marți, 31 decembrie 2013

bufnițele-oameni




peste oraș cade un întuneric blând și inexplicabil prin care te poți rătăci ușor asta ți-am scris butonând o poveste într-o fereastră de chat și nici nu știu dacă ai citit probabil erai ocupată cu pierderea sinelui prin bucătărie oricum era o poveste cretină cu noi cu alții cu nimeni cu chipul-lună al papagenei căzută din cer în mijlocul unui vis despre care sunt mai mult ca sigur că nu a fost vis cu bufnițele-oameni și rațele-oameni care s-au dus să caute altundeva iluzii cu anul care a trecut și-n care nu am fost prezent de fapt habar nu am unde am fost poate în alți ani pe care încă nu i-am trăit ori în alții pe care i-am trăit de prea multe ori nu prea știu nu prea sunt sigur că vreau să știu ce mă așteaptă cine vine ori de ce scap până la urmă și gândirea pozitivă e fix o pulă o idee-pieton ce nu se asigură la colțul creierului și peste care trece foarte curând altcineva cu un camion întotdeauna altcineva te oprește din drum să te întrebe cât e ceasul ce-ai mai făcut ce-ai mai pierdut apoi merge mai departe ca și când n-ai fi existat dar nu-i bai indiferența este transparentă anodină și duce la o singurătate acceptabilă fără doar și poate în fiecare clipă vom aștepta o clipă mai bună îngenunchiați în realitatea uzată ca o gumă mestecată prea mult

de mâine voi începe o viață nouă ca toate celelalte începute în fiecare dimineață de până acum



photo: kim ngan ao

marți, 10 decembrie 2013

sinestezia este o anestezie cu viață



eu mă fac să fiu un mod de a fi eu aleg dar nu mă aleg eu privesc dar nu mă privesc eu sunt cel mai îndepărtat aproape al meu întotdeauna prezent dar niciodată conștient de prezența mea eu sunt toată lumea care a plecat din mine la schi la proteste la patinoar la o cafea la orice eu aștept pe canapea o altă viață în care să mă nasc la fel cred eu cred prea puțin eu știu culorile pe numele lor mic și le strig de exemplu mă albastrule unde dracu fugi seara după ce închid ușa cerului și culorile îmi răspund uneori dar culorile n-au buze ele au mâini și mâinile sunt de mâine ele nici nu există pentru că existența în sine sună a gol și golul e plin ochi de ochiuri de rouă prăjite în lumina încinsă e dimineții și dimineață e în fiecare zi dacă vrei dacă vreau dacă vrei să vreau voi privi pe fereastră pentru că fereastra mă desparte de iarnă fereastra e o despărțire în toată regula iar regula este regulată bine adică e periodică necesară și merită încălcată vreau să zic să respecți și ceea ce nu trebuie respectat să respiri iubirea printr-un plămân universal să nu uiți să o iei razna să nu îți pese că îți pasă fiindcă prin inima ta trece sângele tuturor necunoscuților

când mă iubești
trăiesc fără să-mi număr banii


photo: chillphotographie

vineri, 22 noiembrie 2013

e o prostie să crezi




nu știi ce ai până nu pierzi ce prostie draga mea oricum niciodată nu învățăm lecția pentru că noi nu aparținem nimănui la fel cum nimic nu ne aparține și începem vieți și dimineți și zile și mergem mai departe cu capetele plecate în fața unor călăi imaginari care nu ne iartă pentru că noi înșine acceptăm să fim sclavii unui salariu jalnic de parcă avem creiere din peturi de cola și cel mai ușor e să spunem că nu înțelegem ce se întâmplă că doar de ce dracu să depunem un efort să ieșim din neurastenii și nevroze mai bine căutăm resturi de viață în tomberoanele timpului și mergem și stăm și mergem și stăm și pierdem și credem c-am pierdut ceva și nici nu știm ce până când ajungem să nu ne mai pese de mizeria de pe mâini și sufletul nostru e ca un coridor de spital fără becuri prin care nu se mai poate ajunge nicăieri oricum e o prostie să crezi că oamenii pierd suflete draga mea eu cel puțin nu pierd decât chei dar nici nu știu dacă sunt om sunt doar paralizat în patul conștiinței iar de ridicat nu mă voi ridica fiindcă nu pot umbla peste cadavre tălpile mele sunt prea fine și iubesc patul acela vechi cu saltea denivelată în care ți-am sărutat întâia oară sânii fiindcă pe vremea aia nu vedeam că trece timpul și plantele nu se ofileau însă uite cum noi ne cunoaștem de-o viață și nici acum nu știm ce suntem flori magneți ori cuvinte și încă mai inventăm întrebări dar știu că într-o zi vei râde cu buzele mela draga mea vei fi fericită pentru că fericirea constă în uitare altfel spus dacă vrei să fii fericită încă de azi trebuie să uiți ziua de mâine

