duminică, 29 martie 2015

about time




m-am uitat la un film ”about time”
în care personajul principal
putea să se întoarcă în timp dar
orice schimbare nu schimba nimic

iar și iar îmi dau seama
n-aș retrăi nicio zi
oricât de grandioasă sau oribilă ar fi fost
nu l-aș salva pe motanul meu
nu m-aș lăsa ”din timp” de fumat
nu aș deveni bogat sau celebru
nu m-aș upgrada nu aș corecta
și nici nu te-aș opri să fugi hai hui
din primăvara mea în cine știe ce
altă primăvară

și asta pentru că
nicio clipă n-are farmec
dacă o trăiești de două ori

și da
vă spun
da da da

pentru că tot ce avem
e destul
acum
și niciodată încă o data


photo: elena alferova

vineri, 13 martie 2015

Ochiul drept al crocodilului



Întotdeauna m-am trezit primul și nu-mi aduc aminte să se fi trezit altcineva înaintea mea în casă, prima lumină a zilei o vedeau ochii mei care cercetau în ea viitorul acela produs de fumul în care Alexandru cel Mare n-a reușit să scape de privirea ochiului drept al crocodilului, poveste veche pe care-am citit-o pe undeva, nu contează, m-am trezit întotdeauna primul și de ceva vreme nu mai sunt sigur nici de asta fiindcă în casă nu mai e nimeni, e doar liniște și frig, peste pereții bucătăriei sunt linii îngroșate de ulei care urcă nefiresc spre tavan și primul lucru pe care-l fac este să privesc tavanul mai bine de 20 de minute fără să știu de ce, dumnezeu nu e acolo și nici în viața mea nu mai e, nu mă întrebați de ce, o fi avut treburi mai importante de făcut și suflete mai bune în care să-și facă de cap, dar nu contează, dimineața nici nu mi-e foame, de barbierit n-am mai făcut-o de 19 ani, barba mea e încâlcită și albă ca și a profeților de dinainte de Ieremia, doar în jurul buzelor e galbenă de la țigări pentru că după ce privesc tavanul bucătăriei mai bine de 20 de minute aprind ochiul mic al aragazului, pun apă și cafea în expresorul italienesc de aluminiu și sudez 5 țigări și, nu v-am spus multe despre ce simt, mai este vreme, pe la a șasea țigară pun lapte peste cafea iar urechile mele aud copiii care trântesc ușa grea a blocului cu 4 etaje în care locuiesc și se îndreaptă spre școli, tocurile domnișoarelor care ciocnesc trotuarul precum niște ciocănitoare care caută albine în scorburile copacilor, oameni care au un scop sau oameni care nu și-au dat seama că n-are rost să caute un scop și eu sunt unul dintre aceștia, cu siguranță nu mai am niciun scop ori mi-am dat seama că n-am găsit niciodată mare lucru în căutările mele lăuntrice doar alții au găsit foarte ușor drumul să plece din mine și nu v-am mărturisit, fiindcă am multe de mărturisit, căcaturile alea de plecări m-au durut așa cum mi-am imaginat că ar putea să-l doară pe un vițel lovitura cu toporul în creștetul capului înainte să i se taie gâtul și să fie sacrificat, da, exact așa m-au durut drumurile alea pe care au plecat din mine atât de ușor toți cei pe care i-am iubit, și uite că nu m-am obișnuit, cu asta cred că nici nu mai pot să mă obișnuiesc, stau doar și accept și ies din casă fără să știu unde merg și nici nu vreau să ajung undeva doar îmi pășesc pașii până obosesc, până mă trezesc iar în barul din Piața Unirii, numărul 15 unde, ca de obicei, Dora, una dintre singurele persoane care mă mai recunosc, îmi aduce un ceai de coacăze la care-mi încălzesc mâinile pentru că de alcool nu mă mai ating.

