sâmbătă, 30 iulie 2011

auzi ceva... din mine?


auzi? auzi ce e în mine? auzi cum mi se destramă ziua prin inimi şi noaptea... noaptea... cum îmi tace? auzi visele ce zac în mine? îi auzi pe îngeri cum îmi fumează visele şi se droghează cu ele? îi auzi cum devin... umani?

îmi auzi mintea ce se îneacă în râsul absurd al sorţii? îl auzi pe dumnezeu cum stinge lumina din mine şi se duce la cules de mere??

auzi infinitul ce mă ţine cu forţa în el fiindcă eu îi sunt sfârşit??

mă auzi cum îmi vorbesc? auzi şarpele ce-mi ţine vertebrele legate, chipurile distruse de operaţii nereuşite ce-mi stau lipite de amintiri, ochii când mi se mişcă, moartea? îmi auzi moartea?? mâna întinsă?? mâinile întinse?? le auzi?

auzi peretele de oţel al inimii? îmi auzi inima buncăr? auzi imploziile de supernove din ea? auzi ce bine se moare în mine??
auzi ce bine se moare în mine??

sunt... singurul om din lume care mai urlă
sunt... în singura lume în care se mai poate urla

n-am să plec până când
nu aude cineva ceva... din mine

joi, 28 iulie 2011

viaţa mea va fi altfel!


fragment de roman

[...]

Până acum întreaga mea viaţă a fost un vis. Nimic din ce am trăit nu îmi mai poate spune că am existat. Doar nişte fotografii şi nişte amintiri care nu îmi seamănă deloc. Nu sunt nimic din ce am fost. Adevărul meu nu există şi nici nu va exista.

Am glasul pierdut. Îmi vorbesc în mai multe voci şi încerc să nu ascult de niciuna. Îmi aprind o ţigară. Peste drum un cuplu face sex şi le observ trupurile prin fereastra înnegrită. În fundal se aude muzica lui Edith Piaf. Nu ştiu de unde. Poate doar îmi imaginez. Trăiesc un război absurd de conştient. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Sunt cuprins de liniştea fricii, cu trupul adunat în colţul camerei, bolnav de febră, prins între umbre şi cadavre şi o ploaie caldă de gloanţe. Îmi ţin fruntea cuprinsă între palme şi repet obsesiv: „viaţa mea va fi altfel!”.
În cameră miroase a câmp de război, miroase a groază, miroase a secundă. Am mâinile umede şi încerc să gândesc matematic această muzică pe care o ascult. Nu mai exist pentru nimeni. Nici pentru mine nu mai exist.

De câţiva ani am fost normal. Nimic nu a fost îndeajuns.
Viaţa mea va fi altfel. Asta mi-am spus încă din copilărie. Acum îmi las ochii să privească spre un trecut de care nu sunt sigur că mi-a aparţinut vreodată. Am corpul adunat lângă fereastra camerei şi mâinile îmi sunt pline de sânge de la un pahar pe care l-am spart din furie. În cameră sunt lucruri împrăştiate peste tot. Sticle, cioburi, haine murdare, fotografii îndoite, un scaun rupt, sute de foi scrijelite, mucuri de ţigară stinse direct pe podea. De aici, din această cameră, universul pare îngustat. Exist doar aici într-un sens de care nu îmi mai pasă. Am eşuat...

În stânga mea e o fotografie uşor ruptă. Ochii mi se măresc de oboseală şi zăresc chipul unui copil îmbrăcat în pantaloni scurţi gri şi într-un tricou albastru. În mâini ţine strâns un arc de alun şi o săgeată de trestie. Are părul lung de un blond spălăcit. Zâmbeşte de parcă s-ar porni la un război imaginar cu copaci şi vietăţi mitologice... Aveam vreo şase ani cred. Era o zi neclintită de vară, pe la mijlocul lunii iulie. Împreună cu un văr de-al meu ne găseam pe marginea unei linii de cale ferată. Furasem monede de aluminiu de la bunicul meu şi le puneam pe linia ferată încinsă de la soarele puternic. Vroiam să aplatizăm monedele de aluminiu pentru a face vârfuri pentru săgeţile noastre de trestie. Mai târziu, în aceeaşi zi, o săgeată cu vârf de aluminiu mi-a lăsat o rană adâncă în piciorul stâng. Ajuns acasă, cu mâinile şi corpul aproape tot pătat de un roşu închis şi uscat, am făcut-o pe mama şi pe bunica mea să plângă. Nu înţelegeam de ce plâng şi tot repetam cu un glas mirat „ce s-a întâmpat?”. Din acel moment mi-am spus: viaţa mea va fi altfel! Probabil pentru că niciodată nu mi-a plăcut să văd pe cineva plângând... În acea zi, dimineaţa, pe la noi trecuse un fotograf care îmi făcuse această poză pe care acum o privesc întrebător. A fost ziua în care urma să devin pentru prima dată conştient de existenţa celorlalţi... Până atunci, lumea nu exista pentru mine pentru că eu nu ştiam că exist. Din acea zi, existenţa a devenit un blestem...