de fapt
întotdeauna e prea târziu să regreți că ți-ai permis să trăiești


photographer: Ovidiu Manoilescu
artist: Mauricio Silerio

marți, 5 noiembrie 2013

trevor reznik nu s-a mai trezit şi nici nu mai are de ce




suntem luptători de gherilă
iubim orice iubim oricât
suntem ca sarea care topeşte
gheaţa de pe şosele

uneori însă poezia moare
în viaţa celor care uită
şi nu e uşor să fii idiot
vă spun

ieri n-am luat lapte
îţi mulţumesc că mă iubeşti
nu trebuia să uiţi
mi-ai spus
cafeaua n-are poezie azi

apoi timpul s-a contractat la o zi
şi ziua la un minut şi minutul
la o secundă de care nu-mi pasă
zâmbesc învins ca trevor reznik
şi-adorm cu stomacul plin de iluzii

în jumătatea mea de vis
e lună plină


photo: michel picard

vineri, 18 octombrie 2013

mesaje subliminale



avem totul atunci când nu avem nimic oricum atunci când te țin de mână secundele sunt ani klingonieni care nici nu știu cât durează și nu mă gândesc la trecut nu mă gândesc la fabulații ori la calcule diferențiale pentru că acel nimic face ca totul să nu conteze

cu toate astea de anumite chestii nu putem scăpa oasele ne iau foc desenăm priviri în creion și străbatem un labirint de cutii de carton fără să știm de ce mai căutăm umbre fără sens care nu există decât pe lobul temporal atunci când noaptea se scurge în canalul de pe stradă și sufletul incert mângâiat de singurătate rămâne pe grilajul de fier călit

noi tu eu voi nu contează cine cu siguranță însă toți vom deveni spălători de trecut în halate murdare la un moment dat și-atunci n-am cum să nu scriu despre prostia de a iubi despre lumina aia care ne trece prin piele atunci când iubim despre cât de faină e o frunză pe care irisul tău plăpând o urmărește în cădere și despre uitarea de noi de tu de eu de voi

și-o să scriu și am dreptul să scriu pentru că am fost proprietar de balerine catifelate abrupte năucitoare știu cine e figaro cine e godot și cine-a inventat chibriturile mă numesc gabi și nu știu să uit

avem totul atunci când nu avem nimic asta ți-am șoptit însă tu ai adormit deja pe mâna mea amorțită și nu te împing mai încolo fiindcă mâine voi avea lipită de piele urma ochiului tău închis sub care uneori îmi imaginez că mă pot ascunde


photo: Krisztián Éder

marți, 8 octombrie 2013

touch my heart and fuck my soul



e bine e bine
ţin cură de slăbire morală
scad în greutate şi-ţi ofer
metamorfoze gratuite dimineaţa
la cafea când mâinile tale tremură
şi încerci să faci din fărâme de biscuţi
o fuziune a lui înainte cu înapoi

apoi aruncăm împreună
un ochi viu într-o lume moartă
ne umplem buzunarele de dovleci
de dragoni de telefoane şi chei
ieşim pe aceeaşi uşă intrăm în alte vieţi
îmi spui în grabă te iubesc
şi plouă plouă

ca şi când nu ne-am fi pierdut
seara ne găsim iar
fiecare în iluzia lui fiecare în perna lui
nimic nu e nou toate-s la fel
şi tu visezi visezi


photo: michel picard

miercuri, 2 octombrie 2013

edison şi lumina care ne-nconjoară



ultimul tricou
pe care l-am îmbrăcat
mirosea a lumină şi perwoll
apoi tu ai ieşit din casă
şi eu din viaţa mea

atât de simplu atât de aiurea

mi-am dat de mai multe ori
întâlnire cu viitorul
de fiecare dată motanul meu
mi-a spus nimeni nu te iartă
dacă tu nu te ierţi

apoi într-o seară
l-am întâlnit pe edison
i-am strigat eşti un idiot
înainte să inventezi becul
oamenii nu erau conştienţi
de întunericul care îi înconjoară
iar după ce l-ai inventat
cu toţii şi-au dat seama
de întunericul din ei

dar edison a tăcut
dumnezeu l-a blestemat
şi l-a transfomat într-un şoarece
pe care motanul meu
l-a înfulecat fericit

atât de simplu atât de aiurea

s-a făcut linişte s-a făcut toamnă
de lumină nu putem scăpa
ce ne-ncojoară ne aparţine
prin urmare
să nu ne fie teamă de cei care ne iubesc
decât de noi înşine atunci când iubim