În capcana ochiul drept al crocodilului au căzut aproape toate femeile din viața mea, dar nu o pot condamna pe niciuna dintre ele, conștiința viitorului absolut minunat este atractivă și nu poate fi refuzată, este ca un tort cu 7 straturi de ciocolată peste care se stropesc cele mai pure promisiuni și uite așa au plecat toate și undeva în camera apartamentului meu de la parterul blocului cu 4 etaje am rămas să mă trezesc primul fără să mai fiu sigur nici de asta pentru că, de fapt, asta am vrut să vă mărturisesc în primul rând, nu mai sunt sigur de nimic, nu mai știu ce e timpul și cum trec zilele, nu mai știu ce gust au perele sau orice altceva, papilele mele gustative s-au atrofiat și mi-au dispărut de pe limbă așa cum a dispărut apa din deșert ori avionul malaezian pe cerul Pacificului, mi-a dispărut simțul orientării, polurile din inima mea s-au schimbat și s-au amestecat între ele, cărțile pe care le-am citit, miile de cărți pe care le-am citit nu mai au personaje principale, au doar pagini vechi și scrijelite de pe vremea când le analizam cu atenție și pe care acum nu le mai deschid, nu mai am de ce, cărțile merită să fie trăite doar atunci când cea pe care o iubești le șterge de praf.

De 13 zile e primăvară și tot de-atâtea zile îmi caut șosetele, chiar nu mai știu unde naiba le-am aruncat și picioarele mele umblă după amintiri reci, din cameră în hol și din hol în fața cutiilor pline de jurnale, 68 de jurnale, peste 13.600 de pagini, resturi de viață pe care memoria mea nu le-a mai putut înmagazina, eforturi prostești și mii de rezerve de stilou consumate degeaba, gândul că trecutul mă va putea ajuta cândva, obsesia mea, marea mea obsesia de a nu uita nimic, mnemotic schizofrenic și idiot ce am fost, cum de nu mi-am dat seama că niciun trecut nu merită să fie păstrat și niciun viitor nu trebuie trăit prea devreme, era atât de simplu și atât de la îndemână să zâmbesc, să-i dau dracului pe metafizicieni, pe fenomenologi și pe structuraliști, să iau o gură de miere din care să stropesc cuvinte simple buzelor pe care le sărutam, să ies pe balcon cu o bere în mână și să-ți privesc pulpele în timp ce întinzi hainele proaspăt bălsămate în bătaia vântului de mai, să-ți spun inima mea e capătul lumii, e prăpastia din care cad doar stele și din care nici buldozerele nu se mai pot urni, dacă ai venit hai să nu ne mai obosim cu altceva, să ne odihnim precum inuiții după ce vânează cu mare răbdare o focă, să distrugem toate ceasurile din casă și întotdeauna s-avem lângă noi un ciocan în cazul în care vreo secundă scapă dintre noi, nimic mai mult și nimic mai simplu de atât, dar n-a fost să fie și asta e, oricum, singurul lucru pe care mi l-aș fi dorit să se întâmple ar fi fost să uit în fiecare zi cine sunt, vă spun.

Când m-am trezit azi am știut instinctiv că va fi ultima mea dimineață, nici nu va mai conta dacă mă voi mai trezi primul sau nu, nici nu știu dacă a contat vreodată, oricum, am dat o tură prin camere, mi-am trecut degetele peste praful de pe rafturi, m-am uitat în ochii bufnițelor pe care le-am colecționat din toate colțurile lumii, am vrut să-ți spun, bună dimineața, și până la urmă m-am hotărât și ți-am zis, dar nu cred că mi-ai răspuns, am tăcut resemnat cu picioarele reci, m-am așezat pe scaunul din bucătărie chiar lângă dulapul alb pe care-am făcut sex într-o după-amiază de septembrie, pe tavan cerul lipsea din nou și-am renunțat să-l mai privesc, mi-am căutat țigările și cum nu mai aveam niciuna în pachet am hotărât să mă las de fumat astăzi, chiar astăzi draga mea,

m-am lăsat de fumat pentru totdeauna...