vineri, 21 august 2015

hello again it’s you & me



viața trece cu fiecare farfurie spălată
îndepărtezi grăsimea și-arunci resturile
la gunoi precum amintirile neplăcute
apoi îți așezi speranțele pe raft
una câte una să strălucească în bătaia becului
până data viitoare când vei fi uitat
iar și iar de promisiunea de a fi mai bun

but who gives a shit
timpul curge de la robinet
direct în canalul neantului și-al uitării
mă doare mai tare când sunt tăiat la deget
atunci mă uit în jur caut ceva apoi renunț și știu
sub orice pansament rămâne o urmă
chiar dacă viața trece și oamenii pleacă

dac-ai fi aici
te-aș fuma două pachete pe zi
fără să-mi pese că-mi vei dăuna
grav sănătății cândva



photo credi: mark harless

luni, 22 iunie 2015

dream ceremony



noi cred că nu ne-am mai vorbit demult trecem cu viteză prin timp ca peste o trecere de pietoni rozalie și blestemată și chiar îmi doresc să ne accidentăm cândva aproape fatal sau măcar să riscăm să trecem dincolo și dincoace și sus și pretutindeni și-apoi să fugim în samoa precum stevenson ori schwob să gustăm durerea comedia și târziul să ne îmbolnăvim de vreo boală rară și ca printr-un miracol nemeritat să ne facem bine și de fericire așa happy happy să modelăm din apa mărilor balonașe spumoase și mititele pe care să le suflăm către cer iar cerul fin și velin să fie cerul broscuțelor cu piciorușe de flori și sub cer să îți cer să-mi faci un copil poate o fetiță cu sprâncene de fildeș sub care se va strecura privirea iluzorie a tuturor celor care iubesc sau cel puțin lașitatea noastră când o vom privi în ochi și nu vom recunoaște nici în ruptul capului că de fapt noi suntem triști foarte foarte triști fiindcă ne-am grăbit să trecem prin timp ca peste o trecere de pietoni rozalie și blestemată

nu zic nu
dar cine vorbește în limba visului
azi e fericit
și mâine habar n-are că poate fi
iar



photo credit: michael ngo

luni, 8 iunie 2015

visătorii de rând




ce prostie noaptea se lipește de geam
te sufoci de liniște și dispari ca o scuză penibilă
undeva într-un vis speri să uiți și să fii uitat
dar visele locuiesc în apropiere
chiar prea în apropiere
stau pitite lipite de perna conștiinței
visele sunt ori iluzorii ori mustesc de adevăr
iar cine zice c-a visat frumos
n-are nimic de-a face cu noi ăștia
muritorii de rând scuze
visătorii de rând

femeie femeie
ce te-aș mai visa fără să-mi aduc aminte
ce bine-aș dormi dacă n-ai fi
doar
o lumină care-mi deschide ochii
dar nu-mi încălzește inima
deloc

miercuri, 6 mai 2015

a fost odată ceva ce nu a fost




bună seara
da ție îți spun
stai liniștit și uită o vreme
de business plan-uri
ori de hainele împrăștiate
alandala pe canapea

îți propun un deal
gândește-te la amintiri
ca la o plasă de cutii de bere
deschide pe rând câte-o doză
savureaz-o fără grabă
și-ți garantez cea mai mișto
beție

pe bune nu-i greu
doar bucură-te ca un prost
de tot ce ai în jur
pentru că în jurul tău
e cineva care-ți merită
bucuria