photo: michel picard

sâmbătă, 21 septembrie 2013

închidem o ușă deschidem alta de fapt ușile nu există




niciodată nu putem
ajunge prea departe
în fiecare dimineață
închidem o ușă deschidem alta
mâncăm pe fugă un covrig
și căutăm update-uri disponibile
la viață

de fapt
cel mai trist este că trăim
într-un vis atât de unic
pe care nici măcar n-am fi
în stare să-l visăm

așa că astăzi am adormit
lângă pielea ta netedă
roșia montană era salvată
și mai știam că
n-am ce să găsesc fiindcă
nimic nu poate fi căutat

ascultă
ascultă-ți propria tăcere
ascultă
niciodată nu putem ajunge prea departe
de cei care ne trăiesc



photo: martin cote

marți, 3 septembrie 2013

șoseaua amară



pe șoseaua amară
zilele cad în gropi ce n-au ecou
și totul dispare
din fața ochiului conștient

uneori pot
să pipăi cu auzul
bostanii și viezurii grași
de care îmi povestea bunicul
alteori privesc
cum sunt lovite de asfințit
furnici flămânde
și oameni fără stăpân

acum însă
am pus hainele la uscat
nimic nu e departe doar noi ne îndepărtăm
pe șoseaua amară
viața nu e abstractă
ori iubești ori ești un fraier

și
să nu vă-ntrebați niciodată
cine sunteți
oricum voi nu vă puteți răspunde
iar cine știe
e demult plecat

pe șoseaua amară cade toamna dintr-un cer fără sfinți


photo: chillphotographie

joi, 22 august 2013

planeta îngheţată



avea pistrui pe sânul drept întotdeauna avea pistrui pe sânul drept când venea toamna şi eu îi spuneam nu mă recunoşti sunt pulsiunea unui eu imposibil de recunoscut nu mă recunoşti ieri am cules nuci din nucul de la universitate am fumat o ţigară pe scări şi am băut o cafea de la automatul din hol chiar lângă sala blaga unde mergeam la cursul de logică al lui drăghici şi uneori povesteam cu ciomoş şi codoban despre fiinţe şi iubiri în amurg apoi fără să vreau am trecut prin ekstazele timpului am întâlnit tot felul de ciudaţi ceasuri tăcute în gări de porţelan mlaştini şi elefanţi hectare întregi de ceai verde ploi incredibil de grele şi nopţi cu felinare şi radiohead şi robert plant şi floyd şi cât de aproape a fost să-mi rad sprâncenele după ce-am băut o sticlă întreagă de absinth verde în praga la poalele podului carol a fost singura dată când am visat cai liberi dar nu mai sunt cai liberi doar închipuiri şi uşi care duc în cealaltă parte a creierului partea futută de griji inutile în care nu vrei să ajungi şi de care fugi în fotoliul unui terapeut care îndeasă în tine medicamente şi metri de realitate care ţi se preling pe sub tălpi şi-aluneci aşa pe-o planetă îngheţată preţ de-o veşnicie preţ de-o atingere fără sens un fel de părere de rău care nu mai contează

azi soarele s-a cuibărit în inima ei şi ea avea pistrui pe sânul drept
întotdeauna avea pistrui pe sânul drept când venea toamna


photo: alexandr pecherskiy

luni, 19 august 2013

motani înaripaţi




e cald ca dracu
pe spate mă trec fiori de transpiraţie
şi clipele
devin verzi putrede neatinse

în perete lângă frigider
e o crăpătură
prin care poţi să priveşti
frunze albastre
motani înaripaţi ce mestecă
pumni întregi de caramele
şi sute de camere goale
în care nu vom ajunge niciodată
împreună

asta
dacă vrei să priveşti
dar ştiu că nu vrei
tu
ai traversat finitul lumii
fără mine
un martor te-a văzut
şi-acum te trădează
în faţa comitetului de bloc

seara trece talpa se răcoreşte
delfinii iau pilule de calmare
stai liniştită
am insecte în amprente

