Ajung în tine dintr-o lume pe care-ai pierdut-o demult. Aduc cu mine copaci ce-ţi scutură-n priviri poveşti despre regate pe care le considerai inexistente. Vreau să vezi cum am fost visat împărţind planetele în galaxii şi galaxiile la infinit. Până la urmă, dac-aş fi fost visul tău, aş fi ajuns să fiu inexistent de real...
Şşşh... primeşte-mă în şoaptă, nu-ţi spune ţie că am ajuns. Lasă-te surprinsă când te vei trezi mâine dimineaţă şi nu-ţi vei mai recunoaşte vocea, corpul şi amintirile. Te vei obişnui şi cu bătăile ca de tunet ale noii tale inimi. Te vei obişnui şi cu actorii de plastic ce-ţi vor trăi de acum încolo printre gânduri. De obicei eu nu-i băgam în seama, dar tu poţi să-i distribui în orice vis pe care crezi că eu l-aş fi visat...
Îţi voi spune unde am fost până acum... ai răbdare! Am călătorit mult până să ajung în tine... visat. Am străbătut în mers secunde uriaşe, am luat micul dejun cu primul dumnezeu ştiut şi am decojit de întuneric prima zi de lumină. Apoi am zgâriat stele de gaz cu unghiile care de-abia ce-mi creşteau şi sub care încă mai am pete albe de căi lactee elicoidale, ca cele de lipsă de calciu. Şi am mai inventat arlechinii, poveştile cu îngerii care vor să devină oameni, triunghiul, relativitatea şirurilor de numere perfecte, culorile şi raţiunea... Şi nu, sufletul nu l-am inventat eu... În schimb, am descoperit visul... am descoperit că pot visa, că pot visa doar dacă sunt visul altcuiva...
Aşa că am ajuns. Sunt la marginea ta de viaţă. Închide-ţi buzele şi nu mă respira.
Lasă-mă să-ţi fiu doar vis, ca să pot visa şi eu...