În această noapte, pentru mine totul se va sfârşi. Nu mai am nimic să-mi ofer. Nu mai am de oferit nimic nimănui. Niciodată nu am avut. Nu mă recunosc niciunde. Nu am fost nimic. Trecutul meu e doar o istorie a cuiva care a căutat întotdeauna genialitatea. Şi niciodată nu a găsit-o. Pentru că nu avea cum. Niciodată nu am înţeles nimic. Niciodată nu am ştiut ceva. Lucrurile sunt ceea ce sunt. Nu au sensuri profunde sau ascunse. Lumea este ceea ce este, ceea ce se arată a fi. Nimic mai mult. Aşa că am căutat degeaba ceva ce oricum nu există. Am înţeles însă prea târziu. Trebuia să rămân ceea ce am fost...

Mă doare capul îngrozitor de tare. Dacă închid ochii parcă aş pluti într-o mare de cianură. Sunt aproape leşinat. Am impresia că sunt un biet golan întins pe o stradă necirculată, lângă o cabină de telefon, dezbrăcat, ca un model ideal. Doi câini mă trezesc şi deasupra mea făpturi demonice şi vulturi verzi zboară într-un cerc imperfect. Mai deasupra, două flori se luptă şi împroaşcă venin pe un cer ce stă să se dărâme. Visez această minunăţie perfectă... acest ultim vis... în care recunosc eternitatea... Sunt un produs liber al sinelui... Uit de orice interlume, de orice conştiinţă, de orice dorinţă. Am eşuat în propria istorie...

În faţa trecutului sunt neputincios. Acest element care nu mai există, despre care nu sunt sigur că a existat mă apasă într-un mod terifiant. Îmi este imposibil să-l schimb. Îmi este imposibil să-l concep. Sunt aşa cum mi-am dorit să fiu pentru că am refuzat întodeauna să fiu altfel.

Prin urmare, acum voi privi spre viitor trăind acest ultim prezent. Nu mai vreau să dau viaţă niciunui trecut. Trecutul poate să moară. Eu oricum nu-l voi mai regreta. Nu urăsc ce nu am fost. Ci numai ce am decis să fiu.

Pe tine te-am iubit o singură şi simplă viaţă.

- Vrei să mă opreşti? N-ai nici o şansă... fiindcă oricum nu eşti aici!

La sfârşit am să zâmbesc. Întotdeauna mi-am dorit să zâmbesc. Aşa gol şi murdar, cu trupul plin de tăieturi adânci, cu toate imperfecţiunile mele imaginate, aş vrea să zâmbesc... chiar să râd în hohote, să dau într-un râs asurzitor şi înnecat! Să râd de tot ce mi-am imaginat, să râd de tot ce am trăit, să râd precum Giordano Bruno când privea prima scânteie ce aprindea lemnele de sub propriul rug. Ce viaţă simplă se pare că am avut. O viaţă pe care am transformat-o în propriul inchizitoriu. Prin urmare de ce nu aş râde? Ce altceva mi-ar mai rămâne de făcut...

„Sapere audere” spunea Kant la mijloc de iluminism! S-o ia dracu de raţiune! Eu o să renunţ la ea. Nu mai vânez niciun trecut! În schimb, îmi dau seama că trecutul m-a răpus! Şi-a azvârlit adânc în mine toate neîmplinirile, toate deziluziile, toate coşmarurile, toate aceste săgeţi cu vârf de aluminiu înmuiat în venin de crotal negru. Trecutul nu mă iartă. Nu îşi întoarce privirea de la mine şi mă ţine prins de el. Nu vrea să scape de mine. Dar eu am să scap de el! Singura cale de a scăpa de acest trecut, de trecutul meu, e să scap cumva de mine! Odată cu dispariţia mea şi trecutul meu va dispare. Voi înfrânge ceea ce părea de neînvins!