şi nici nu ştii că te ating



photo: terry richardson

sâmbătă, 10 august 2013

marker somatic



fugim călătorim iubim viața
și vânăm aurore boreale
fără să știm că trăim
într-un xxex temporal

mama îmi șterge obrazul
îmi spune
e un mister de ce
dumnezeu pune în ochii oamenilor
nori

eu mă liniștesc
trec prin mai multe vieți
până acum am găsit
tot ce nu se poate găsi
și am greșit
tot ce nu se poate greși

degeaba ne amăgim

în viață nu există rețete
decât de medicamente



photo: John Ciamillo

vineri, 26 iulie 2013

sushi X2



când ultimul băștinaș tasmanian william lamer a murit în 1869 dr george stohell care era un membru onorific al societății regale a tasmaniei l-a scos din mormânt și a făcut din pielea lui un săculeț de tutun pentru că așa era normal pentru că oamenii sunt animale ce produc gadgeturi și arme și în același timp spun că iubesc no matter what însă degeaba ne amăgim

suntem și vom fi dependenți de orice iluzie mai ales de iluzia sinelui și totul poate fi acceptat și acceptabil fiindcă o conștiință alcătuită din percepții succesive niciodată nu e conștientă

cu toate astea uitarea de sine nu e posibilă fiindcă eul întotdeauna revine Marele eu nu renunță la noi

ascultă stai 2 minute și ascultă
la ce iluzii poți renunța
și care sunt iluziile de care nu vei scăpa niciodată

știu nu răspunde
știu îți formezi singur convingerea că te așteaptă o viață întreagă înainte și-ți construiești viitorul pentru a avea un prezent care însă niciodată subliniez NICIODATĂ nu îți este îndeajuns

nu-i nimic diferența dintre totul și nimic e prea subtilă doar că uneori ne mai trezim în realitatea altora ca și când am căzut dintr-un elicopter și ne bucurăm că cineva ne-a făcut respirație gură la gură

vedeți nici măcar atunci nu ne aparținem

noi suntem ai altora

astăzi draga mea am mâncat sushi X2 am luat kilu de lubeniță la 1 leu și mi s-a părut că lumina din ochii oamenilor nu merită cumpărată pentru că privirile-s prea ieftine

până la urmă nu sunt sau sunt doar povești pe care ți le spun la cafea când tu mă iubești cel mai mult când mă atingi pe nas pe gene pe umeri și degetele tale nu sunt degete sunt o inimă învelită în unt de shea ce nu se mai
termină

luni, 22 iulie 2013

magic trick



a magic trick makes the world dissapear trebuie doar să te relaxezi şi nimic nu ţi se poate întâmpla la sfârşitul zilei eşti obosit de parc-ai fi trăit vieţile tuturor nenorociţilor sau toate nenorocirile vieţii oricum eu cel puţin mă simt epuizat mi-e greaţă de orice mănânc îmi transpiră mâinile sunt gheaţă la picioare oricât de cald ar fi şi nu mă pot abţine să nu arhivez amintiri pentru că totul e succesiv chiar şi adevărul chiar şi trecutul chiar şi tu îmi pari a fi un substitut precar al unei confuzii imposibile nimic mai mult nimic mai simplu nimic mai uimitor decât uitarea un fel de urmă expulzată în urmă un lucru simplu ca lumina ce deschide pentru prima dată ochii unui copil care atunci când va învăţa să iubească va învaţa şi să uite un pachet pe care dumnezeu ni-l pune în gentuţa de muşama şi ne trimite să urcăm un deal să coborâm o vale să greşim să ne suportăm să nu iertăm lucruri simple lucruri simple lucruri simple îţi spun arată-mi casa şi patul în care ne-am tras-o şi aruncă-mă afară din mine atunci când inima ta zburdă ca un miel nevrotic într-un câmp de maci

a magic trick makes the world dissapear

când tu exişti
carnea devine verb
iar atingerea rostire



foto: borak ertem

vineri, 12 iulie 2013

220 V



mi se pare atât de banal să vorbesc despre inimă și nici măcar nu sunt cardiolog să pot spune ceva despre ea doar am citit pe undeva că e un mușchi ațos opac și bine chituit care se restartează cu 220 V în rest mai știu că poate fi schimbată dar în ea nimic nu se poate schimba că singura boală din inima oamenilor e singurătatea că-n inimă raiul și iadul se amestecă și trăiesc licurici și povești și amintiri și crește busuioc și păpădiile sunt udate cu sânge și timpul n-are infinit și uneori doare a dracului de tare dar alteori durerea e dulce ca o amandină și nimic nu-i scapă inimii pentru că prin ea trebuie să treacă sfinții și ploile de toamnă și tot ce are sens și nonsens INIMA e o gară din care nu mai pleacă nici un tren din inimă pleacă doar alte inimi pentru că inima e un paradox inima e o prostie inima respiră ucide fute uită și iartă inima inimii mele e ca o biserică neterminată în care dumnezeu refuză să locuiască

din inimă îți spun că
degetul meu suferă de atingere
așa cum
ochii tăi suferă de privire