și încă ceva
chiar dacă într-un final
întotdeauna finalul
e de-a-n pulea

iubește
acum

marți, 7 aprilie 2015

Fericirea din fața aragazului





Sunt fericit de fiecare dată când te văd în fața aragazului. De fapt, nu gătești nimic și nici nu mi-ai gătit vreodată. Îmi place însă când te apleci și deschizi ușa cuptorului. În cuptor stă ascunsă gravitația pământului ori un fel de magnet special care îți atrage sânii afară din tricou. Tricoul tău e fericit și el, trebuie să fie. Poate și aragazul și cuptorul și întreaga bucătărie. S-ar putea spune că viața mea e o adevărată fericire. Și asta doar pentru că te-ai aplecat să deschizi ușa cuptorul. Așa, fără vreo implicație sau cu intenția de a-mi găti ceva. Poate doar vrei să mă faci fericit. Cine știe?! Poate doar tu! Adică, acolo în suflețelul tău mizantrop, suflețelul tău roz și drăgălaș ca un porcușor de guineea, vrei să mă faci fericit. Și, din când în când, după ce îți spun că te voi părăsi din nou și iar, te duci imediat în fața aragazului și deschizi ușa cuptorului. Scârțâitul prelung este ca o hipnoză pleznită peste suflet și peste organul central. Cel mai important dintre organe. Atunci, eu mai rămân o vreme și uit de ce am vrut să plec. Captiv al organului central. Rămân și accept. Ca un rățoi prostănac. Scot limba și aștept grăunța. Nu mă mai enervează nici istericalele tale și nici faptul că-mi reproșezi toate căcaturile pe care se presupune – de drept! – că ar trebui să le facă un bărbat. Și pe care, evident, eu nu le fac. Chiar dacă le fac, evident!

Mă mir că nu m-am săturat de povestea asta, mă mir și mai tare că tu nu te-ai săturat. Dar știu totuși, sau cel puțin presupun că, în același suflețel roz și mizantrop, se ascunde și un gram sau chiar o tonă rotundă de masochism duios. Magnific masochism duios. Biciuitor, metafizic, ultrafundamentalist. Trebuie să fii tâmpit să i te supui. Și, vă dați seama, sunt tâmpit! Cel mai dobitoc dintre tâmpiți. Mă supun, pe când ar trebui să sparg ușa în fugă. Dar nu! Rămân și te privesc cum deschizi ușa cuptorului. Lin, agale, din șale. Mai întâi! Ai de grijă să te privesc. Trântești cratița cu ulei în care, tot eu!, ți-am pregătit cina cu câteva momente înainte. Cele câteva bucățelele de vită, rumenite în ulei de susan cu frunze de busuioc netratate chimic, rămase singurele în ea, se împrăștie, care pe unde pot, peste parchetul triplustratificat (care a costat o avere și pe care tot tu ai insistat să-l cumpărăm chiar dacă nu mai aveam niciun chior de ban pe card). Pe când să urlu de nervi și să-mi crape tâmpla dreaptă, te apleci și prinzi cu mânușoarele tale mânerul ușii de la cuptor. Șalele fine ți se dezgolesc iar tricoul se duce în sus ca și cum ar urca treptele vertebrelelor. Treptele raiului, lumina zilelor, existența în sinea ei. Deus magnus est! Simplu și cu efect covărșitor. Spirala se învârte și ochii mei pun în funcțiune motorul organului central. Un motor diesel care nu trebuie uns și care duce un milion de kilometri de abureală. Ca al unui Golf IV. Și tu continui să te apleci și ușa cuptorului se deschide și sânii tăi sunt atrași de magnetul special și tricoul e fericit. Și bineînțeles și eu. Și organul meu central. Și întreaga bucătărie și întreaga viață. Iar eu, din nou și iar, nu plec și nu sparg ușa. Și te iert. Normal că te iert! Chiar dacă ești, ca orice femeie, singurul și unicul ucigaș în serie care nu a fost și nici nu va fi vreodată prins. Normal că te iert. Ba mai mult, îmi cer și iertare. Ca și cum aș fi ucis the last fucking unicorn. Te mângâi precum o iapă își mângâie mânzul proapăt născut, te iau în brațe precum dimineața îi umple de lumină pe neștiutorii, vai!, veșnicii neștiutori care cred în speranța binelui din lume. Și te iubesc. Normal că te iubesc. Pentru că mă faci fericit. Pentru că sunt fericit de fiecare data când te văd în fața aragazului.

