gheare
va spinteca cerul proaspăt trezit
când oamenii şi florile tac
tac tăcerea morţii şi a lunii
când încă în visul tău neterminat
îţi bat prin inimă şi îţi respir şi
dorm

şi de plecat
plec în prima zi de toamnă
undeva unde frunzele au pistrui gălbui
şi umbrele se măsoară în picuri reci de ploaie
undeva unde tu ai mersul oamenilor grăbiţi
ce nu ştiu exact încotro merg
şi niciodată nu se opresc
poate chiar undeva unde oamenii... nu cunosc toamna

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi
te-aştept la colţul de stradă obişnuit
acolo unde împărţeam între noi un minut
acolo unde îţi dăruiam o secundă
dintr-un infinit

e prima zi de toamnă
n-ai să mă crezi