marți, 9 iulie 2013

la capătul sinelui vei găsi un logan



de fiecare dată când revin la mine înseamnă că tu m-ai pierdut dar niciodată n-o să învăţ oricum şi astăzi m-am găsit grav avariat ca un logan izbit cu faţa de un stâlp într-o noapte de iulie când toată omenirea suferă de sindromul general de adaptare şi toţi visează la vacanţe şi stelele se joacă pe cerul aspru violet al depresiilor şi parcă plouă şi cioburile-s toate împrăştiate iar eu pun capul urechea şi viaţa pe asfalt picurii dispar în bălţile nervoase şi aştept şi înţeleg cât de ciudat e să mă privesc prin proprii mei ochi pentru că uneori orice-aş face sunt singurul străin pe care niciodată n-o să ajung să-l cunosc îndeajuns de bine până la urmă nici tu n-ai înţeles că sinele meu nu poate fi găsit decât de degetul tău că atunci când mă apropiu de mine izbucnesc într-o hemoragie de hemofolic şi că-n inimă am doi magneţi cu poli opuşi care oricum mă ţin la distanţă

aşa că ia-mă înapoi
şi lasă-mă să te trăiesc
doar pe tine



photo: Silvia Grav

luni, 10 iunie 2013

dimineaţă cu melci



degetele noastre se atingeau timid ca două tentacule de melc
tu îmblânzeai cu privirea sfinţii din mine
iar eu îţi spuneam
bună dimineaţa
te iubesc
nu te îngrijora
pe pământ idioţii visează

luni, 13 mai 2013

când plouă mă voi trezi lefter şi voi căuta sensul vieţii ca şi goethe



5 sticle de plastic goale un pachet deschis de dunhill scrumiera plină de chiştoace o carte închisă aceleaşi pahare aranjate lângă prăjitorul de pâine în bucătărie e o linişte care te înspăimântă un univers în care simţi c-ai fi un fel de dumnezeu care n-a creat încă nimic

astăzi plouă astăzi oamenii visează mai mult fiindcă atunci când plouă visele sunt la reducere aşa că astăzi îmi voi face o lume în visul tău îi voi spune lumea frunzelor care nu vor atinge niciodată pământul şi desigur îmi voi permite orice voi fi un pervers desăvârşit cu mâinile prinse bine de un bici la capătul căruia va sta curcubeul şi voi plezni cuvinte şi nori pe sânii tăi şi pe cerul gurii tale apoi îţi voi străpunge sufletul cu ruşine până când lumea va fi un câmp deschis de azalee sau mai bine o fortăreaţă umedă din care nici o albină sau fluture nu scapă şi-n care cărările au raze de lumină în loc de pietre iar tu vei călca atât de uşor încât pe mine o să mă doară pieptul atunci când te voi respira

atunci când te voi respira nu o să mă tem fiindcă în mine doar eu mă pot rătăci doar eu sunt ispitit de zefiri pitici răi libelule cu sete de raţiune alte şi alte energii stranii şi spirale idioate din care nu mai scap nici dacă aş mângâia cu grijă piatra pe care sunt scrise cele zece porunci prin urmare o să fiu al naibii de extaziat să te respir bucată de fiinţă şi carne pe care stau toate dimineţile de mai şi din care ţâşnesc muguri de zmeură şi secunde rotunde peste inima mea aşa că nu mă ocoli rămâi doar cât pentru un vis cu discount maxim atunci când ploaia cade nu mă rătăci just swallow me

dar ploaia ploaia se va opri în curând voi fugi iar din lumea visului tău şi mă voi trezi lefter şi voi căuta sensul vieţii ca şi goethe în linişte aici în bucătăria mea unde doar magneţii de pe uşa frigiderului vor mai avea ceva de spus

luni, 6 mai 2013

viața nu e o metaforă



păpădiile se ascund de stele
fereastra e deschisă
și lumea îți cade peste sprâncene
fără grabă

aș vrea
să-ți desprind din piele sunetul copacilor
din pădurea unui basm uitat
să fiu un călător rătăcit
ce-ți adoarme printre pori
înainte ca tu să visezi

apoi
să-l lăsăm pe dumnezeu să creeze alte lumi
iar dimineața să ne trezim în ele
pentru că uneori
contează doar ceea ce putem uita

viața
viața nu e o metaforă
e doar un basm
pe care nu vrem să-l trăim

joi, 2 mai 2013

gândacii de mai se iubesc pentru a muri



dincolo de draperiile gri un vânt calm scutură plictisit mănunchiurile lăptoase de liliac

lângă televizor e o cremă de mâini nivea o lampă de citit chinezească și o vază de flori în care apa e înverzită

nu mai miroase a sex în cameră nu e nimic aruncat la întâmplare doar niște micro-organisme împrăștiate pe cearșaf o lume invizibilă pierdută în tăcere

nu știu
nu știu cu cât se mai vinde timpul dar știu că atunci când vrei să cumperi nu are nimeni de vânzare