Sânii tăi nu se tem de ANAF, chiar dacă nu plătesc impozitul pe venit.



photo credit: Stefan Beutler

miercuri, 1 aprilie 2015

O dimineață senină




A deschis ochii și s-a ridicat în picioare. Nicio altă dimineață nu urma să mai fie ca aceasta. Știe foarte bine ce are de făcut. Trage draperiile și deschide geamurile. În viața altora e primăvară. Nimic mai mult. Zâmbește mijit, aproape neobservat. Caută pachetul de țigări și se trântește în fotoliu. Într-una dintre țigări e injectată o sută de miligrame de Poloniu-210. Letal, magnific, simplu. Lucrurile care nu există nu pot fi imaginate iar cele care există nu pot fi schimbate. E convins de asta. Acceptă tot ce nu a putut accepta până acum. Nu știe de ce și nici nu îi pasă. Dumnezeu iartă prea târziu. Și întotdeauna e prea târziu. Chiar și pentru dumnezeu. Deschide o carte precum un chirurg deschide inima pacientului său pe masa de operație. Cu grijă și delicatețe. Cartea miroase precum sexul unei femei proaspăt îmbâiate. A liliac și a viață. Ce viață. Mai are de citit 27 de pagini. Se gândește că, dacă are puțin noroc, poate le va termina înainte să. Mai zâmbește încă o dată. Mult mai profund, mult mai evident, mult mai natural. Se gândește la sexul femeii proaspăt îmbăiate. Ia bricheta în mâna dreaptă ca și cum ar urma să se masturbeze. Prima țigară din pachet e ca o rază de soare ce atinge capătul lumii. La capătul lumii ești obligat să mergi mai departe. Și merge mai departe. Bricheta se aprinde calm și binevoitor. Ca un surâs pe buzele unui sfânt.

duminică, 29 martie 2015

about time




m-am uitat la un film ”about time”
în care personajul principal
putea să se întoarcă în timp dar
orice schimbare nu schimba nimic

iar și iar îmi dau seama
n-aș retrăi nicio zi
oricât de grandioasă sau oribilă ar fi fost
nu l-aș salva pe motanul meu
nu m-aș lăsa ”din timp” de fumat
nu aș deveni bogat sau celebru
nu m-aș upgrada nu aș corecta
și nici nu te-aș opri să fugi hai hui
din primăvara mea în cine știe ce
altă primăvară