- Cum te numeşti?
- Eu, nu mă numesc Eu!

Camera mea parcă e o stradă din Florenţa lui Boccacio, pe cât de liniştită pe atât de plină de ciumă. De aici, aşa, cu corpul sfârtecat de amintiri, voi purta acest război împotriva trecutului. Îmi voi lepăda şi ultimul strat de piele în gardurile de sârmă ghimpată, voi înfrunta toate schijele nemernice care îmi vor străpunge carnea, voi scurge oricât de mult sânge va fi necesar pentru a învinge. Voi învinge trecutul prin acest prezent pe care îl voi dărui viitorului. Aş fi în stare să fac de două ori cele 12 munci ale lui Hercule pentru a răpune această nefiinţă meschină. Voi da expresie absenţei şi mă voi elibera... Supraomul lui Nietzsche poate să moară şi el... oricum nu a existat niciodată...

Din acest câmp de luptă perfect voi triumfa peste sentimente şi amintiri. Voi lăsa miile de cioburi să explodeze îndrăzneţ pe lângă aripi de fluturi cu cap de mort, sunetul aprins de foc să trezească şi să ardă orice urmă de trecut rămasă. De acolo, din mijlocul vâltorii mă voi avânta triumfător cu o lamă ruptă în mână, clătindu-mi răfuiala într-o apă plină de săpun cu gust de sânge. Un ultim gând mă duce spre Voltaire care îi spunea lui Leibnitz „doctor Panglass”, ridiculizându-l pentru credinţa efemeră şi puerilă că „lumea noastră e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Doctore Panglass, nu ai avut dreptate! În lumea mea nu a fost nimic bun! Să vă fie raţiunea insuficentă....

De ce fac ceea ce fac? Mai contează? Nu cred... dacă am ajuns aici de ce m-aş mai opri?! Nu pot să-i dau dreptate nici lui Platon. Nu există nimic dincolo de viaţă. În viaţa pe care o ai nu eşti mort. Eu cred doar că, pentru unii, viaţa chiar nu li se potriveşte. De aceea poate mă aflu şi eu aici. Am trăit o viaţă care nu mi s-a potrivit.

Fără de ochi privesc... fără de gură vorbesc... Sunt în sfârşit în peştera lui Platon... Aici nu e nici întuneric şi nici lanţuri nu mai sunt. Beau un vin acru dintr-o venă de fecioară, îmi scald clipa în cel mai pur prezent şi pictez din propria transpiraţie îngeri în fundul gol pe care îi umanizez prin nesăbuinţa mea. Dă-o dracului de cunoaştere esenţială. De acum nu mai am cum să-mi recunosc imortalitatea...
Trecutul a ars... din prezent a rămas scrum... viitorul s-a stins...

[...]

sâmbătă, 16 iulie 2011

toamna următoare






acum când vara se termină în tine vreau să-ţi arăt următoarea toamnă dar, mai ales, vreau să vezi toamna din mine

închide-ţi ochii sub pleoapele mele
te voi trece echinocţiul cu grijă şi-ţi voi arăta prima frunză moartă cum cade

în toamna din mine pământul respiră ceaţă dimineaţa, ascultă
pe la amiază vom gusta din prima ploaie de toamnă şi din recele ei, nu-ţi fie frig
fiindcă seara... îţi voi dezvălui cum iubesc oamenii

şi ce linişte va fi
ce multă toamnă se va aşeza în noi

peretele inimii mele va fi brun dar va şti să iubească
tu te vei lăsa uimită de galbenul zilei... ar fi de-ajuns

dacă vrei
vom da jos draperiile de la ferestre şi vom lăsa lumina haotică să ne acopere cearceafurile, cărţile şi mărunţişurile de pe masă
vom lăsa camera să ne piardă în ea... şi nu ne vom da jos din pat decât pe la 11
vom bea cafea cu marţipan şi vom asculta poveşti la radio ca-n copilărie...

în această următoare toamnă chiar vreau să exist
dar tu
ce cuvinte-ai să-mi aduci aminte,
ce mă vei face să uit?