am stins veioza peste tricoul de in sub care mai mulți copii mânjiți de cretă încă se mai joacă x și 0 pe pereții sticloși ai inimii

nu vei afla niciodată
ce va urma

draga mea
în noi se ascunde o lume secretă și calmă
pe care doar cei care ne iubesc o pot descoperi

marți, 23 aprilie 2013

manifest al conștiințelor pure



tricoul ăsta pătat l-ai purtat și tu într-o dimineață când prăjeam pâine integrală cu semințe de in și la radio se auzea lotus flower apoi l-am sunat pe tata să-i spunem la mulți ani am făcut o listă de cumpărături am ieșit din apartament afară ploua eu mi-am aprins o țigară în casa scării și tu ai luat un taxi

acum
iar e un sfârșit de lume
îl simt în mijlocul cald al gleznei
cum urcă încet prin femur
până în valva mitrală unde se-adună
toată mizeria lumii

ascultă
singurătatea e atunci când
nu mai pune nimeni ouă pe ușă
iaurtul și ananasul s-au stricat
iar frigiderul e o groapă de gunoi
unde gheața se îngroașă
cu timpul

cumva te doare-n pulă
becul în hol e aprins tot de tine
și dumnezeu e un agent imobiliar
care vrea să ne vândă
un loc în rai

dar nu cumpăr nimic

astăzi plec
nu știu dacă vreau să scap
ori vreau să ajung

dar vreau
să caut fără să găsesc
oaia fantastică a lui
murakami

vineri, 19 aprilie 2013

un elefant dispare într-o lumină violacee



voi fi cerşetorul din colţul străzii într-o zi delicată absurdă fragilă de aprilie sau un copil rătăcit într-o pădure care fuge după raze de soare strecurate subtil de dumnezeu printre crengile uscate ale copacilor nimic mai mult nimic nou nimic neadevărat nimic mai mult de fapt asta-mi spun într-un ceas oarecare al serii beau coniac de jidvei la barul din lemn maro scorojit şi mă privesc deformat în sticlele înşirate în faţa mea cumva simt că un alt eu aflat în altă viaţă ar sta stat întins într-un fotoliu citind o carte cu un ceai de chimen în dreapta fără nici o cută pe față şi mi se pare că acel eu e mai real decât mine dar ce ştiu eu despre realitate când în fiecare zi îmi fabric realităţi în general pentru a scăpa de plictiseală cred habar nu am oricum aproape întotdeauna am senzaţia că totul e greşit că trăiesc într-un oraş dezolant împânzit de străini ori mai mult am senzaţia că eu sunt acel oraş şi în fiecare moment trec străini prin mine nelăsând nimic în urmă apoi mai beau un pahar mănânc 3 alune mă privesc iar în sticlele cu forme ciudate ajung la concluzia că în toate gările lumii câinii sunt la fel de trişti rotesc pachetul de ţigări afară plouă de parcă cerul se dezintegrează în cercuri haotice ce se ciocnesc unele de altele apoi se reunesc pe pământ într-o peliculă cleioasă şi ne arată că raiul este gri dar cineva m-a contrazis cândva şi mi-a spus că griul nu e o culoare fiindcă e format din nonculori însă n-am insistat să-i explic contrariul capul meu nu mai rezistă parc-aş trăi pentru a visa însă acum e invers mi se pare atât de real

un elefant cu bască de revoluţionar îşi face loc printre mesele barului dărâmă scaune mese pahare ajunge în faţa mea îmi cere o scobitoare o foaie de scris o şurubelniţă şi un kilogram de timp apoi dispare cum a venit într-o lumină violacee

un fel de conştiinţă îmi zic beau o gură de apă mai cer un pahar de coniac îmi revin puţin şi totuşi nu ştiu dacă aici e aici nu ştiu unde sunt ce caut ori cine vrea să mă găsească oricum toate căutările sunt la fel întotdeauna găsim ceea ce nu căutăm în fine trăim o viaţă liniară în care aşteptăm să treacă timpul ce tâmpenie de paradox ce tâmpenie

chiar și stelele au umbre
ajung
în cameră dimineața se îneca între cărți și mărunțișuri aruncate pe pat
și mirosea a timp
mirosea a timp care urma să moară