și asta pentru că
nicio clipă n-are farmec
dacă o trăiești de două ori

și da
vă spun
da da da

pentru că tot ce avem
e destul
acum
și niciodată încă o data


photo: elena alferova

vineri, 13 martie 2015

Ochiul drept al crocodilului



Întotdeauna m-am trezit primul și nu-mi aduc aminte să se fi trezit altcineva înaintea mea în casă, prima lumină a zilei o vedeau ochii mei care cercetau în ea viitorul acela produs de fumul în care Alexandru cel Mare n-a reușit să scape de privirea ochiului drept al crocodilului, poveste veche pe care-am citit-o pe undeva, nu contează, m-am trezit întotdeauna primul și de ceva vreme nu mai sunt sigur nici de asta fiindcă în casă nu mai e nimeni, e doar liniște și frig, peste pereții bucătăriei sunt linii îngroșate de ulei care urcă nefiresc spre tavan și primul lucru pe care-l fac este să privesc tavanul mai bine de 20 de minute fără să știu de ce, dumnezeu nu e acolo și nici în viața mea nu mai e, nu mă întrebați de ce, o fi avut treburi mai importante de făcut și suflete mai bune în care să-și facă de cap, dar nu contează, dimineața nici nu mi-e foame, de barbierit n-am mai făcut-o de 19 ani, barba mea e încâlcită și albă ca și a profeților de dinainte de Ieremia, doar în jurul buzelor e galbenă de la țigări pentru că după ce privesc tavanul bucătăriei mai bine de 20 de minute aprind ochiul mic al aragazului, pun apă și cafea în expresorul italienesc de aluminiu și sudez 5 țigări și, nu v-am spus multe despre ce simt, mai este vreme, pe la a șasea țigară pun lapte peste cafea iar urechile mele aud copiii care trântesc ușa grea a blocului cu 4 etaje în care locuiesc și se îndreaptă spre școli, tocurile domnișoarelor care ciocnesc trotuarul precum niște ciocănitoare care caută albine în scorburile copacilor, oameni care au un scop sau oameni care nu și-au dat seama că n-are rost să caute un scop și eu sunt unul dintre aceștia, cu siguranță nu mai am niciun scop ori mi-am dat seama că n-am găsit niciodată mare lucru în căutările mele lăuntrice doar alții au găsit foarte ușor drumul să plece din mine și nu v-am mărturisit, fiindcă am multe de mărturisit, căcaturile alea de plecări m-au durut așa cum mi-am imaginat că ar putea să-l doară pe un vițel lovitura cu toporul în creștetul capului înainte să i se taie gâtul și să fie sacrificat, da, exact așa m-au durut drumurile alea pe care au plecat din mine atât de ușor toți cei pe care i-am iubit, și uite că nu m-am obișnuit, cu asta cred că nici nu mai pot să mă obișnuiesc, stau doar și accept și ies din casă fără să știu unde merg și nici nu vreau să ajung undeva doar îmi pășesc pașii până obosesc, până mă trezesc iar în barul din Piața Unirii, numărul 15 unde, ca de obicei, Dora, una dintre singurele persoane care mă mai recunosc, îmi aduce un ceai de coacăze la care-mi încălzesc mâinile pentru că de alcool nu mă mai ating.

În capcana ochiul drept al crocodilului au căzut aproape toate femeile din viața mea, dar nu o pot condamna pe niciuna dintre ele, conștiința viitorului absolut minunat este atractivă și nu poate fi refuzată, este ca un tort cu 7 straturi de ciocolată peste care se stropesc cele mai pure promisiuni și uite așa au plecat toate și undeva în camera apartamentului meu de la parterul blocului cu 4 etaje am rămas să mă trezesc primul fără să mai fiu sigur nici de asta pentru că, de fapt, asta am vrut să vă mărturisesc în primul rând, nu mai sunt sigur de nimic, nu mai știu ce e timpul și cum trec zilele, nu mai știu ce gust au perele sau orice altceva, papilele mele gustative s-au atrofiat și mi-au dispărut de pe limbă așa cum a dispărut apa din deșert ori avionul malaezian pe cerul Pacificului, mi-a dispărut simțul orientării, polurile din inima mea s-au schimbat și s-au amestecat între ele, cărțile pe care le-am citit, miile de cărți pe care le-am citit nu mai au personaje principale, au doar pagini vechi și scrijelite de pe vremea când le analizam cu atenție și pe care acum nu le mai deschid, nu mai am de ce, cărțile merită să fie trăite doar atunci când cea pe care o iubești le șterge de praf.

