Trăim experienţa instantaneului!
Aici şi acum a devenit un imperativ necesar!
Nu e de ajuns că sunt fericit, că am ce îmi doresc, că nu am probleme medicale etc. Mai trebuie ca totul să se petreacă acum. Fără amânare, fără paranteze, fără prelungiri.
Totul trebuie comprimat. Timpul trebuie comprimat. Prezentul trebuie să devină absolut!
Aşteptarea nu-şi mai are sens. Altădată, fericirea era un sens al aşteptării, al drumului lung pe care trebuia să-l parcurgi. Acum fericirea s-a schimbat în clipă! Cu cât durează mai puţin cu atât e mai validă!
Totul devine pentru noi o urgenţă. Ne place să ne grăbim. Dar nu pentru a câştiga timp. Ci pentru a ne satisface nevoia de instantaneu. Cultul prezentului absolut. Încă o dată!
Noua condiţie temporală se impune ca o condiţie a existenţei proprii. Trebuie să prind nedeterminatul, să trăiesc nedeterminatul (prezentul) deoarece sunt înconjurat de ameninţări de tot felul, de incertitudini şi de riscuri! Aproape totul e susceptibil de a-mi alimenta sentimentele de nelinişte! Şi atunci trebuie să trăiesc, paradoxal, ceea ce nu simt! Adică prezentul!
Extazul clipei! Pentru că vrem să ne conservăm aici şi acum! Fac o poză, o văd, o transmit şi imediat o şterg din memoria aparatului, fără ca să o mai developez! Nedeterminatul îmi face bine! Ce fără de substanţă suntem!
Că am fost nu mai contează, că voi fi nu are sens!