marți, 16 aprilie 2013

locuiesc la etajul 4



locuiesc la etajul 4
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
urc 64 de trepte exact
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie şi doar atunci privesc înainte
fără trecut urc 64 de trepte exact mă opresc
31 32 33
mă opresc nici mai mult nici mai puţin respir
aerul îmbibat de praf şi fier de pe scara blocului mi se lipeşte de cerul gurii
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
nu mai am mult îmi spun
întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
zilele trec soarele răsare şi apune
facem aceleaşi feluri de mâncare
toamna dormim mai adânc şi reînvăţăm să ne ţinem în braţe
nu ţi se pare că suntem fericiţi
întreb
linişte
pe cerul gurii mele cineva
a stins luna
genunchii mei nu tremură doar inima trebuie să creadă în ceva
dacă nu în bine atunci în rău
şi întotdeauna continuăm întotdeauna obosim nimic nu ne opreşte
nu mai am mult am echilibrul perfect între raţiune şi nebunie
când sunt beat ochii mei sunt incredibil de clari şi plini de lumină
îmi spun
doar când uităm privim înainte
încă puţin urc 64 de trepte exact
15 aprilie 2 zile după ziua mea de naştere
locuiesc la etajul 4
găsesc cheile deschid uşa e linişte
e linişte înăuntru
mi-am adus aminte de ce
am plecat....

joi, 11 aprilie 2013

totul trece




acum
răsfoiesc nişte cărţi pe care
cu greu ţi le-aş explica

mă plictisesc noaptea cade
cineva sună la uşă
mai pierd o picătură de sânge
pe gresia mov
nu e grabă timp avem
totul trece negreşit

cumva mă trezesc
când plouă când e soare
inima mea tresaltă dumnezeu e viu
şi tu respiri păpădii
e dimineaţă
doctorul n-a venit

mai aştept mai aştept
până când o să-ţi dai seama
că te aştept

sâmbătă, 16 martie 2013

timeless




uneori nu mai știu unde ești
și te caut în fiecare seară până când
viermi de mătase cu riduri pe frunte
îmi spun că-ntre noi
se-ntinde o primăvară absurdă

atunci cred că ți-ai pus prea ușor
pe buza ta mută cuvântul meu mat
dar totuși mai străbat un infinit de întrebări
până când inima mi-e împrejmuită
de măceși grei și flori de sulf

apoi noaptea cade peste lumea albastră
heralzi de carton mă îmbracă-n nanchin
iar sub perna de bronz ascund de mine timpul
și doar atunci reușesc să tac
doar atunci uit că nu te-am găsit

de fapt
între noi sunt eu și tu
fiecare în primăvara lui
de-aș fi știut
mai multe secunde-aș fi pus peste noi
secunde pătate de groaznice ploi

sâmbătă, 9 martie 2013

kiwi



am văzut un film în care
unul dintre personaje avea alergie
la cuvântul iubire
și nimeni nu îndrăznea să-i spună
te iubesc
de teamă să nu devină criminal

ce paradox convenabil
mă gândesc
ce serenitate bucolică ar fi pe pământ
fără cuvântul iubire
ne-am plictisi și până la urmă
am deveni cu toții criminali

de fapt
e doar o primăvară amară
în care-mi pui pe buze ploaia
mănânci un kiwi
și-aștepți să fiu mai bun

oricum
eu voi fi primul criminal
draga mea
life is hard
so
fuck the life
or
fuck me harder

miercuri, 6 martie 2013

despre sciziparitatea sinelui



logica e iadul
şi doar uneori
cuvintele mi se aprind pe cerul gurii
degeaba înjur oricum ştiu
de cele mai multe ori uităm să fim
şi suntem atunci când suntem uitaţi

acum
te-aş privi dincolo de lenjerie
prin pielea ta pictată de semne de mamă răzleţe
te-aş privi dincolo de piele
prin carnea ta străpunsă de vinişoare indigo
ce topesc toate iernile
dar tac
îmi aprind o ţigară
viaţa trece
de-abia într-un târziu îmi dau seama
cine vede adevărul din noi
nici măcar nu ştie că priveşte

o să vă spun doar atât
în viaţă contează ciocolata amară
şi uşa pe care o închizi în urma ta

luni, 18 februarie 2013

obsesii



uite că nu mai e mult
de fapt nici nu mai ştiu ce aşteptăm
ori ce căutăm în noi înşine
nu recunoaştem nimic

ieri l-am visat pe tata
aveam vreo 6 ani el purta o cămaşă albă
mă urca pe-o bicicletă
şi mă proptise de-o primăvară
să nu cad

azi genunchii mei sunt plini de sânge
inima iernii a fost străpunsă
de noi ăştia care ne-am săturat
de frigul din noi

dar uite că nu mai e mult
de fapt nu vom ajunge niciunde
pentru că nimic nu ne ajunge

p.s.
în acest poem
nici n-am pomenit de tine
dacă n-ai observat
obsesia mea nu s-a schimbat