De 13 zile e primăvară și tot de-atâtea zile îmi caut șosetele, chiar nu mai știu unde naiba le-am aruncat și picioarele mele umblă după amintiri reci, din cameră în hol și din hol în fața cutiilor pline de jurnale, 68 de jurnale, peste 13.600 de pagini, resturi de viață pe care memoria mea nu le-a mai putut înmagazina, eforturi prostești și mii de rezerve de stilou consumate degeaba, gândul că trecutul mă va putea ajuta cândva, obsesia mea, marea mea obsesia de a nu uita nimic, mnemotic schizofrenic și idiot ce am fost, cum de nu mi-am dat seama că niciun trecut nu merită să fie păstrat și niciun viitor nu trebuie trăit prea devreme, era atât de simplu și atât de la îndemână să zâmbesc, să-i dau dracului pe metafizicieni, pe fenomenologi și pe structuraliști, să iau o gură de miere din care să stropesc cuvinte simple buzelor pe care le sărutam, să ies pe balcon cu o bere în mână și să-ți privesc pulpele în timp ce întinzi hainele proaspăt bălsămate în bătaia vântului de mai, să-ți spun inima mea e capătul lumii, e prăpastia din care cad doar stele și din care nici buldozerele nu se mai pot urni, dacă ai venit hai să nu ne mai obosim cu altceva, să ne odihnim precum inuiții după ce vânează cu mare răbdare o focă, să distrugem toate ceasurile din casă și întotdeauna s-avem lângă noi un ciocan în cazul în care vreo secundă scapă dintre noi, nimic mai mult și nimic mai simplu de atât, dar n-a fost să fie și asta e, oricum, singurul lucru pe care mi l-aș fi dorit să se întâmple ar fi fost să uit în fiecare zi cine sunt, vă spun.

Când m-am trezit azi am știut instinctiv că va fi ultima mea dimineață, nici nu va mai conta dacă mă voi mai trezi primul sau nu, nici nu știu dacă a contat vreodată, oricum, am dat o tură prin camere, mi-am trecut degetele peste praful de pe rafturi, m-am uitat în ochii bufnițelor pe care le-am colecționat din toate colțurile lumii, am vrut să-ți spun, bună dimineața, și până la urmă m-am hotărât și ți-am zis, dar nu cred că mi-ai răspuns, am tăcut resemnat cu picioarele reci, m-am așezat pe scaunul din bucătărie chiar lângă dulapul alb pe care-am făcut sex într-o după-amiază de septembrie, pe tavan cerul lipsea din nou și-am renunțat să-l mai privesc, mi-am căutat țigările și cum nu mai aveam niciuna în pachet am hotărât să mă las de fumat astăzi, chiar astăzi draga mea,

m-am lăsat de fumat pentru totdeauna...


vineri, 23 ianuarie 2015

nimic neobișnuit



afară erau două nopți
cu două rânduri de vise

nimic neobișnuit

ca într-un basm
te-am căutat în fiecare
și de fiecare dată te-am găsit

nimic neobișnuit

până când mi-ai spus
cât de prost poți să fii
n-ai înțeles pân-acum
femeile nu trăiesc în vise
și-ai dispărut

nimic neobișnuit

de-atunci nu mai dorm
și nici nu mai visez
trăiesc și caut ca oricine orice
fără să vreau să mai găsesc

sfat antiascetic
stai treaz și ia pe cineva de mână
atinge-i sânii și umblă-i la ființă
n-are cum să meargă rău
fiindcă asta se numește simplu
viață

luni, 19 ianuarie 2015

note to myself



în orașul în care trăiesc
oamenii sunt foarte singuri
se plimbă așa în neștire pe stradă
ca niște rațe gripate
și nimeni nu se ține de mână
nu știu dacă mă înțelegeți
oamenii ăștia au degete care nu ating alte degete
ating doar ecrane reci pe care
se zbenguie culori și fețe fotoșopate
oamenii ăștia suferă de un delir de omnipotență
oamenii ăștia nu cunosc oameni
oamenii ăștia nu sunt oameni
sunt orice altceva
nimeni nu știe ce

chestie de ținut minte gabi
:
patul din care pleci
își schimbă întotdeauna cearșaful


photo: anna shakina

luni, 12 ianuarie 2015

ride



chiar dacă uneori
în capul tău prost
se oprește timpul
întotdeauna
picioarele vor merge
mai departe

e adevărul simplu
și greu de digerat
în viață nu poți rămâne
doar cu amintiri
cel mult fugi de ele
și speri să poți uita
să te întorci

e bine să visezi poate
e și mai bine să te trezești
așa că merită să-ncerci

draga mea
mă doare-n cot de toată iarna

astăzi plec
mă așteaptă
restul vieții



photo: kwoh waiten