...vino în toamna mea!

miercuri, 13 iulie 2011

(pre)simt









astăzi ce simt?

simt pulsul explodând în tâmplă

simt că pot fi masca oricui

simt ploaia, deşertul

simt ce cald îţi este între sâni

şi mai simt că nu mai am răbdare şi chef
să înţeleg de ce înţeleg


cine dracu sunt azi?

duminică, 10 iulie 2011

sunt bun, doar noaptea!


pe lună se văd arhangheli tembeli
ce-şi tatuează pe iris
un fel de culoare încinsă
pe care noi oamenii o numim
iubire





e 2 noaptea, sunt vreo 25 de grade
căldura încă ţine florile deschise
iar eu probez suflete de sirene
în paturi de umbre
cumva, toate-mi sunt bune

sunt pentru că nu te-ai gândit că pot fi
sunt pentru că pot fi
sunt cel ce pune mareea în tine
acum, doar acum.
sunt bun doar până dimineaţa
când mă vei schimba rapid
pe un zâmbet scăpat fără voie
când bei o gură de expresso cu lapte

de ce sunt bun, doar noaptea?
pentru că mărul din care am muşcat
era de fapt un sân perfect
nu roşu ci albastru
şi nu regret
aşa am aflat şi eu
ce gust are cerul
când se îneacă în mare

miercuri, 6 iulie 2011

îngerii nu sunt liberi








atunci când plouă
îngerii urlă
şi strică un cer
de altfel perfect

îngerii nu sunt liberi
au fost o singură dată
iar gustul mărului muşcat
l-au simţit şi ei

uneori
îşi lasă negrul din inimă
în inima mea
şi mă ucid
pentru a se elibera,
murind odată cu mine

luni, 4 iulie 2011

e luni şi cuvintele stau ascunse în alb


Cu o foarfecă imensă, pe care o ţin cu ambele mâini, decupez din istoria mea nişte zâmbete... asta fac acum în spatele ochilor închişi, decupez părţi din trecut...

E luni... o zi de 4 iulie friguroasă, atipică pentru vară. Plouă rece de câteva zile... nu mă pot plânge, e ca şi cum aş trăi toamna în vară... Ce repede a trecut anul ăsta... mai sunt câteva luni până la sfârşitul lumii...


Mă plictisesc teribil... beau cafea dintr-o cană pe care scrie „reality vs. dream” şi mă gândesc:
în care realitate să fugim
în a mea
sau
în a ta?
unde să ne ascundem,
eu de mine
tu de tine?

Nu am răspuns...
E trecut de amiază... stau încă întins în pat, ascult Portishead şi citesc Sartre. Caut să-mi pun întrebări. Am impresia că deţin foarte multe răspunsuri însă cumva sunt incapabil să întreb ceva...

Refuz, ignor, ascund, caut, aştept, fug... e rezonabil!

Pe foaia de scris, în partea dreaptă, desenez mulţimea lui Mandelbrot.. observ această perfecţiune divizată într-un interior infinit. O veche obsesie de-a mea...

De altfel, cuvintele stau încă ascunse în alb...

Oare ce să fac azi? Uite că am reuşit să-mi pun o întrebare... la naiba, acum nu am răspunsul!

Până una alta, merg să-mi aprind o ţigară...

alb-astru


aş vrea să am
sinele albastru
şi gândirea albastră
să fiu invadat cu albastru
să invadez albastrul cu mine


mai vreau să mănânc mere albastre
şi inimi albastre
şi obsesii albastre
doar pe ochi să am o tentă albăstruie de mov
iar roşul din obraji
să-mi fie şi el roşu albăstrui

din mine să se producă medicamente albastre
pentru oamenii albaştri cu suflet albastru
ce suferă de boli albastre
iar celorlalţi să le fiu
chiar boală albastră
chiar moarte albastră

şi aş mai vrea să fiu
un astru alb albastru
într-o noapte negru de albastră
să devin una cu albastrul
să-nlocuiesc cerul despre care spui
că e atât de îndepărtat
să fiu eu cerul tău albastru îndepărtat
şi să mă imprim albastru
pe mâna ta dreaptă
atunci cînd scrii cuvinte albastre

n-o să vă mint
de fapt eu trăiesc doar toamna
când albastrul e înlocuit de gri
când albastrul se închide în mine
şi odată cu el şi cerul