joi, 24 ianuarie 2013

fleurs de camomille











să număr cărțile din bibliotecă să povestim o carte pe care am citit-o amândoi să răcesc să strănut să-mi faci ceai de mușețel să mă-nfofolești bine sub plapuma de lână să respir greu să visez să am coșmaruri să mă liniștești să fie dimineață să prăjim pâine să ascultăm guerrilla să citesc reviste proaste să rup pagini să fac avioane de hârtie să zburăm în tibet să beau lapte de iac să-mi speli hainele să-mi calci cămășile să luăm lecții de dans să ne imaginăm cum o să îmbătrânim să fie iar dimineață să fie altă dimineață să ne urcăm în mașină să mergem la praga la toulouse la dublin să vizităm casa lui beckett să cred că sunt un mare scriitor să cred că tu mă crezi un mare scriitor să te țin de mână să fii uimită să am grijă de tine să ne doară picioarele să-ți cumpăr parfum și flori să ne oprim într-un pub să ne-mbătăm să râdem cu poftă să ne facem tatuaje idioate să regretăm să râdem iar să ne pierdem pe străzi să numărăm stele și alte nimicuri să mă dai cu cremă pe față să-mi adormi pe umăr să-mi amorțească umărul să mă trezesc primul să pun de cafea să mă cerți că fumez să mă las de fumat să fii dezamăgită că iar fumez să-mi spui că n-o să-mi mai vorbești să mă ameninți să te mint să-mi vând mașina să mă rad în cap să ne plictisim să am crize identitare să învăț swahili să uit tot ce e de uitat să-ncerc să-mi aduc aminte să te strig să vin să nu plec să nu pleci să aștept să-mi crească părul să mă liniștești să gătim sâmbăta să vină prieteni la cină să bârfim să te văd în rochia ta albastră să-ți dau jos rochia albastră să-ți adulmec cu buzele pielea să-ți desenez imagini vulgare pe piele să te iubesc să uităm să uităm să uităm să fie iar dimineață să număr iar cărțile din bibliotecă să le fi citit amândoi pe toate să răcești să-ți fac ceai de mușețel să te-ntreb dacă mă mai iubești să adormi să adorm să o iau de la capăt în fiecare zi să trăiesc precum aș vrea

miercuri, 9 ianuarie 2013

viitorul e doar un punct mic negru pe alb sau invers









o să mergem
o să ajungem
o să fim în tren
trebuie să existe un tren
al pierderii de sine

o să iau şi-o umbrelă
din greşeală
poate vei avea vreo idee tâmpită
să ne oprim în viaţa altcuiva
şi poate va ploua
tot din greşeală

ce păcat
ce păcat că avem o singură viaţă
şi niciunul dintre noi
nu e dumnezeu
de-asta strig la mine
şi-mi spun
băh n-ai coaie
să crezi!

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

reality show











e totul aici în spatele acestor ochi crăpați verzi obosiți o lume întreagă insalubră toate lumile imposibile în care nu se găsește nici un sens ascuns iar nebunia e un joc de-a sinele în rest pahare sparte pe podea cioburi roșii în tălpile crude nici o durere nu e mai mare decât cea a desprinderii de mâna ta și înțeleg ce este ființa mă joc de-a dumnezeu și mă mir cât de simplu e dar dumnezeu nu crede-n el ci doar în oameni care iubesc și mi-e foame am ucis tot ce se putea ucide din mine pentru că totul e aici și știu că nu vă convin aceste cuvinte dar nu-mi pasă mă fut în ele trăiri și emoții și decorațiuni de crăciun m-am săturat de pledoarii intelectuale de sfinți ce se bucură să scape de mine de toți disperații care născocesc minciuni ca să trăiască de eșecuri frustrări ambiții prăpăstii plusuri minusuri echilibru și mâncat sănătos am hotărât de azi nu mai simulez viața iar lumea care mi se deschide și-n care eu mă închid va fi doar felul meu obișnuit de a fi un paradox simplu în care cineva se sinucide fiindcă e fericit

nebunia e doar un joc de-a sinele
nu uita
să nu ceri nimănui nimic decât pe tine însuți înapoi

miercuri, 2 ianuarie 2013

anul șarpelui negru











am intrat în anul șarpelui negru
zilele astea sfinții se sinucid
cerul cade în fiecare secundă
cad și economiile lumii
iar noi n-o să ne mai recunoaștem

am albit ca dracu pe la urechi
de dimineață mi-am aruncat toate cărțile
doar CRP-ul l-am mai lăsat deschis
de kant nu mă pot lipsi

o să-mi pun toate tăcerile în palmele tale albe
cu liniile alea fine ce duc până la viața din mine
iar când te vei opri să mă-nvelești vei ști că
fiecare început are sfârșitul lui